ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 458/2018

Decizia nr. 458/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria

Hațeg, sub nr. x/240 din 19 decembrie 2014, reclamanții Orașul

Hațeg/Consiliul Local al Orașului Hațeg, prin primar, au solicitat,

în contradictoriu cu pârâtă-debitoare SC A. SRL, evacuarea debitoarei din

spațiul deținut de aceasta în calitate de chiriașă la

adresa din Hațeg, în temeiul art. 1040 și urm. din C. proc. civ.

și obligarea acesteia Ia plata sumei de 137.524,89 lei (ce urmează a

se actualiza până la data plății efective) reprezentând chirie

restantă 137.524,89 lei penalități de întârziere.

Prin sentința civila nr. 488/2016,

pronunțată de Judecătoria Hațeg, s-a admis acțiunea

așa cum a fost precizată, s-a constatat ca rămasă

fără obiect cererea de evacuare a pârâtei, a fost obligată

pârâtă să plătească reclamanților suma de 69.335,71

lei compusă din 19.701,86 lei chirie restantă pentru perioada 19

decembrie 2011-09 ianuarie 2015 și suma de 49.633,85 lei,

penalități de întârziere aferente, ce urmează a se actualiza

până ia data plății efective a chiriei restante, s-a respins ca

neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă

reconvențională și a fost obligată pârâta-reclamantă

reconvențională la plata cheltuielilor de judecată de 1124,00

lei. către reclamant.

Prin Decizia civilă nr. 372/A

din 11 aprilie 2017 a Tribunalului Hunedoara, secția I civilă, s-a

admis apelul declarat de pârâta-reclamantă reconvențional SC A. SRL,

împotriva sentinței civile nr. 488/2016, pronunțată de

Judecătoria Hațeg, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a

fost obligată pârâta-reclamantă reconvențional SC A. SRL să

plătească reclamanților-pârâți reconvențional

Consiliul Local al orașului Hațeg/Orașul Hațeg suma de

38.347,51 lei compusă din 19.701,86 lei chirie restantă și suma

de 18.645,65 lei penalități de întârziere; s-a admis cererea

reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențional

SC A. SRL, au fost obligați reclamanții-pârâți

reconvențional să plătească pârâtei-reclamantă

reconvențional suma de 44.523,35 lei reprezentând contravaloarea

lucrărilor de reparații și îmbunătățiri efectuate

Ia spațiul situat în Hațeg, județul Hunedoara, cât și

dobânda legală aferentă, calculată de la data introducerii

cererii, respectiv, 10 februarie 2015 și până la data achitării

efective, a fost înlăturată dispoziția de obligarea a

pârâtei-reclamantă reconvențional SC A. SRL ia plata cheltuielilor de

judecată de 1.124 lei către reclamanții-pârâți

reconvențional, au fost menținute în rest dispozițiile

sentinței civile atacate, fiind obligați intimații să

plătească apelantei SC A. SRL suma de 2.231 lei reprezentând

cheltuieli de judecată în apel, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc.

civ.

Împotriva acestei din

urmă decizii, pârâta SC A. SRL a declarat recurs, care s-a depus la

Tribunalul Hunedoara, fiind înaintat împreună cu dosarul cauzei

Curții de Apel Alba lulia care, prin Decizia nr. 163 din 15 noiembrie 2017

și-a declinat competența de soluționare a recursului, în

favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția l

civilă, la data de 22 decembrie 2017 și trimis, spre

soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de

filtru nr. 11.

Prin rezoluția

completului din data de 27 decembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la

15 februarie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de

recurs, părțile fiind citate în acest sens.

La acest termen, Înalta Curte

a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursului de față, în raport de

dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483

alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta

Curie de Casație și Justiție Curte constată că este

întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu

recurs a fost pronunțată de către Tribunalul Hunedoara într-un

litigiu având ca obiect evacuare.

Potrivit dispozițiilor art.

97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

judecă: „ 1. recursurile declarate împotriva hotărârilor

curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile

prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în

vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea

unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa".

Din norma de

competență citată, rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.

proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma

în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a

pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de

drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de

principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum

s~a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1

din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun

pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd

că „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din

Constituție, potrivit cărora „competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege".

Constatări similare se

impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede

că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă

nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează toate recursurile

care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe,

formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat

consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru

soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei

rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică

titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin

lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același

scop îl urmărește și recursul soluționat de alte

instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin.

(4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se

aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil ca Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea

recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în

acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că

acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și

Justiție „potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse

anterior, rezultă că art. 483 alin, (3) C. proc. civ. nu permite o

concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ.,

anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel șl numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când

aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

N.C.P.C. păstrează

principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu

cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la

examinarea, în condițiile legii, a conformității

hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin.

(3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speță,

judecătoria a fost învestită în primă instanță cu

judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal,

rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc.

civ., care reglementează competența în materia recursului a

instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o

parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe

de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu

privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă

competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

În aplicarea acestor norme,

competența de soluționare în cauză a recursului declarat

împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul

Hunedoara revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de

Apel Alba lulia, instanța în favoarea căreia Înalta Curte

urmează a declina competența de soluționare a recursului,

văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de

soluționare a recursului declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei civile

nr. 372/A din data de 11 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul

Hunedoara, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel

Alba-Iulia.

Fără nicio cale de

atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 februarie 2018.