Decizia nr. 2659/2015 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 407/2010 a Curții de Apel Cluj

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin acțiunea în contencios administrativ adresată Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 30 iunie 2010, reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar SC B. IPURL, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea efectelor executării Procesului-verbal de constatare înregistrat sub nr. 5180 din 22 martie 2010, până la soluționarea prezentei contestații și, în principal, constatarea nulității Procesului-verbal de control atacat, iar, în subsidiar, anularea Procesului-verbal de control și a Deciziei de soluționare a contestației înregistrată sub nr. 10.524 din 27 mai 2010, emise de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 407 din 1 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului declarat de reclamantă Prin Decizia nr. 4734 din 13 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul de reclamantă, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că hotărârea a fost motivată sumar și contradictoriu, ceea ce echivalează cu o nemotivare și necercetare a fondului cauzei. În fața instanței de recurs a fost formulată și o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii europene, în temeiul art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii europene, cu privire la care instanța de control judiciar a dispus că urmează a fi analizată în rejudecare.

Hotărârea primei instanțe după rejudecarea cauzei Prin Sentința civilă nr. 87 din 28 februarie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii europene, s-a luat act că reclamanta a renunțat la judecata cererii de suspendare și a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantă, dispunându-se anularea Deciziei de soluționare a contestației înregistrate sub. nr. 10524 din 27 mai 2010 și a Procesului-verbal nr. 5180 din 22 martie 2010, ambele emise de pârâtă. Prin aceeași hotărâre, a fost respins petitul privind anularea Raportului de control înregistrat sub nr. 1888 din 2 februarie 2010, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2.904,3 RON, cheltuieli de judecată parțiale și a fost obligată reclamanta să achite în favoarea expertei C. suma de 6.830 RON, diferență onorariu expert. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că în rejudecare, reprezentantul reclamantei a relevat că nu mai înțelege să susțină cererea de suspendare a executării Procesului-verbal nr. 5180 din 22 martie 2010, caz în care, a făcut în cauză aplicarea prevederilor art. 246 C. proc. civ. În ceea ce privește acțiunea în anulare, s-a luat act de faptul că procedura de control finalizată prin emiterea procesului-verbal anterior individualizat a fost declanșată ca urmare a sesizării formulată de SC D. SA, înregistrată la APDRP sub nr. 23717 din 12 noiembrie 2009, iar procedura de recuperare debite a fost declanșată în urma neregulilor constatate în Raportul de control nr. 1888 din 2 februarie 2010, prin întocmirea Notei IRD 0.1 nr. 1903 din 2 februarie 2010. Conform susținerilor pârâtei, Raportul de control nr. 1888 din 2 februarie 2010 a fost întocmit în baza Procedurii interne de lucru a Direcției Control și Antifraudă din cadrul APDRP și nu reprezintă un document în înțelesul O.G. nr. 79/2003. Urmare a Raportului de Control nr. 1888 din 2 februarie 2010, a fost întocmită Nota IRD 0.1 nr. 1903 din 2 februarie 2010, care a fost aprobată, și s-a trecut la desfășurarea unui raport amănunțit cu privire la cele semnalate în sesizarea primită, rezultatul acțiunii de recuperare debite fiind emiterea Procesului-verbal de constatare nr. 5180 din 22 martie 2010, prin care, ținând cont de constatările rezultate în urma verificărilor efectuate, echipa de control a stabilit în sarcina reclamantei un debit în cuantum de 609.936,395 RON. Împotriva procesului-verbal a fost formulată contestație administrativă, respinsă prin Decizia nr. 10.524 din 27 mai 2010, emisă de pârâtă. Instanța de primă jurisdicție nu a validat poziția reclamantei, care a susținut că actele contestate sunt lovite de nulitate, din perspectiva faptului că nominalizarea echipei, care a întocmit Procesul-verbal de control nr. 1888 din 2 februarie 2010, este ulterioară emiterii acestuia, ea fiind realizată prin nota de descoperire a unor nereguli și de fundamentare pentru desfășurarea unui control IRD 0.1 - nr. 1903 din 2 februarie 2010. Pentru a dispune astfel, a reținut că procesul-verbal de control nu este un document la care să se facă trimitere expresă în conținutul O.G. nr. 79/2003 sau a H.G. nr. 1306/2007, aceste acte normative reglementând doar conținutul și procedura de emitere a procesului-verbal de constatare, care constituie actul final a activității de verificare și constatare și titlu de creanță. Instanța de fond a validat însă apărarea referitoare la încălcarea dreptului la apărare al reclamantei, din perspectiva faptului că aceasta nu a fost audiată, pentru a-și putea formula observațiile asupra conținutului procesului-verbal de constatare. În acest context, a reținut instanța de fond că în mod corect se relevă prin cerere că, în baza prevederilor art. 3 alin. (4), art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 79/2003 și art. 3 din H.G. nr. 1306/2007, în vederea respectării dreptului la apărare și al informării persoanelor supuse controlului, există obligația organului de control de a permite contribuabilului să-și exprime opinia față de constatările autorității, după ce i-au fost aduse la cunoștință și mai înainte de întocmirea procesului-verbal de constatare. În acest sens, relevante sunt prevederile art. 3 alin. (1) lit. o) din anexa la H.G. nr. 1306/2007, reluate în cadrul cap. V, lit. d) din procesul-verbal contestat, respectiv rubrica intitulată „mențiuni privind audierea”. Or, art. 9 