ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 17.03.2017

ÎCCJ, Secția penală

HOTĂRÂRE

17.03.2017

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 85/A/2017

Asupra cauzei penale de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 6 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, s-a dispus, în baza art. 29, alin. (1) și 5 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, respingerea, ca inadmisibilă, a cererii formulate de petentul A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488

, alin. (3), lit. a) C. proc. pen.

De asemenea, în baza art. 488

C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația privind durata procesului penal formulată de petentul A. cu privire la plângerea adresată de acesta Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înregistrată sub nr. 15073/2015.

În baza art. 275, alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul la plata sumei de 150 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, la data de 25 ianuarie 2017 sub nr. 673/2/2017, petentul A. a arătat că înțelege să formuleze contestație privind durata procesului penal.

În motivarea cererii formulate petentul a arătat că deși la data de 18 decembrie 2015 a formulat plângere penală împotriva unor magistrați procurori, înregistrată sub nr. 15073 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nu i-a fost comunicată și nu a reușit să afle modalitatea de soluționare a acestei cauze penale indiferent de eforturile și demersurile depuse până în acest moment.

Petentul a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 488

, alin. (3) lit. (a) C. proc. pen., susținând neconstituționalitatea acestora în raport cu scopul contestației privind durata procesului penal reglementat de prevederile art. 488

, alin. (1) C. proc. pen. "Dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplinește într-o durată rezonabilă, se poate face contestație, solicitându-se accelerarea procedurii."

S-a arătat că prin condiționarea formulării contestației privind durata procesului penal de începerea urmăririi penale în cauză, este lezat principiul Constituțional consacrat de prevederile art. 21 al Constituției României - Accesul liber la justiție, prin care este statuat că, Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.", întrucât petentul este împiedicat să solicite și să obțină accelerarea procedurii dacă activitatea de urmărire penală nu se îndeplinește într-o durată rezonabilă, respectiv în situația în care plângerea este nesoluționată și nu se îndeplinesc activitățile de urmărire penală așa cum sunt prevăzute de lege (ex: începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, clasarea sau renunțarea la urmărirea penală), sau altfel spus, atunci când organele de urmărire penală nu au un rol activ și nu soluționează plângerea în limita maximă a termenului rezonabil stabilit de dispozițiile art. 488

C. proc. pen.

S-a mai arătat că potrivit art. 1 și urm. C. proc. pen. începerea urmăririi penale este prezumată a fi dispusă in rem odată ce plângerea întrunește condițiile prevăzute de lege, iar organele de urmărire penală nu au dispus restituirea plângerii pe cale administrativă petiționarului (în situația în care plângerea nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă ori neclară), iar prin limitarea formulării contestației privind durata procesului penal de începerea urmăririi penale în cauză, un atribut exclusiv al organelor de urmărire penală, se încălcă totodată și dreptul la apărare și egalitate de arme, petentul nu poate uza de posibilitatea de a accelera procedura de soluționare atunci când cauza este nesoluționată cu depășirea limitei maxime a termenului rezonabil și astfel cauza poate rămâne nesoluționată pană la eventuala prescripție, ceea ce echivalează cu lipsirea de efecte a plângerii, nesocotirea Constituției, a supremației sale, a întregilor reglementări în materie și a scopului contestației privind durata procesului penal așa cum este stabilit de dispozițiile art. 488

, alin. (l) C. proc. pen.

Prin urmare, s-a susținut de către petent că pentru a da eficiența principiilor Constituționale, dispozițiile art. 488

, alin. (3) C. proc. pen. trebuie corectate în sensul permiterii formulării contestației "După cel puțin 1 an de la data formulării plângerii".

Analizând actele și lucrările dosarului cauzei judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel București a apreciat ca fiind inadmisibilă contestația privind durata procesului formulată de petentul A. pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488

, alin. (1) C. proc. pen. dacă activitatea de urmărire penală nu se îndeplinește într-o durată rezonabilă, se poate face contestație, solicitându-se accelerarea procedurii, iar în condițiile stabilite de art. 488

, alin. (3), lit. a) C. proc. pen. pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale contestația privind durata procesului penal poate fi formulată după trecerea a cel puțin un an de la începerea urmăririi penale.

Termenul de 1 an se calculează de la prima începere a urmăririi penale în cauză, fără a fi avute în vedere perioadele anterioare începerii urmăririi penale.

În cauza de față, la solicitarea judecătorului de drepturi și libertăți s-a depus la dosar un răspuns de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din care rezultă că plângerea formulată de petentul A., înregistrată în evidențe sub nr. 15073/2015 a fost trimisă la data de 22 decembrie 2015 Consiliului Superior al Magistraturii - Inspecția Judiciară - Direcția de Inspecție pentru Procurori, spre competentă soluționare, fiind atașată și adresa prin care Parchetul a înaintat plângerea către Inspecția Judiciară.

