SALINSCHI v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (

justice.gov.md

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (

justice.gov.md

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (

justice.gov.md

). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SECȚIA A PATRA

DECIZIE

DE ADMISIBILITATE

Victor SALINSCHI contra Moldovei

Cererea nr. 22617/02

depusă la 20 aprilie 2002

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Patra), statuând la 16 septembrie 2008 într-o Cameră compusă din:

Nicolas Bratza,

Președinte

,

Lech Garlicki,

Giovanni Bonello,

Ljiljana Mijović,

David Thór Björgvinsson,

Ledi Bianku,

Mihai Poalelungi,

judecători

,

și Lawrence Early,

Grefierul Secției

Examinînd cererea nominalizată depusă la 20 aprilie 2002,

Examinînd observațiile depuse de Guvernul pîrît și comentariile înaintate de reclamant,

Deliberînd, decide următoarele:

ÎN FAPT

Reclamantul, dl Victor Salinschi, este cetățean al Republicii Moldova, născut la 1961 și locuiește în Trușeni. Acesta a fost reprezentat în fața Curții de către dl G. Voicu, avocat ce practică în Dănceni. Guvernul Republicii Moldova (”Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său de la acel moment, dl V. Pîrlog.

Circumstanțele cauzei

Circumstanțele cauzei, prezentate de părți, por fi rezumate după cum urmează.

La 16 februarie 1995 o companie privată („T.”) a achiziționat de la stat un imobil cu destinație industrială. Contractul a fost autentificat de un notar și la 23 februarie 1995 a fost înregistrat la Biroul de inventariere tehnică (ulterior - Oficiul teritorial cadastral („OTC”)) la 27 februarie 1995.

În ianuarie 1999 imobilul a fost pus sub sechestru de Inspectoratul fiscal de stat (IFS) în legătură cu datoriile companiei private acumulate față de stat. Drept urmare, imobilul în cauză a fost înaintat spre vînzare la licitație.

La 2 iunie 1999, reclamantul a fost declarat cîștigătorul licitației respective. Conform condițiilor licitației, reclamantul a achitat prețul imobilului (212

000 lei moldovenești, echivalentul a 17

274 euro la acel moment) și a încheiat un „contract de achiziție a bunurilor în cadrul licitației” la 2 septembrie 1999. În conformitate cu clauza contractuală nr. 1.3, dreptul de proprietate asupra obiectului vîndut la licitație a fost transferat cumpărătorului din momentul semnării „actului de ridicare a bunurilor sechestrate”.

De asemenea părțile au semnat procesul-verbal al licitației, care prevedea la articolul 4 obligația cumpărătorului de a înregistra contractul de vînzare la Biroul de inventariere tehnică (ulterior - Oficiul teritorial cadastral(„OTC”)). Conform articolului 6 a procesului-verbal, vînzătorul urma să perfecteze contractul de vînzare a obiectului „în conformitate cu legea, condițiile licitației și a prezentului procesului-verbal”.

După spusele reclamantului, în vederea respectării cerințelor articolelor (4) și (6) din procesul-verbal al licitației, reclamantul și un reprezentant al IFS s-au prezentat la un notar în vederea autentificării contractului în cauză. Notarul a refuzat, totuși, să autentifice contractul deoarece vînzătorul (IFS) nu a prezentat actele care ar confirma că imobilul în cauză aparținea lui T. și că IFS a deținut dreptul de confiscare a acestuia. Nici o probă n-a fost prezentată în susținerea pretențiilor sale. Cu toate acestea, reclamantul a prezentat o scrisoare de la un notar din 20 martie 2006, prin care înregistrarea dreptului de proprietate a fost imposibilă din cauza unor anumite deficiențe din contract și a absenței unor diverse documente, care trebuiau să fie prezentate de către vînzător.

Reclamantul a solicitat IFS să elibereze actele necesare și să autentifice notarial contractul. La 15 septembrie 1999, reclamantul și reprezentanții IFS au semnat „actul de ridicare a bunurilor sechestrate”.