alin. (1) C. proc. fisc. prevede faptul că organul fiscal este întotdeauna obligat și era obligat inclusiv în această cauză să asigure contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele relevante pentru luarea deciziei. De la acest principiu se poate deroga doar în patru situații, prevăzute expres de art. 9 alin. (2) C. proc. fisc. și cum în cauză nu este incidentă niciuna dintre situațiile de excepție, ascultarea contribuabilului este obligatorie. Prima instanță a reținut că la nivel european a fost reiterat principiul dreptului la apărare și obligațiile ce revin autorităților statale sau suprastatale în acest context, într-o cauză în care entitatea acuzată de nerespectarea dreptului la apărare era chiar Comisia europeană. Astfel, prin hotărârea pronunțată la data de 25 octombrie 2011 în afacerea C-109/10P, E. SA c. Comisia Europeană, Curtea a sancționat Comisia europeană pentru faptul că nu a procedat la audierea unei întreprinderi anterior emiterii unei decizii privitoare la această întreprindere. Cum în cauză aceste exigențe procedurale nu au fost respectate, iar dreptul la apărare al SC A. SRL a fost încălcat la momentul emiterii actului atacat, concluzia instanței a fost că soluția nu poate fi alta decât aceea a anulării actului. Instanța de fond a respins petitul privind anularea Raportului de control înregistrat sub nr. 1888 din 2 februarie 2010, emis de pârâtă, în acest sens fiind validate, în principal, apărările conform cărora completarea acțiunii în acest sens este tardivă, fiind realizată cu încălcarea prevederilor art. 132 alin. (1) și art. 134, art. 315 alin. (3) C. proc. civ., respectiv doar în rejudecare. Pe de altă parte, a apreciat că se impune respingerea ca nefondat a acestui petit, pentru considerentele anterior expuse, referitoare la primul motiv de neregularitate procedurală invocat de petentă. Curtea a constatat că aceeași soluție se impune a fi adoptată și în urma analizării celorlalte motive de nelegalitate, de fond, invocate prin acțiunea introductivă. Din această perspectivă, cu titlu preliminar, instanța de fond a analizat și cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii europene, formulată de către petentă, în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare pe marginea aspectelor învederate prin înscrisul anexat în dosarul de recurs, ajungând la concluzia conform căreia aceasta se impune a fi respinsă, nefiind necesară pentru dezlegarea pricinii. Astfel, chestiunile ridicate de către reclamantă își găsesc răspuns în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii europene, nefiind necesară sesizarea sa, instanța trebuind ca în cadrul prezentului litigiu să verifice existența unui prejudiciu, virtual sau concret, dar care să fie materializat într-una din cele două modalități la care face referire actul normativ anterior menționat. Prima instanță a reținut că prin Procesul-verbal de constatare nr. 5180 din 22 martie 2010, a fost constituit în sarcina reclamantei SC A. SRL un debit în cuantum de 609.936,395 RON, reprezentând restituiri de sume între reclamantă și SC D. SA pentru facturile emise de SC D. SA și prezentate la plată de reclamantă. În fapt, reclamanta a încheiat cu pârâta un contract pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil în condițiile Programului SAPARD. Obiectul acestui contract îl reprezintă acordarea finanțării nerambursabile de către Autoritatea Contractantă pentru punerea în aplicare a Proiectului cu titlul “Investiție nouă: fabrica procesare lapte în localitatea Copalnic Mănăștur, județul Maramureș”. Valoarea totală eligibilă a Proiectului este estimată la 2.641.360 RON, din care finanțarea nerambursabilă acordată de către APDRP este de 50%, respectiv 1.320.680 RON. Conform contractului, plata se face de către Autoritatea Contractantă în baza rapoartelor tehnice și financiare care fundamentează cererile de plată depuse de către beneficiar. Actul adițional nr. 1 din 2 februarie 2007 la Contractului de finanțare din 26 iulie 2006, a modificat durata de execuție a proiectului până la data de 26 aprilie 2007. Termenul limită de finalizare a fost stabilit la maxim 2 ani, dată până la care beneficiarul poate depune ultima cerere de plată. Actul adițional nr. 2 din 3 aprilie 2008 la Contractului de finanțare nr. din 26 iulie 2006, a modificat din nou durata de execuție a proiectului până la data de 26 mai 2008, termen limită în care beneficiarul poate depune ultima cerere de plată. Totodată s-a modificat și valoarea eligibilă a proiectului la suma de 2.449.424 RON, din care valoarea finanțării nerambursabile este de 1.224.712 RON. Bugetul prevăzut în anexa la actul adițional nr. 2, se ridică la o valoare totala proiect în sumă de 3.221.569 RON. În vederea punerii în aplicare a proiectului, reclamanta a încheiat un contract de execuție lucrări de construcții pentru viitoarea fabrică cu SC D. SA, în calitate de prestator, cu nr. 215 din 26 iulie 2006, care după modificările survenite conform actelor adiționale aferente, s-a ridicat la o valoare totală de 2.175.147,73 RON, din care lucrări în valoare de 285.673,09 RON nu au fost solicitate la plată către APDRP ca și cheltuieli eligibile. Conform celor atestate în cuprinsul raportului de expertiză contabilă, efectuat în cauză, SC D. SA a facturat lucrări în valoare de 2.175.147,73 RON, facturi înregistrate în contabilitatea societății beneficiare prin contul 401 "Furnizori" și achitate de către reclamantă. În lucrarea de specialitate se confirmă cele reținute în actul contestat, conform cărora SC D. SA a efectuat plăți către reclamantă în sumă de 1.255.979,99 RON, care au fost înregistrate în contabilitatea SC A. SRL, în creditul contului 473 “Decontări din operații în curs de clarificare”. APDRP a declarat eligibilă suma de 1.219.872,79 RON și a achitat beneficiarului 50% din această sumă, respectiv 609.936,395 