Prin urmare, din răspunsul menționat și din cuprinsul precizărilor procurorului de ședință rezultă că nu este înregistrat pe rolul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție un dosar penal în care se efectuează urmărirea penală cu privire la aspectele sesizate de petentul A. prin plângerea formulată.

În cauză, așa cum rezultă din adresa Ministerului Public, plângerea formulată de petent a fost înaintată de Parchet către Inspecția Judiciară care, prin rezoluția din data de 02 februarie 2016, a dispus clasarea sesizării formulate de petentul A.

Față de aceste împrejurări, judecătorul a reținut că în cauză nu este îndeplinită situația premisă prevăzută de dispozițiile art. 488

, alin. (3), lit. a) C. proc. pen. care să deschidă petentului calea unei contestații privind durata procesului penal, câtă vreme sesizarea petentului nu vizează o cauză aflată în curs de urmărire penală, acesta fiind nemulțumit de faptul că deși în aprecierea sa a sesizat comiterea unor fapte penale, cererea sa a fost trimisă pe cale administrativă către Inspecția Judiciară.

Față de aceste împrejurări, contestația formulată apare ca fiind inadmisibilă, reținând că petentul se plânge de măsurile administrative luate de Parchet care nu a înțeles să înregistreze plângerea sa ca o plângere penală și să desfășoare activitatea de urmărire penală. Câtă vreme nu există o urmărire penală în curs nu se poate vorbi despre o constatare a încălcării dreptului la soluționarea procesului într-un termen rezonabil, astfel cum este consacrat în art. 8 C. proc. pen. și cu atât mai puțin de luarea unor măsuri pentru accelerarea procedurilor.

În procedura prev. de art. 488

și urm. C. proc. pen. referitoare la contestația privind durata procesului penal nu s-ar putea da o rezolvare solicitării petentului și eventual să se dispună obligarea Ministerului Public să înregistreze sesizarea petentului ca o plângere penală și să desfășoare acte de urmărire penală privind aspectele sesizate de acesta.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată de petent, Judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Curții de apel a respins-o, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 29, alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, instanța în fața căreia se formulează această solicitare trebuie să verifice următoarele aspecte: dispozițiile criticate sunt cuprinse într-o lege sau într-o ordonanță, aceste dispoziții sunt în vigoare și sunt pretins contrare unor prevederi constituționale și au legătură cu soluționarea cauzei; excepția este invocată în fața unei instanțe de judecată de către una dintre părți, de procuror sau instanță, din oficiu; prevederile normative nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a instanței de contencios constituțional.

"Legătură cu soluționarea cauzei" privește incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată în privința soluției ce se va pronunța în procesul pendinte, adică în privința obiectului procesului aflat pe rolul instanței judecătorești. Altfel spus, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, ceea ce presupune, pe de o parte existența unei legături directe între norma contestată și soluția ce urmează a se da în cauză, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia Curții în proces, aceasta trebuind să aibă efecte asupra conținutului hotărârii judecătorului.

În cauza de față în care s-a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 488

, alin. (3), lit. a) C. proc. pen., judecătorul de drepturi și libertăți a fost sesizat cu o contestație privind durata procesului penal, în esență petentul reclamând împrejurarea că deși a formulat o plângere penală aceasta nu a fost înregistrată la Parchet, ci a fost trimisă la Inspecția Judiciară pe cale administrativă, astfel încât nu s-a desfășurat o activitate de urmărire penală privind aspectele sesizate de acesta.

Prin excepția de neconstituționalitate ridicată petentul critică textul menționat, susținând că acesta este neconstituțional în contextul în care condiționează posibilitatea formulării contestației privind durata procesului penal de începerea urmăririi penale în cauză, arătându-se că începerea in rem a urmăririi penale se prezumă în momentul înregistrării plângerii astfel încât, în aprecierea sa, textul criticat ar trebui corectat în sensul permiterii formulării contestației "După cel puțin 1 an de la data formulării plângerii".

Judecătorul a reținut că în analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale, un aspect important este cel privind analiza relevanței excepției invocate cu privire la soluția care s-ar putea da în cauză, relevanță care este strâns legată de ideea de interes în introducerea oricărei cereri în justiție.

Stabilirea existenței acestui interes se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, condiție care a fost apreciată ca fiind neîndeplinită. Astfel, deși pare că ar avea legătură cu cauza de față, în realitate motivele invocate nu au legătură cu situația care a determinat formularea contestației privind durata procesului în condițiile în care, în cazul petentului, plângerea formulată nu a fost înregistrată ca plângere penală astfel încât aprecierile legate de perioada scursă înainte de începerea urmăririi penale nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei penale de față.