La 29 decembrie 1999, T. a achiziționat de la Consiliul municipal Chișinău un lot de teren aferent imobilului cumpărat de reclamant la licitație.

Reclamantul a solicitat OTC să înregistreze titlul de proprietate al imobilului în baza contractului de vînzare. La 19 ianuarie 2000, OTC a refuzat înregistrarea acestuia deoarece contractul nu a fost autentificat la un notar, în modul prevăzut de „normele de drept civil”.

Reclamantul a pretins că nu a avut acces la imobilul său. Solicitarea acestuia adresată lui T. în vederea eliberării acestuia și de a-i permite să-și exercite liber posesia, a fost ignorată.

La 9 iunie 2000, IFS a expediat repetat OTC o copie a ordinului de punere sub sechestru a imobilului care aparținea lui T. Iar la 25 august 2000, OTC a informat reclamantul despre faptul că nici o proprietate reală la acea dată nu a fost înregistrată ca aparținînd lui T.

La 26 septembrie 2000, IFS a respins o altă solicitare a reclamantului și în legătură cu acest fapt, acesta a contestat refuzul IFS în contencios administrativ.

La 27 martie 2001 Tribunalul Chișinău a lăsat cererea reclamantului fără examinare deoarece aceasta nu putea constitui subiectul unei examinări în contencios administrativ. La 6 iunie 2001 Curtea de Apel a clasat hotărîrea respectivă și a dispus reexaminarea cauzei.

La 13 august 2001, Tribunalul Chișinău a respins cererea reclamantului ca fiind nefondate. Instanța de judecată a stabilit că IFS a acționat în conformitate cu prevederile legale și că dreptul de proprietate a reclamantului a fost transmis la momentul semnării de către aceștia la 15 septembrie a „actului de ridicare a bunurilor sechestrate”. Instanța de judecată a mai adăugat că, în conformitate cu prevederile legale, proprietatea reclamantului poate fi înregistrată în baza rezultatelor licitației și a contractului încheiat cu IFS, fără ca între părți să existe anumite obligațiuni de îndeplinire a unor formalități ulterioare. Aceasta a mai considerat că refuzul OTC de a înregistra dreptul reclamantului, constituie un litigiu separat care ar putea fi examinat într-un alt proces de judecată, în inițierea cărora reclamantul a refuzat.

La 14 noiembrie 2001, Curtea de Apel a menținut hotărîrea respectivă, bazîndu-se în esență pe aceleași argumente. Aceasta a mai adăugat și faptul că legea menționează expres drepturile cîștigătorului licitației și că nu a existat o necesitate de a autentifica contractul la un notar. Hotărîrea în cauză a devenit definitivă.

Reclamantul a solicitat revizuirea hotărîrii în cauză. La 29 noiembrie 2001, același complet de judecată a respins cererea de revizuire depusă de către reclamant.

În răspunsul IFS din 20 martie 2006 la scrisoarea adresată de către reclamant, i s-a comunicat acestuia despre faptul că T. nu a atacat ordinul de confiscare a imobilului care a fost vîndut la licitație.

Drept intern pertinent

Codul civil, în vigoare la acel moment, prevedea următoarele:

„

Articolul 153

Proprietarul poate să ceară înlăturarea oricăror încălcări aduse drepturilor sale chiar și în cazul, cînd aceste încălcări nu sînt legate de pierderea posesiei.

Articolul 240/2

Contractul de înstrăinare a imobilului proprietate a persoanelor fizice sau juridice trebuie să fie autentificat pe cale notarială și înregistrat în decurs de trei luni la biroul teritorial de inventariere tehnică.”

Prevederile relevante din Legea nr. 1543-XIII (25 februarie 1998) privind Registrul bunurilor imobile, menționează după cum urmează:

Articolul 29

„...(3) Documentele prezentate pentru înregistrarea drepturilor trebuie (..), iar în cazurile stabilite de lege, să fie autentificate notarial și ștampilate.