RON. Astfel, prestatorul a încasat efectiv suma de 1.507.092,25 RON, organul de control considerând încasările în conturile reclamantei din partea prestatorului SC D. SA “restituiri de sume”. În acest context, instanța de fond a reținut ca pertinentă și împrejurarea că împotriva reclamantei a fost deschisă procedura insolvenței, în data de 25 octombrie 2010, iar APDRP s-a înscris la masa credală a debitoarei cu o creanță în cuantum de 1.244.335,37 RON, din care 609.936,395 RON în baza titlului executoriu reprezentat de Procesul-verbal de constatare nr. 5180 din 22 martie 2010 și 632.398,975 RON reprezentând restul de sume decontate în baza contractului de finanțare din 26 iulie 2006. Revenind la concluziile expertizei contabile, instanța a constatat că expertul menționează că, în conformitate cu reglementările incidente în materie, cu ajutorul contului 473 “Decontãri din operații în curs de clarificare”, se ține evidența sumelor în curs de clarificare, ce nu pot fi înregistrate pe cheltuieli/venituri, sau în alte conturi în mod direct, fiind necesare cercetări și lămuriri suplimentare. SC A. SRL a înregistrat în contul 473 următoarele sume încasate în contul curent al societății de la SC D. SA: în data de 27 septembrie 2006, suma de 350.323 RON; în data de 28 septembrie 2006, suma de 303.756 RON; în data de 26 octombrie 2006, suma de 416.182,99 RON; în data de 24 aprilie 2007, suma de 185.718 RON, respectiv un total de 1.255.979,99 RON. Aceste sume au fost înregistrate în creditul contului 473, ca fiind “sume încasate și necuvenite entității (512, 531)”. La rândul său, SC A. SRL a înregistrat restituiri de sume necuvenite către SC D. SA, după cum urmează: în data de 20 noiembrie 2006, suma de 392.700 RON; în data de 17 iulie 2007, suma de 100.800 RON; în data de 20 iulie 2007, suma de 30.000 RON; în data de 31 iulie 2007, suma de 60.897,60 RON; în data de 23 octombrie 2007, suma de 252.000 RON, rezultând un cuantum total de 836.397,60 RON. Aceste sume au fost înregistrate în debitul contului 473 ca fiind “sumele restituite, necuvenite unității (512, 531).” În data de 1 iulie 2008, s-a stornat prin notă contabilă o parte din aceste restituiri, considerându-se suma de 285.673,09 RON ca reprezentând plată pentru factura din 15 mai 2007, și fiind înregistrată plata în contul 401 "Furnizori", către partener SC D. SA. În urma acestei operațiuni contabile, situația contabilă a reclamantei se prezintă astfel: furnizorul SC D. SA este achitat integral, cu suma de 2.175.147,73 RON, conform facturilor emise și înregistrate în contabilitatea reclamantei, iar sumele încasate de la SC D SA și înregistrate ca și operațiuni în curs de clarificare, nerestituite către SC D. SA, sunt în valoare de 705.255,48 RON. Expertul a punctat și faptul că, pentru cofinanțarea proiectului, societatea beneficiară SC A. SRL a contractat un credit pentru investiții cu Banca F., prin Contractul nr. 212 din 6 septembrie 2006, în valoare de 463.080 dolari SUA pe termen de 96 luni, credit înregistrat în contabilitatea societății în contul 1621 "Credite bancare pe termen lung". Din fișa contului, rezultă sume care au fost virate în contul curent al societății, de unde sunt efectuate plăți către SC D. SA și către alți furnizori. În data de 11 iulie 2007, Banca G. Baia Mare, a preluat contractul de credit în valoare de 463.080 dolari SUA, echivalent a 360.000 euro de la Banca F., și a suplimentat creditul cu suma de 170.000 euro, astfel valoarea totală creditată de către bancă fiind de 530.000 euro, valoare care se regăsește în contabilitatea societății reclamante în contul 1621.01 "Credite bancare pe termen lung". Instanța de fond a constatat că se confirmă reținerile din procesul-verbal, în acord cu care totalul sumelor restituite de către APDRP a fost de 1.179.072,18 RON, din care aferente lucrări executate și achitate către SC D. SA - 609.936,395 RON, sumă ce face obiectul litigiului, infirmându-se astfel apărările reclamantei conform cărora calculul efectuat de pârâtă nu este corect, din perspectiva indicării greșite a valorii contractului și a luării în considerare și a cheltuielilor neeligibile. Plecând de la aceste premise, expertul a indicat că, în opinia sa, restituirile de sume menționate în actul de control pot fi raportate la prevederile contractuale privind asigurarea surselor proprii de cofinanțare. În legătură cu această chestiune, în cadrul ședinței publice din 13 decembrie 2013, expertul a indicat instanței, în procedura instituită de prevederile art. 211 C. proc. civ., că, din punct de vedere contabil, sumele încasate de către SC A. SRL de la SC D. SA, nu pot fi considerate restituiri de sume de la furnizor, neexistând un decont justificativ în acest sens, respectiv o factură de stornare a plății respective din valoarea lucrărilor, caz în care se impune ca furnizorii să restituie sumele respective. Există suma încasată în contul reclamantei de la SC D. SA, înregistrată în contabilitatea acesteia ca și sume necuvenite în curs de clarificare și pe care le restituie parțial după ce reclamanta încasează finanțarea de la APDRP, practic societatea folosește aceste sume împreună cu creditul contractat pentru a achita facturile din cadrul proiectului de finanțare. În cadrul completării raportului de expertiză, s-a arătat că pentru gestionarea sumelor utilizate în cadrul proiectului din 26 iulie 2006, societatea are deschis un cont separat destinat acestor operațiuni, care în contabilitate este evidențiat cu ajutorul contului 5121.06, analitic distinct acestui proiect. Din analiza situației contului contabil destinat operațiunilor de încasări și plăți aferente proiectului prezentat de către reclamantă și a extraselor de cont aferente, a rezultat că totalul plăților efectuate către furnizori de investiții aferente proiectului, atât din contul în RON SAPARD, cât și din