ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1682/2016

Decizia nr. 1682/2016

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 3761 din 24 noiembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-au respins recursurile declarate de reclamanta A. și pârâtul B. - conducătorul Agenției Domeniilor Statului împotriva Sentinței nr. 384 din 6 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

La pronunțarea acestei hotărâri, Înalta Curte a avut în vedere următoarele:

În ceea ce privește recursul formulat de recurenta reclamantă A., instanța de control judiciar a reținut că din art. 24 al Legii nr. 554/2004 rezultă dreptul creditorului obligației prevăzute în hotărârea neexecutată în termen "la penalități, în condițiile art. 894 C. proc. civ." (art. 905 C. proc. civ., potrivit numerotării existente la data sesizării instanței) .

Or, regimul penalităților reglementate de Codul de procedură civilă este unul special și, evident, diferit de regimul de drept comun al despăgubirilor pentru prejudicii cel puțin în ceea ce privește situația premisă și cuantificarea prejudiciului, din acest punct de vedere, atât soluția pronunțată de prima instanță, cât și argumentele expuse în susținerea acesteia fiind temeinice și legale.

Pe de altă parte, deși în acțiunea introductivă recurenta reclamantă a arătat că solicită despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea obligației stabilite prin hotărârea instanței de contencios administrativ (aceea de a soluționa cererea de întocmire a protocolului de predare-primire a terenului), în cererea de recurs a precizat faptul că prejudiciul pentru care solicită despăgubiri "reprezintă lipsa de folosință a terenului în suprafață de 2,7 ha", ceea ce reprezintă o veritabilă modificare a acțiunii, prohibită de art. 494 raportat la art. 478 C. proc. civ., în conformitate cu care prin recurs nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, respectiv "nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi".

Cât privește recursul declarat de recurentul pârât B., în cuprinsul căruia se invocă neanalizarea argumentelor părților, respectiv, neredarea punctului de vedere al judecătorului fondului față de fiecare argument relevant, Înalta Curte arată că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților, consacrând un criteriu calitativ, iar nu unul cantitativ al considerentelor instanței.

Or, hotărârea recurată, cuprinde în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluția pronunțată, atât în ceea ce privește excepțiile invocate în cauză, cât cea prin care s-a dezlegat fondul cauzei, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Cât privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că, în mod temeinic și legal, constatând îndeplinite condițiile răspunderii instituite de art. 24 din Legea contenciosului administrativ, instanța de executare a stabilit sancțiunea amenzii în sarcina recurentului-pârât pentru perioada de la numirea în funcție, 11 noiembrie 2013 (conform Ordinului nr. 1265/2013 al M.A.D.R.), până la executarea obligației sau până la eliberarea din funcție, după caz.

Astfel, cât privește critica referitoare la faptul că revenea recurentei reclamante sarcina probării culpei în atitudinea omisivă conducătorului instituției, această susținere este lipsită de fundament, în condițiile în care, din economia textului art. 24, reiese că această culpă este prezumată că rezultă din simplul fapt al neexecutării hotărârii instanței de contencios administrativ, revenind deci persoanei care a exercitat funcția de conducere sarcina de a dovedi demersurile efectuate și împrejurările ce au constituit impedimente obiective pentru executarea hotărârii.

Argumentele recurentului pârât întemeiate pe prevederile H.G. nr. 626/2001 și ale Legii nr. 268/2001 nu sunt de natură să justifice în speță neexecutarea până în prezent de către Agenția Domeniilor Statului a Sentinței nr. 6466 din 07 noiembrie 2011.

Instanța de executare a reținut corect, pe baza probatoriului din dosar, că recurentul pârât nu a reușit să dovedească o imposibilitate obiectivă de punere în executare a Sentinței nr. 6466/2011, apărările sale tinzând de fapt la repunerea în discuție a hotărârii judecătorești irevocabile care a statuat deja asupra legalității cererii reclamantei de atribuire în natură a terenului și la negarea esenței titlului executoriu, ceea ce nu poate fi primit, în considerarea dreptului recurentei reclamante la respectarea bunului său, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a principiului securității juridice, consacrat în Convenție și în jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului.

Prin criticile expuse în dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât reiterează aspectele privind pretinse omisiuni imputabile Comisiei locale sau județene de fond funciar de înaintare a documentațiilor, respectiv contestă validitatea considerentelor care argumentează soluția exprimată în dispozitivul Sentinței civile nr. 6466 din 07 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 115 din 15 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, însă aspectele invocate au intrat în puterea de lucru judecat, neputând fi repuse în discuție și, cu atât mai puțin putând justifica neexecutarea hotărârii judecătorești.