În plus, raportat la exigențele art. 2, alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului" o decizie a Curții Constituționale în soluționarea excepției nu este de natură a produce un efect concret asupra hotărârii din cauză, câtă vreme prin excepție se dorește chiar modificarea textului într-un sens în care i-ar permite să aibă acces la o contestație privind durata procesului, aspect precizat expres de petent.

În condițiile arătate, cererea de sesizare cu excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții apare ca fiind inadmisibila întrucât nu are legătură cu soluționarea cauzei de față.

Împotriva încheierii din 06 februarie 2017 pronunțată de către judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a penală, a declarat apel petentul A., criticând atât dispoziția privind excepția de neconstituționalitate a prev. art. 488

, alin. (3), lit. a) C. proc. pen., cât și dispoziția de respingere, ca inadmisibilă, a contestației privind durata procesului penal formulată de petentul A.

De asemenea, în ședința de judecată, petentul a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 488

, alin. (7) C. proc. pen. motivat de faptul că, potrivit dispozițiilor menționate, nu este prevăzută o cale de atac.

În opinia apelantului, drepturile sale fundamentale au rămas fără efect în condițiile în care încheierea pronunțată de Curtea de Apel, potrivit legii, este definitivă. A apreciat că exercitarea drepturilor sale fundamentale nu poate fi realizată decât prin modificarea acestui text neconstituțional, respectiv art. 488

C. proc. pen.

Examinând actele dosarului și hotărârea apelată prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

I. În ceea ce privește apelul declarat de apelantul A. împotriva dispoziției cuprinsă în încheierea din data de 6 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488

, alin. (3), lit. a) C. proc. pen. invocată de acesta, Înalta Curte constată că acesta este nefondat având în vedere următoarele:

Din analiza coroborată a textului de lege criticat și a motivelor invocate de către apelant, Înalta Curte apreciază, similar primei instanțe, că cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre cerințele de admisibilitate expres prevăzute de lege.

Astfel, din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigențe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29, alin. (1 - 3) din lege:

- calitatea de parte în proces a autorului excepției;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii; sub acest aspect, se impune observația că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiție absolut necesară în etapa evaluării admisibilității cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepției de neconstituționalitate, dar și existența legăturii dintre norma criticată și soluția ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înțeles să uzeze de mijlocul procedural al excepției;

- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014);

- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2, alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are însă valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională, în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, raportându-se la particularitățile cauzei, Înalta Curte apreciază că toate cele cinci articole de lege criticate pe calea celor două excepții de neconstituționalitate nu au, în mod real, legătură cu soluționarea cauzei față de apelant.

Decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, ceea ce presupune, pe de o parte existența unei legături directe între norma contestată și soluția ce urmează a se da în cauză, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia Curții în proces, aceasta trebuind să aibă efecte asupra conținutului hotărârii judecătorului.

Petentul, reclamând împrejurarea că, deși a formulat o plângere penală aceasta nu a fost înregistrată la Parchet, ci a fost trimisă la Inspecția Judiciară pe cale administrativă, astfel încât nu s-a desfășurat o activitate de urmărire penală privind aspectele sesizate de acesta, a criticat art. 488

, alin. (3), lit. a) C. proc. pen., susținând că acesta este neconstituțional în contextul în care condiționează posibilitatea formulării contestației privind durata procesului penal de începerea urmăririi penale în cauză, arătându-se că începerea in rem a urmăririi penale se prezumă în momentul înregistrării plângerii astfel încât, în aprecierea sa, textul criticat ar trebui corectat în sensul permiterii formulării contestației "După cel puțin 1 an de la data formulării plângerii".

Înalta Curte constată că, în mod corect, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel București a reținut că motivele invocate nu au legătură cu situația care a determinat formularea contestației privind durata procesului în condițiile în care, în cazul petentului, plângerea formulată nu a fost înregistrată ca plângere penală astfel încât aprecierile legate de perioada scursă înainte de începerea urmăririi penale nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei penale de față.

De asemenea, raportat la exigențele art. 2, alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului" o decizie a Curții Constituționale în soluționarea excepției nu este de natură a produce un efect concret asupra hotărârii din cauză, câtă vreme prin excepție se dorește chiar modificarea textului într-un sens în care i-ar permite să aibă acces la o contestație privind durata procesului, aspect precizat expres de petent.

Astfel, apelul privind cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488

, alin. (3), lit. a) C. proc. pen. este nefondat întrucât nu are legătură cu soluționarea cauzei.

II. Cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488

, alin. (7) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Petentul A. Apelantul a solicitat în fața Înaltei Curți sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488

, alin. (7) C. proc. pen.

Art. 488

, alin. (7) C. proc. pen. prevede că încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța soluționează contestația (privind durata procesului penal) nu este supusă niciunei căi de atac.

Autorul excepției a susținut că este neconstituțional a nu exista cale de atac împotriva încheierii prin care se soluționează contestația privind procesul penal.

Reamintind considerațiile teoretice prezentate la pct. I, raportat și la jurisprudența constantă și neechivocă a Curții Constituționale în materia criticilor ce au vizat încălcarea accesului la justiție, a dreptului la un proces echitabil precum și a dreptului la un recurs efectiv prin modul în care sunt reglementate căile de atac, Înalta Curte apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488

, alin. (7) C. proc. pen. invocată de petent este inadmisibilă.

Constatarea neconstituționalității unui text de lege pentru considerente ce țin de încălcarea accesului la justiție, încălcarea actelor internaționale la care România este parte, încălcarea dreptului la un proces echitabil și pentru considerente ce țin de înfăptuirea justiției, ar presupune să se constate că părților fie nu li se recunoaște un grad de jurisdicție în condițiile impuse de tratatele internaționale, fie că, în raport de persoanele aflate în aceeași situație se prevăd condiții diferite de declarare și examinare a căii de atac, fie că textele invocate limitează dreptul la apărare.

Recurentul condamnat a apreciat că textul invocat încalcă dispozițiile art. 1, alin. (5), art. 11, art. 16, art. 20, art. 21, art. 26, art. 49, alin. (1), art. 129 și art. 148, alin. (2) din Constituție.

Liberul acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție, semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiționări, competența de a stabili reguli de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești revenind legiuitorului.

Pentru ca dreptul de acces la o instanță să fie respectat, trebuie ca instanța în fața căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicție deplină, adică instanța trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât și cele de drept ale cauzei.

Dispozițiile art. 488

, alin. (7) C. proc. pen. sunt în acord cu prevederile care reglementează accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, cuprinse în art. 21 din Constituție și, implicit, cu prevederile art. 16 din Constituție, întrucât contestația privind durata procesului penal se poate exercita numai în anumite cazuri, strict și limitativ prevăzute de legiuitor, aspect care nu împiedică părțile interesate de a apela la instanțele judecătorești, de a fi apărate și de a se prevala de garanțiile procesuale care condiționează un proces echitabil. Posibilitatea exercitării căii de atac reprezintă o garanție în plus a eliminării "pericolului neîndreptării erorilor judiciare", în concordanță cu imperativele dreptului la un proces echitabil, iar nu o încălcare a acestui drept.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea 47/1992 nu oferă instanței, în fața căreia se invocă excepția, posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu în care a fost invocată.

Totodată, potrivit art. 2, alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale anterior menționate, rezultă că sesizarea Curții Constituționale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepția invocată, se solicită constatarea neconstituționalității unei prevederi dintr-o lege, iar nu și atunci când se tinde la modificarea și completarea acesteia, aspect care este de competența exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit art. 61, alin. (1) din Constituția României.

Or, analizând termenii în care excepția a fost formulată, Înalta Curte apreciază că, în realitate, se tinde la extinderea, dincolo de litera și spiritul lor, a textului de lege apreciat ca neconstituțional, ceea ce este în mod evident inadmisibil. Totodată, dacă s-ar proceda potrivit solicitării autorului excepției, Curtea Constituțională ar deveni legiuitor pozitiv, ceea ce este vădit inadmisibil.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 488

, alin. (7) C. proc. pen., instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional.

Scopul invocării excepției de neconstituționalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituționalitate o dispoziție legală care reglementează măsuri sau activități vizând desfășurarea procesului penal. În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăți și a pronunțării unei soluții în ceea ce o privește, care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29, lit. b) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488

, alin. (7) C. proc. pen.

III. Referitor la apelul declarat împotriva încheierii DL din 06 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin care s-a respins contestația privind durata procesului penal formulată de petentul A., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 488

, alin. (7) C. proc. pen., încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța soluționează contestația nu este supusă niciunei căi de atac.

Prin urmare, C. proc. pen. nu prevede posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva încheierii DL din 06 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin care s-a respins contestația privind durata procesului penal formulată de petentul A.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Astfel, dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României.

C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

De asemenea, inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 421, pct. 1, lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat împotriva încheierii DL din 06 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin care s-a respins contestația privind durata procesului penal formulată de petentul A., întrucât acesta a fost formulat împotriva unei încheieri definitive.

În temeiul art. 275, alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.