conturile societății în RON și în valută, așa cum reiese și din cererile de rambursare acceptate la plată de către APDRP, sunt în valoare totală de 2.767.783,57 RON, din care au fost restituiți de către APDRP 1.179.072,18 RON, diferența de 1.588.711,39 RON fiind achitată de către reclamantă. Ca atare, participarea reclamantei la proiectul SAPARD este în valoare de 1.588.711, 39 RON, în timp ce cea a pârâtei este de 1.179.072,18 RON, nivelul cofinanțării fiind mai mare cu 409.639,21 RON. În plus, în afara valorii de cofinanțare a proiectului, reclamanta a efectuat plăti pentru echipamente, utilaje necesare funcționării investiției efectuate, în valoare de 981.589 RON. Totodată, s-a indicat că reclamanta a participat la proiect în totalitatea lui cu sume proprii în valoarea de 874.352,89 RON, în plus față de creditele bancare contractate. În concluzie, a reținut instanța de fond că, dat fiind că reclamanta a beneficiat de un împrumut bancar de investiții, inițial de 1.218.498,11 RON (echivalentul a 463.080 dolari SUA), suplimentat la 1.695.947,50 RON (echivalent a 530.000 euro), la care se adaugă participație proprie în suma de 874.352,89 RON, totalul participației sale la proiect se ridică la 2.570.300,39 RON, sumă care depășește participația la cofinanțare stabilită contractual cu APDRP, la nivelul sumei de 1.224.712 RON. Prima instanță a constatat că din întreaga descriere a faptei ce constituie neregularitate, sancționată în baza O.G. nr. 79/2003, precum și din perspectiva probațiunii administrate în dosar rezultă că partea prejudiciată la nivelul sumei de 1.255.979,99 RON ar fi SC D. SA și nu APDRP sau comunitatea europeană. În condițiile în care nu se verifică reținerile din actul de control, referitoare la existența unui prejudiciu, virtual sau real, nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru intervenția și existența unei neregularități în sensul legii care să atragă "constatarea unor creanțe bugetare rezultate din nereguli." Pe de altă parte, în cadrul expertizei s-a indicat, în privința modului de înregistrare în contabilitatea reclamantei a investiției realizate în urma derulării proiectului, că investiția realizată prin proiect SAPARD a fost înregistrată în contabilitatea societății în baza facturilor și situațiilor de lucrări primite, în contul contabil 231 "Imobilizări corporale în curs de execuție". Astfel, cu toate că aceste elemente patrimoniale, respectiv construcțiile executate în cadrul contractului SAPARD, au fost înregistrate în contabilitate, în termenul contractual, și sunt cuprinse în bilanțul contabil la active corporale imobilizate, ele nu sunt înregistrate corect în contul contabil 2121 conform reglementărilor contabile în vigoare, fără a se influența însă totalul activului imobilizat. Ca atare, și din această perspectivă, instanța de fond a reținut că prin această manieră de înregistrare contabilă, nu au fost săvârșite fapte care să intre sub incidența prevederilor art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003. Totodată, petenta a invocat și faptul că, la nivelul anului 2007, prin Procesul-verbal de control din 13 iulie 2007 și Procesul-verbal din 24 august 2007, în urma verificărilor acelorași plăți, nu s-au constatat deficiențe, un control al activității desfășurate de către reclamantă, din perspectiva respectării clauzelor contractului de finanțare fiind, de altfel, realizat și anterior validării fiecărei cereri de plată. Chiar dacă pârâta a indicat că obiectul verificărilor concretizate prin cele două acte mai sus amintite nu este identic cu cel dedus judecății în prezenta cauză și cu toate că nu se neagă, de principiu, dreptul autorității de a proceda la reverificarea modului de derulare al contractului, atunci când apar elemente care nu au fost cunoscute anterior, prima instanță a apreciat că pârâta se prevalează de propria culpa, existând elemente care conturează, din partea acesteia, un abuz de drept. Aceasta deoarece, deși avea posibilitatea de a sesiza pretinsele nereguli încă de la momentul realizării verificărilor preliminare, a înțeles să aplice sancțiunea la un moment în care lucrările au fost executate în integralitate și toate cererile de plată au fost onorate, punând astfel în pericol, în mod nejustificat, principiul securității juridice. Că acest principiu este incident în cauză, a reținut instanța de fond că rezultă și din faptul că reținerile din actul atacat sunt în contradicție cu cele statuate de alte instituții, sesizate chiar de către pârâtă. Astfel, în cauză s-a dat curs prevederilor art. 11 alin. (6) din O.G. nr. 79/2003 și urmare a sesizării DCA, a fost întocmită Nota de control nr. 7/57/2010 înregistrată la data de 4 martie 2011, în cadrul căreia la pct. 3, conținând concluziile demersurilor, se relevă că verificările Departamentului pentru Lupta Antifraudă - DLAF au evidențiat faptul că aspectele sesizate de APDRP nu au condus la identificarea unor posibile fraude, care să afecteze interesele financiare ale Uniunii europene. În plus, prima instanță a reținut că în procesul-verbal încheiat de ANAF - Garda Financiară, secția Maramureș la data de 23 februarie 2011, ca urmare a Adresei nr. 7/57/2011/CD din 21 ianuarie 2011 emisă de către DLAF, în urma controlului efectuat, se punctează că operațiunile la care se făcea trimitere, „nu generează implicații de natură fiscală”, motiv pentru care nu au fost luate nici un fel de măsuri împotriva reclamantei. De altfel, această notă de control a fost avută în vedere în cadrul rezoluției de neîncepere a urmăririi penale față de administratorul statutar al reclamantei, numita H., în cadrul Dosarului penal nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș. Plângerea penală a vizat săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. și a fost formulată de către numitul I. - administrator al SC D. SA. În plus, ideea