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire recurentul-pârât B. - conducătorul Agenției Domeniilor Statului, invocând dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5, C. proc. civ.

În susținerea cererii de revizuire, revizuentul a arătat, în esență, că după pronunțarea deciziei supuse revizuirii a descoperit un înscris doveditor care nu a putut fi prezentat instanței și care are o strânsă legătură cu soluționarea procesului, invocând în acest sens Declarația dată de recurenta-reclamantă A., în fața Secretarului Primăriei orașului Popești Leordeni, ce a fost înregistrată ulterior la A.D.S. sub nr. 3504 din 14 decembrie 2015, prin care se atestă că aceasta a acceptat oferta Comisiei Locale de Fond Funciar Popești Leordeni, comunicată prin adresa din 23 octombrie 2015 prin care se identifică amplasamentul terenului de 2,7 ha și care echivalează practic cu o renunțare pe care recurenta-reclamantă o face cu privire la pretențiile pe care a înțeles să le deducă judecății, și anume întocmirea protocolului de predare-preluare pentru suprafața de teren de 2,7 ha, teren cu sere, pe vechiul amplasament, în incinta SC C. SA.

În opinia revizuentului, acesta este un înscris nou, doveditor, determinant în cauză și care, dacă ar fi fost cunoscut la data pronunțării deciziei atacate cu revizuire, ar fi putut conduce la o altă soluție decât cea adoptată de instanța supremă.

Examinând cauza și cererea de revizuire formulată, astfel cum a fost completată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte o va respinge, pentru considerentele în continuare arătate:

Înalta Curte constată că susținerile revizuentului circumscrise motivului prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu pot fi primite pentru argumentele arătate în continuare:

Conform art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

Evocarea fondului implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reținută în fazele de judecata anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând sa se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății.

O hotărâre a instanței de recurs evocă fondul și atunci când se rejudecă pricina în fond după casarea cu reținere sau când, în recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri noi și care au fost determinante în pronunțarea soluției.

Prin urmare, nu pot forma obiectul revizuirii, întrucât nu evocă fondul, hotărârile instanțelor de recurs prin care s-a respins recursul.

Înalta Curte constată că, în speță, obiectul cererii de revizuire îl formează Decizia nr. 3761 din 24 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care au fost respinse recursurile formulate de reclamanta A. și pârâtul B. - conducătorul Agenției Domeniilor Statului împotriva Sentinței nr. 384 din 6 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, menținând dispozițiile acesteia ca fiind temeinice și legale.

În această situație, este evident că instanța de recurs nu a evocat fondul cauzei, limitându-se doar a verifica, pe baza probelor administrate în fața primei instanțe, dacă s-a stabilit corect situația de fapt și dacă s-au aplicat în mod corespunzător dispozițiile legale incidente cauzei.

Pe de altă parte, revizuirea unei hotărâri în condițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi cerută numai dacă înscrisul doveditor exista, în materialitatea sa la data judecării cauzei și nu ulterior, cum este cazul înscrisului de care se prevalează revizuentul.

După cum se poate observa, înscrisul nou la care face referire revizuentul este Declarația dată de recurenta-reclamantă A., în fața Secretarului Primăriei orașului Popești Leordeni la data de 03 noiembrie 2015, evenimentul fiind concomitent momentului la care a fost reținută spre soluționare cauza, aspect ce conduce la neîndeplinirea cerinței privind anterioritatea înscrisului.

Totodată, acest act nu poate justifica admiterea cererii de revizuire, neîntrunind, în raport de probele administrate în dosar, nici condiția de înscris doveditor, pentru a fi considerat determinant și de natură a fi condus prin el însuși la o altă soluție decât cea pronunțată în recurs.

Altfel spus, acest înscris nu poate fi apreciat ca fiind un înscris nou în sensul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât, chiar dacă ar fi fost cunoscut de către instanța a cărei hotărâre se atacă, acesta nu ar fi putut conduce la pronunțarea unei alte soluții, nefiind determinant, în sensul că nu atestă o altă situație de fapt decât aceea cuprinsă în actele anterioare analizate de instanță.

Față de cele expuse mai sus, Curtea, în baza art. 513 C. proc. civ., va respinge ca nefondată cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de B. împotriva Deciziei nr. 3761 din 24 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 mai 2016.

Procesat de GGC - NN