ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 485/2018

Decizia nr. 485/2018

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele;

Prin sentința civilă

nr. 1155 din 14 aprilie 2016, Judecătoria Deva a admis, în parte,

acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.;

a obligat pârâtul la plata chiriei lunare în suma de 80 euro/lună pentru

perioada decembrie 2012-aprilie 2013; a fost obligat pârâtul la plata

penalităților de întârziere de 5% pentru fiecare zi de întârziere

aplicate asupra debitului principal, dar și la plata sumei de 2.704,47

lei, cu titlu de cheltuieli comune la Asociația de Proprietari; a respins

în rest cererea și l-a obligat pe pârât să plătească în

favoarea reclamantului suma de 426,11 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâtul B., calea de atac fiind

înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția I civilă,

la data de 28 februarie 2017, sub nr. x/221/2014.

Prin

Decizia civilă nr. 541/A din 29 mai 2017, Tribunalul Hunedoara,

secția I civilă, a respins excepția tardivității apelului

invocată de intimat și a respins, ca nefondat, apelul formulat de

pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 1155/2016, pronunțată de

Judecătoria Deva, județul Hunedoara.

împotriva

acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul B., calea

de atac fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția I

civilă, la data de 30 mai 2017, sub nr. x/97/2017.

Prin Decizia

civilă nr. 694/A din 7 septembrie 2017, Tribunalul Hunedoara, secția

I civilă, a respins contestația în anulare formulată de

contestatorul B. împotriva Deciziei civile nr. 541/A din 29 mai 2017,

pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I-a civilă, în Dosarul

civil nr. x/221/2014.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs recurentul B., cale de atac ce a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apei Alba Iulia, secția I

civilă.

Prin Decizia

civilă nr. 177 din 6 decembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția

I civilă, a declinat competența soluționării recursului

declarat de contestatorul B. împotriva Deciziei civile nr. 694/A din 7

septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în Dosar civil nr.

x/97/2017 în favoarea Înaltei Curți de Casație si Justiție,

secția civilă.

La

data de 21 decembrie 2017, această instanță a înaintat cererea

de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția I civilă, în vederea

soluționării căii de atac.

Cauza

a fost repartizată, aleatoriu, spre soluționare, Completului C12 N.C.P.C.

Prin

rezoluția completului din data de 27 decembrie 2017, s-a fixat termen de

judecată la 16 februarie 2018, în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

soluționarea cererii de recurs.

La

acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare

asupra excepției necompetenței materiale în soluționarea

căii de atac formulate.

Examinând

competența materială de soluționare a cererii de recurs, conform

dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de

Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație

și Justiție judecă recursurile declarate împotriva

hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri,

în cazurile prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că

instanța supremă are competență de drept comun în materia

recursurilor doar cu privire la deciziile curților de apel, pentru

hotărârile altor instanțe fiind necesară o prevedere

expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de

către instanța supremă.

Art.

483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea

desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte

are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor

declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod

expres.

Pornind

de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel.

De

asemenea, o asemenea competență nu este prevăzută, de

principiu, nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul

că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel

judecă recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege".

Astfel

cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care

prevăd că „recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile", norma în cauză are în vedere reglementarea obiectului

și scopului recursului.

Această

verificare a legalității se realizează, însă, în cazurile

în care instanța supremă este competentă potrivit legii,

adică conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Potrivit

art. 483 alin. (4) C. proc. civ., aceeași verificare a

conformității cu legea a hotărârii atacate o realizează

și celelalte instanțe (tribunalele, curțile de apel), atunci

când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc.

civ.).

Cum,

în speță, reclamanta a învestit, în primă instanță

judecătoria, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o

tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct.

1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului

a instanței supreme.

Aceasta

întrucât nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și

nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte

hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența

de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

O

altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a

instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce

face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale

jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în

contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin.

(2) din Constituție „competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de

competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului

cod").

Pentru

considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu este legal

învestită, astfel că, văzând dispozițiile art. 132 alin. (3)

C. proc. civ., va declina competența de soluționare în favoarea

Curții de Apel Alba Iulia, ca instanță ierarhic superioară

celei care a pronunțat hotărârea în apel, respectiv Tribunalul

Hunedoara, secția I civilă.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Declină

competența de soluționare a recursului formulat de recurentul B.

împotriva Deciziei civile nr. 694 din 7 septembrie 2017, pronunțată

de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, în favoarea Curții de

Apel Alba Iulia.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2018.