inexistenței unui prejudiciu, de orice natură și, cu atât mai puțin a unuia care ar fi de natură să afecteze interesele financiare ale Uniunii europene, este confirmată chiar de faptul că, după schimbarea conducerii SC D. SA și după reanalizarea și verificarea documentelor existente între părți, inclusiv a dosarelor din instanță, pretențiile financiare ale autoarei sesizării au fost diminuate de la nivelul sumei de 1.538.960 RON, la cel de 510.000 RON, pe care reclamanta l-a acceptat, în condițiile în care părțile au constatat că sorgintea acestui debit nu rezultă din contractul de antrepriză. În acest sens, relevantă este convenția încheiată la data de 10 ianuarie 2013 între SC D. SA și SC A. SRL, în insolvență, aspecte confirmate de către administratorul judiciar. Instanța de fond a concluzionat că în condițiile în care nu au fost încălcate dispozițiile la care se face trimitere și mai mult decât atât, nu au fost prejudiciate sub nici un aspect interesele financiare la care se face referire în textul art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003, procesul-verbal de constatare se impune a fi anulat. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.904,3 RON, cheltuieli de judecată parțiale, iar în ceea ce privește restul sumelor datorate expertului pentru întreaga lucrare efectuată, a fost obligată reclamanta să achite în favoarea expertei C. suma de 6.830 RON, diferență onorariu expert.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 87 din 28 februarie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs, în termen legal, pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recursul declarat de pârâtă s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate, pentru următoarele motive: 1. În mod greșit instanța de fond a apreciat că în cauză a fost încălcat dreptul la apărare al beneficiarului. Prevederile art. 11 din O.G. nr. 79/2003, forma în vigoare la momentul controlului, nu instituiau obligativitatea audierii beneficiarului, legiuitorul lăsând la latitudinea echipei de control să decidă dacă audierea este necesară sau nu. Echipa de control care a întocmit procesul-verbal de constatare a considerat ca fiind suficient pentru stabilirea faptelor, controlul documentar asupra actelor ce au stat la baza declanșării procedurii de recuperare a debitului, în baza O.G. nr. 79/2003, întrucât misiunea a fost declanșată ca urmare a unor sesizări transmise de instituții cu competențe specifice verificării fondurilor comunitare. Chiar și în ipoteza în care nu s-ar fi respectat dreptul la apărare al beneficiarului, nu există niciun motiv pentru a considera că o atare împrejurare poate afecta legalitatea actului într-o asemenea măsură încât să conducă la anularea acestuia. 2. În mod greșit instanța de fond a reținut că, deși neregulile constatate de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, au fost confirmate în cauză, totuși nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu efectiv. În conformitate cu prevederile contractului de finanțare și anexele la acesta, beneficiarul este singurul răspunzător în fața autorității contractante pentru implementarea proiectului, incluzând aici și modul de desfășurare a procedurilor de selecție și achiziții, fiind obligat să se asigure de corectitudinea desfășurării acestora, în condițiile în care societățile ofertate au fost invitate de acesta la selecție de oferte. În ceea ce privește prejudiciul creat Agenției și în mod direct Comunității europene, s-a produs ipoteza a doua a pct. 5. A 13 1 b din Secțiunea F din Acordul multianual de finanțare dintre Guvernul României și Comisia Comunităților europene aprobat prin Legea nr. 316/2001, respectiv a avut loc un efect (de prejudiciere) asupra unui punct nejustificat de cheltuială. În conformitate cu prevederile art. 4 din Regulamentul nr. 2988/95, art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003 și dispozițiile art. 17 din Anexa I la contractul de finanțare, prejudiciul produs bugetului Uniunii europene sau bugetelor naționale poate fi real sau potențial, iar producerea însăși a unei nereguli și utilizarea necorespunzătoare a sumelor acordate, atrage sancțiunea restituirii parțiale sau totale a acestora. Curtea de Justiție a Comunității europene a statuat că producerea unor nereguli, abateri, fraude, produce automat un prejudiciu bugetului Uniunii europene iar statele membre au obligația de a solicita de la beneficiari restituirea fondurilor utilizate necorespunzător. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, „încălcarea unor obligații a căror respectare prezintă o importanță fundamentală pentru buna funcționare a unui sistem comunitar [..] poate fi sancționată prin pierderea unui drept conferit de reglementarea Uniunii”, regula generală fiind ca orice abatere să conducă la retragerea avantajului obținut nejustificat (Hotărârea pronunțată în cauza C-199/03 - punctul 15 și Concluziile avocatului general pronunțate în cauza C-465/10, punctul 73). Prin urmare, obligația de recuperare a fondurilor Uniunii europene intervine automat, la demonstrarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu. Prin notele scrise depuse la dosar la termenul de judecată din 13 mai 2015, intimata-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, în temeiul art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii europene, cu următoarele întrebări preliminare: 1 În ceea ce privește Contractul de finanțare din 26 iulie 2006 încheiat cu intimata Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, se poate trage concluzia că acest contract în accepțiunea art. 2 pct. 7 din Regulamentul 1083/2006/CE reprezintă o componentă a dreptului comunitar pentru interpretarea noțiunii de neregulă/abatere în sensul art. 1 din Regulamentul 2988/95/CE? 2. În accepțiunea art. 2 pct. 7 din Regulamentul 1083/95/CE (noțiunea de regularitate) și art. 1 din Regulamentul 2988/95/CE (noțiunea de abatere), se poate vorbi de o încălcare a dreptului comunitar, în situația în care beneficiarul cofinanțării din fonduri europene a contractat și alte ajutoare financiare pentru acoperirea contravalorii lucrărilor neeligibile, altele decât cele indicate în Declarația de intenție (anexă la contractul de finanțare)? 