.....(5) Nu se primesc pentru înregistrarea drepturilor documentele:

a) ce nu corespund cerințelor prevăzute la alin.(2)-(4);...”

Prevederile relevante ale Hotărîrii Guvernului nr.685 din 23.07.97 cu privire la reglementarea modului de sechestrare și comercializare a bunurilor, menționează după cum urmează:

„După semnarea contractului de vînzare, autoritate fiscală va obține posesia asupra bunurilor sechestrate...”.

Prevederile relevante ale Legii nr. 633-XIII din 10.11.1995 cu privire la modul de urmărire a impozitelor, taxelor și altor plăți, menționează după cum urmează:

Articolul 6/6

„ 10) După semnarea la licitație a contractului de vînzare-cumpărare, organul fiscal va ridica bunurile sechestrate pentru a le remite cumpărătorului. Din momentul semnării actului de ridicare a bunurilor sechestrate, dreptul de proprietate asupra lor trece de la plătitor la cumpărător.”

PLÎNGERI

Reclamantul s-a plîns potrivit articolului 6 § 1 din Convenție, despre faptul că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat în urma concluziilor eronate adoptate de instanțele judecătorești în cauza sa.

De asemenea, reclamantul a invocat faptul că în rezultatul adoptării hotărîrilor instanțelor judecătorești i-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

ÎN DREPT

Reclamantul s-a plîns de încălcarea drepturilor sale, în urma refuzului IFS de a elibera anumite documente și de a participa la autentificarea notarială a contractului. Reclamantul s-a bazat pe articolul 6 § 1 din Convenție și articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție care, în partea relevantă, prevede următoarele:

Articolul 6 § 1:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil,.....va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. ”

Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție:

„1. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.”

Reclamantul a mai susținut că 80% din activele imobilului pe care acesta l-a cumpărat aparțineau de fapt unui fond de investiții (D-H). Odată ce D-H nu avea datorii față de stat, IFS a localizat imobilul în cauză și l-a înaintat spre vînzare, fără a deține acest drept.

Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat căile de atac naționale disponibile, deși instanțele de judecată au acordat expres explicații în acest sens.

Curtea nu a stabilit nici o probă care ar demonstra că IFS a înstrăinat un imobil asupra căruia nu deținea drept de vînzare. În particular, nu există informații în dosar care ar sugera faptul că o persoană sau companie au pretins să se li se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului după licitația ce a avut loc în 1999, sau faptul contestării vînzării acestuia la licitație. În absența unor asemenea pretenții concurente și ținînd cont de prezumția că un imobil vîndut de către stat urmează a fi liber de orice obligații, decît în cazul în care acestea ar fi expres specificate, Curtea nu poate accepta argumentele reclamantului în acest sens.

Curtea a notat că, potrivit interpretării de către instanțele judecătorești naționale a normelor de drept intern, regula generală privind autentificarea notarială a contractelor de vînzare a bunurilor imobile, nu este aplicabilă bunurilor imobile vîndute la licitație. După cum au stabilit instanțele judecătorești, refuzul OTC de a înregistra contractul încheiat între reclamant și IFS ar fi trebuit să constituie subiectul unor proceduri distincte. Deși a fost informat despre acest fapt, reclamantul a refuzat să inițieze asemenea proceduri.

Curtea nu are motiv de a pune la îndoială interpretarea legii în cauză de către instanțele judecătorești naționale, odată ce reclamantul nu a prezentat nici un caz din jurisprudență care s-ar afla în contradicție cu hotărîrile respective. Prin urmare, unicul motiv al incapacității reclamantului de a înregistra în modul corespunzător titlul de proprietate asupra imobilului, continuă să fie omiterea acestuia de a ataca în instanța de judecată decizia OTC.

În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamantul nu a epuizat căile interne de atac în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Astfel, cererea urmează a fi declarată inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 § 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Lawrence Early

Nicolas Bratza

Grefier

Președinte