3. Fapta reprezentând „neregulă” în accepțiunea art. 2 pct. 7 din Regulamentul 1083/2006 (și care activează acțiunea de salvgardare a bugetului Uniunii europene), trebuie să aibă o anumită gravitate sau orice faptă omisivă sau comisivă poate constitui neregulă indiferent de gravitate sau de consecințele asupra bugetului Uniunii europene? 4. Măsurile de salvgardare a bugetului Uniunii europene, respectiv de suspendare, întrerupere sau recuperare a cofinanțării din bugetul Uniunii europene în raport de abaterea sau neregula constatată, trebuie să respecte principiile echității, proporționalității raportat la trinomul faptă-sancțiune-prejudiciu, când au caracter sancționator? II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, în temeiul art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii europene, Înalta Curte o va respinge, pentru argumentele arătate în continuare. Referitor la prima întrebare preliminară, pornind de la definiția dată noțiunii de „abatere”/„neregularitate” de către prevederile art. 1 din Regulamentul 2988/95/CE și respectiv, art. 2 pct. 7 din Regulamentul 1083/2006, se reține că aceste dispoziții au devenit obligatorii din momentul implementării programului SAPARD și au fost transpuse în legislația națională în conținutul O.G. nr. 79/2003. În cauză, Contractul de finanțare încheiat între recurenta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit și intimata și SC A. SRL, a fost întocmit în temeiul normelor de drept comunitar anterior menționate, a căror respectare și aplicare este obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii europene. În ceea ce privește a doua întrebare preliminară, în raport cu situația de fapt dedusă judecății și argumentele părților, Înalta Curte apreciază că nu este utilă soluționării litigiului. Principiul de bază al finanțării nerambursabile îl constituie rambursarea cheltuielilor eligibile efectuate în prealabil de către beneficiar, cheltuielile cu caracter neeligibil urmând a fi suportate integral de către beneficiarul proiectului. În Anexa 1 la Contractul de finanțare sunt prevăzute clauze exprese cu privire la obligațiile părților și modul de acordare a sumelor reprezentând ajutor financiar nerambursabil. Beneficiarul are obligația de a implementa prin mijloace proprii, astfel cum a fost asumat prin cererea de finanțare, investiția ce a propus a fi finanțată, neîndeplinirea acestei obligații echivalând cu o încălcare a prevederilor contractuale și implicit, a celor comunitare. În speță, aspectele solicitate a fi clarificate prin întrebarea preliminară supusă examinării nu sunt utile soluționării cauzei, având în vedere fapta reținută prin procesul-verbal de constatare atacat și modalitatea concretă în care reclamanta a utilizat mecanismul de restituiri de sume descris de organul de control, în raport cu prevederile contractului de finanțare referitoare la asigurarea surselor proprii de cofinanțare. Prin intermediul celei de-a treia întrebări preliminare se urmărește a se clarifica dacă pentru a fi în prezența unei neregularități, aceasta trebuie să fie de o anumită gravitate. În legătură cu aspectul analizat, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii europene în materie s-a statuat că producerea unei nereguli, abateri sau fraude produce automat un prejudiciu bugetului Uniunii europene iar statele membre au obligația de a solicita de la beneficiari restituirea fondurilor utilizate în mod necorespunzător. Curtea a decis că „inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta grav interesele financiare ale Uniunii”. În consecință, statele membre au obligația să ia măsurile necesare pentru a verifica dacă acțiunile întreprinse din fondurile finanțate cu contribuția Uniunii au fost desfășurate corect, pentru prevenirea și cercetarea neregulilor și pentru recuperarea fondurilor pierdute ca urmare a unui abuz sau a unei neglijențe. De asemenea, „Curtea s-a pronunțat că, în executarea obligațiilor care le revin, statele membre nu au nicio competență de apreciere privind oportunitatea solicitării restituirii fondurilor Uniunii europene acordate în mod necorespunzător sau ilegal”. Prin urmare, dezlegarea aspectelor invocate de intimata-reclamantă își găsește răspuns în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii europene, context în care, instanța de recurs apreciază că nu este necesară sesizarea Curții. În ceea ce privește chestiunile solicitate a se clarifica prin a patra întrebare preliminară, se reține că în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (3) din Regulamentul 2988/95/CE, la stabilirea sancțiunii în cazul constatării unei nereguli, trebuie să fie avute în vedere, cumulativ, gravitatea abaterii, respectiv, modul în care aceasta afectează proiectul finanțat din bugetul Uniunii europene, avantajul primit și modul de răspundere al beneficiarului, respectiv, modul cum această răspundere este instituită prin contractul de finanțare. Din interpretarea prevederilor art. 4 din Regulamentul 2988/95/CE, rezultă regula generală că orice abatere are drept sancțiune retragerea avantajului obținut nejustificat, excepția de la regulă, prevăzută în art. 5 din același regulament, fiind în sensul că în cazul abaterilor intenționate sau săvârșite din neglijență, sancțiunea este retragerea totală sau parțială a avantajului acordat prin norme comunitare, chiar dacă agentul economic a beneficiat în mod nejustificat numai de o parte din avantajul respectiv. Aceste prevederi comunitare se regăsesc în art. 17 alin. (4) din Contractul de finanțare, care stabilește că în cazul înregistrării unei neregularități rezultate din culpa beneficiarului, acesta are obligația să restituie integral valoarea finanțării primite din partea autorității contractante în termen de 15 zile de la data confirmării de primire a notificării. În consecință, în condițiile în care intenția sau neglijența beneficiarului în modul de implementare a proiectului a fost demonstrată, aplicarea principiului proporționalității sancțiunii nu are susținere. Pentru considerentele expuse, constatând că în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii europene există suficiente indicii care să îi permită să soluționeze litigiul și să nu aibă îndoieli cu privire la modul de interpretare și aplicare a dreptului Uniunii europene, Înalta Curte va respingere cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii europene. Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de recurs formulate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Critica recurentei-pârâte vizând greșita apreciere a instanței de fond cu privire la încălcarea dreptului la apărare al reclamantei în procedura necontencioasă, este întemeiată. Instanța de control judiciar apreciază că recurenta-pârâtă și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de dispozițiile O.G. nr. 79/2003 și art. 3 din H.G. nr. 1306/2007, în sensul că a permis intimatei-reclamante să-și exprime punctul de vedere cu privire la conținutul procesului-verbal de constatare atacat. Astfel, reclamanta a avut posibilitatea de a formula contestație administrativă împotriva procesului-verbal de constatare, criticile invocate prin contestație fiind înlăturate de către comisia de soluționare a contestației, prin raportare la situația de fapt și la temeiurile în drept reținute în cadrul procedurii administrative. Prevederile O.G. nr. 79/2003, forma în vigoare la data efectuării controlului și a întocmirii procesului-verbal de constatare, nu instituiau obligativitatea audierii beneficiarului, autoritatea emitentă a actului contestat apreciind ca fiind suficient pentru stabilirea faptelor, controlul documentar asupra actelor care au stat la baza declanșării procedurii de recuperare a debitului, ocazie cu care, reclamanta a luat cunoștință de neregulile constatate. În acest sens, în cuprinsul Procesului-verbal de constatare nr. 5180 din 22 martie 2010 s-a consemnat că pârâta a procedat la efectuarea unui control documentar ce a avut drept scop verificarea aspectelor sesizate în Nota de informare nr. 7/537 din 13 noiembrie 2006 întocmită de Departamentul pentru Luptă Antifraudă - DLAF, în urma verificării efectuate de acesta asupra modului de obținere, derulare și utilizare a fondurilor alocate prin Programul SAPARD pentru proiectul „Investiție noua fabrică de procesare lapte în localitatea Copalnic Mănăștur, județul Maramureș”. Prin urmare, împrejurările de fapt avute în vedere la emiterea actului administrativ contestat au fost stabilite în urma verificărilor efectuate de către DLAF, obiectul verificării efectuate de pârâtă constituindu-l, în concret, documentele primite în susținerea sesizării și anume, sesizarea depusă de SC D. SA, înregistrată sub nr. 23717 din 12 noiembrie 2009 și Raportul de Control al DCA nr. 1888 din 2 februarie 2010. De asemenea, instanța de recurs constată că motivele invocate de către reclamantă în susținerea nulității procesului-verbal de constatare, nu se regăsesc printre cele care atrag nulitatea absolută a actului administrativ fiscal, enumerate expres de art. 46 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Mai mult, intimata-reclamantă nu a făcut dovada că i s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea sancțiunii nulității actului contestat, în condițiile în care, a avut posibilitatea de a formula în termen legal acțiune în anulare a procesului-verbal de constatare și a deciziei de soluționare a contestației administrative și a învestit instanța de contencios administrativ cu analiza argumentelor de nelegalitate invocate împotriva actelor atacate, susțineri care au fost verificate pe fond în prezenta cauză. În altă ordine de idei, hotărârea pronunțată la data de 25 octombrie 2011 în afacerea C-109/10P, E. SA c. Comisia europeană, la care se face trimitere în considerentele sentinței atacate, nu reprezintă jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii europene în privința problemei de drept în discuție în prezentul litigiu, întrucât se referă la o decizie a Comisiei europene prin care s-a constatat încălcarea regulilor de concurență. În ceea ce privește susținerea primei instanțe, care a reținut că, deși se confirmă aspectele reținute de pârâtă în procesul-verbal de constatare, în cauză nu s-a făcut dovada existenței vreunui prejudiciu de orice natură, Înalta Curte apreciază că această concluzie este corectă. În argumentarea acestei soluții, instanța de fond a reținut că nu au fost încălcate prevederile art. 4 din Contractul de finanțare, art. 2, art. 4 și art. 16 din Anexa 1 la contract, și mai mult decât atât, nu au fost prejudiciate, sub nici un aspect, interesele financiare la care se face trimitere în textul art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003. Astfel, după cum reiese din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. I.4 al prezentei decizii, prin Procesul-verbal de constatare nr. 5180 din 22 martie 2010, s-a reținut în sarcina intimatei-reclamante un debit în cuantum de 609.936,395 RON, reprezentând restituiri de sume între reclamanta SC A. SRL și SC D. SA, pentru facturile emise de SC D. SA și prezentate la plată de reclamantă. Prin Decizia nr. 10524 din 27 mai 2010 a fost respinsă contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva procesului-verbal anterior arătat. În acord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, instanța de control judiciar constată că, deși a fost utilizat mecanismul de restituiri de sume descris în procesul-verbal de constatare atacat, în această manieră nu a fost săvârșită o neregulă, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003. Această concluzie se întemeiază pe constatările rezultate în urma verificării tuturor operațiunilor de plăți și decontări efectuate între reclamantă și SC D. SA, detaliate în cuprinsul raportului de expertiză tehnică contabilă încuviințat în cauză de prima instanță, prin care s-a reținut că operațiunile de restituiri de sume pot fi raportate la prevederile contractuale referitoare la asigurarea surselor proprii de cofinanțare. Astfel, din sumele încasate în contul SC A. SRL de la SC D. SA, și care au fost înregistrate în contabilitatea reclamantei drept „sume necuvenite în curs de clarificare”, o parte au fost restituite către SC D. SA, iar o parte a fost utilizată de către reclamantă, împreună cu creditele contractate, pentru achitarea facturilor emise în cadrul proiectului de finanțare. Deși expertul tehnic nu a fost în măsură să indice motivele pentru care nu s-a putut asigura cofinanțarea din creditele bancare, acesta a subliniat că sumele contractate de reclamantă au fost folosite pentru plata echipamentelor și utilajelor necesare funcționării investiției, pentru a se efectua restituiri de sume către SC D. SA, precum și pentru achitarea altor furnizori în cadrul proiectului. În urma analizei situației contului contabil destinat de reclamantă operațiunilor de încasări și plăți derulate pe parcursul proiectului, precum și a extraselor de cont aferente, a rezultat că totalul participației reclamantei la proiectul Sapard a depășit participația la cofinanțare stabilită contractual cu Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit. În ceea ce privește modul de înregistrare în contabilitatea reclamantei a investiției realizate în urma derulării proiectului, s-a reținut că, deși societatea nu a înregistrat valoarea construcției în contul 2121 „Construcții”, conform reglementărilor contabile în vigoare, această împrejurare nu este de natură a afecta valoarea totală a activului corporal imobilizat, prezentat în bilanțul contabil. În raport cu descrierea faptei sancționate prin procesul-verbal contestat și cu probatoriul administrat în cauză, care a relevat aspectele reținute anterior, în mod justificat prima instanță a constatat că partea prejudiciată la nivelul sumei de 1.255.979,99 RON ar fi SC D. SA și nu Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit sau comunitatea europeană. Punctul de vedere al recurentei-pârâte cu privire la prejudiciul creat acestei autorități și comunității europene, este infirmat și de Nota de control nr. 7/57/2010, întocmită de Departamentul pentru Lupta Antifraudă - DLAF, urmare a sesizării nr. 1982 din 3 februarie 2010, formulate de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit. În urma verificărilor efectuate de DLAF s-a concluzionat că aspectele sesizate nu au condus la identificarea unor posibile fraude care să afecteze interesele financiare ale Uniunii europene, fiind constatate încălcări ale prevederilor contractului pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil legate de contractul de achiziție publică încheiat între reclamantă și SC J. SRL, aspecte care nu fac obiectul prezentei cauze. În conformitate cu prevederile Regulamentului CE nr. 2185/1996, Nota de control încheiată de DLAF constituie o dovadă admisibilă în acțiunile administrative și judecătorești din statul membru, deoarece în lipsa unor investigații administrative sau judiciare efectuate de autoritățile naționale cu atribuții în gestionarea fondurilor comunitare și în cofinanțarea aferentă, simpla suspiciune de fraudă nu justifică aplicarea unei sancțiuni administrative, care să implice retragerea ajutorului financiar nerambursabil acordat din bugetul Uniunii europene. Nota de control nr. 7/57/2010 întocmită de DLAF a fost avută în vedere și la emiterea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale față de administratorul societății reclamante, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., în Dosarul penal nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș. De asemenea, în Procesul-verbal încheiat de Garda Financiară, secția Maramureș la data de 23 februarie 2011, ca urmare a Adresei nr. 7/57/2011/CD din 21 ianuarie 2011 emisă de DLAF, s-a consemnat că operațiunile la care s-a făcut trimitere, „nu generează implicații de natură fiscală”. În consecință, având în vedere că utilizarea de către intimata-reclamantă a operațiunilor de restituiri de sume în modalitatea descrisă în procesul-verbal de constatare, nu echivalează cu nerespectarea clauzelor Contractului de finanțare și nu s-a dovedit prejudicierea bugetului comunității europene și a celor din care provine cofinanțarea, în mod corect s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru existența unei nereguli, în sensul prevăzut de 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003. Totodată, împrejurarea că proiectul finanțat din fondurile SAPARD a fost în întregime executat, constituie un argument pentru înlăturarea susținerilor recurentei privind nerealizarea scopului finanțării investiției și nu justifică retragerea sprijinului financiar nerambursabil, care, în condițiile în care nu s-au verificat aspectele din procesul-verbal contestat referitoare la existența unui prejudiciu, real sau potențial, ar reprezenta o măsură disproporționată, de natură a încălca scopul în care Programul SAPARD a fost reglementat și a încălca principiul securității juridice, consacrat în practica Curții de Justiție a Uniunii europene. Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinței atacate, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, ca nefondat.