ÎCCJ, decizie (scj.ro #181104)

Schemă de ajutor de stat privind exceptarea parțială a consumatorilor industriali electro-intensivi de la plata certificatelor verzi aferente cotei obligatorii. Modificarea hotărârii de Guvern prin care au fost aprobate procedura și condițiile de acordare a ajutorului de stat, în sensul precizării momentului de la care se va aplica exceptarea, ca fiind cel al emiterii acordului de exceptare obținut de beneficiari. Lipsa vătămării unui drept.

Legea nr. 220/2008, art. 8 alin. (2)

H.G. nr. 495/2014, art. 3 alin. (1)

Este legală modificarea adusă prin HG nr. 113/2016, prevederilor art. 3 alin. (1) din HG nr. 495/2014, în sensul stabilirii că ajutorul de stat acordat sub forma scutirii de la obligația instituită prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 220/2008 se aplică de la data emiterii acordului de exceptare obținut de beneficiari.

În condițiile în care până la emiterea acordului de exceptare, marii consumatori care îndeplineau condițiile instituite prin H.G. nr. 495/2014, aveau doar o vocație în privința acordării ajutorului de stat, nu se poate susține cu temei faptul că prin stabilirea momentului de la care se aplică exceptarea este instituită o condiție mai restrictivă pentru acordarea acesteia.

Totodată, cum în acord cu jurisprudența CJUE, o decizie a Comisiei Europene de aprobare a unui ajutor de stat nu produce efecte în sensul creării unei obligații în sarcina statului membru de a acorda respectivul ajutor, susținerile reclamantei privind încălcarea prin adoptarea HG nr. 113/2016 a unor drepturi recunoscute prin Decizia Comisiei Europene C(2014) 7287 din 15 octombrie 2014 sunt neîntemeiate.

ÎCCJ-SCAF, Decizia nr. 3258 din 27 mai 2021

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. 3705/2/2016, reclamanta “A” S.A. în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei și Guvernul României, și cu intervenienții Ministerul Economiei și societatea “B” S.R.L. a solicitat anularea Ordinului nr. 5/2016 emis de pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, anularea H.G. nr. 113/2016 privind modificarea art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014, obligarea pârâților la repararea prejudiciului produs societății, în cuantum de 3.486.029 lei, precum și la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 17 din 10 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. 3705/2/2016, a fost admisă excepția tardivității cu privire la capătul de cerere privind anularea Ordinului ANRE nr. 5/2016, fost respins acest petit ca tardiv formulat și a fost disjunsă cauza cu privire la soluționarea capătului de cerere privind anularea H.G. nr. 113/2016 și a excepției de nelegalitate a Ordinului nr. 5/2016, dispunându-se formarea unui alt dosar.

Prin încheierea de ședință din 14 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. 254/2/2017, Curtea de Apel București- Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 5/2016, ca inadmisibilă.

Prin sentința civilă nr. 1165 din 13 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. 254/2/2017, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta „A” S.A. și intervenienta accesorie „B” S.R.L., în contradictoriu cu pârâții  Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, Guvernul României și intervenientul accesoriu Ministerul Economiei.

Împotriva încheierii de ședință din 14 noiembrie 2017 și a sentinței civile nr. 1165 din 13 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta „A” S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Codul de procedură civilă, în baza cărora a solicitat casarea celor două hotărâri și rejudecarea cauzei în fond, în sensul anulării H.G. nr. 113/2016 privind modificarea art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014, admiterea excepției de nelegalitate a Ordinului ANRE nr. 5/2016, obligarea intimaților-pârâți Guvernul României și Ministerul Economiei la repararea prejudiciului produs societății în cuantum de 3.486.029 lei, precum și la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea demersului judiciar.

În dezvoltarea motivelor de casare mai sus menționate, recurenta-reclamantă a formulat, în esență, următoarele critici de nelegalitate în privința celor două hotărâri recurate:

Încheierea prin care excepția de nelegalitate a fost respinsă ca inadmisibilă, a fost motivată succint, fără prezentarea motivelor pentru care s-au înlăturat argumentele părților.

În ceea ce privește motivarea soluției de respingere a excepției de nelegalitate, în sensul că reclamanta a supus controlului de legalitate același act administrativ atât pe cale directă și pe cale de excepție, instanța de fond s-a limitat la a menționa această concluzie, fără a motiva în drept și în fapt.

Referitor la motivul de respingere a excepției de nelegalitate, în sensul că de Ordinul nr. 5/2016 nu depinde soluționarea litigiului pe fond, instanța de fond a precizat doar că acțiunea în anularea H.G. nr. 113/2016 nu depinde de Ordinul nr. 5/2016, fără a analiza, legătura de cauzalitate dintre acestea și fără a lua în considerare efectele produse de intrarea în vigoare a celor două acte administrative.

Sentința civilă recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, din simpla lectură a acesteia rezultând că nu toate argumentele aduse în discuție de către părți au fost analizate și respinse în mod argumentat de către prima instanță.

În acest sens, în considerentele sentinței recurate, instanța de fond a omis să analizeze următoarele critici: reducerea perioadei de valabilitate a schemei de ajutor de stat aprobată de către Comisia Europeană de la 10 ani la 9,5 ani; modificarea perioadei de aplicare a schemei de ajutor; prejudiciul produs ca urmare a întârzierii emiterii acordului de exceptare.

Încheierea de ședință din 14 noiembrie 2017 reflectă o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept material.

Introducerea acțiunii de anulare nu exclude invocarea excepției de nelegalitate în cadrul dosarului disjuns (în care instanța nu mai era investită, prin cerere principală, cu anularea acestuia).

În cadrul actualului dosar (rezultat după disjungere), instanța de fond a fost învestită cu soluționarea cererii principale având ca obiect anularea H.G. nr. 113/2016 și a excepției de nelegalitate a Ordinului nr.5/2016. Dosarul disjuns nu presupunea și analiza unei cereri principale de anulare a acestui ordin și prin urmare, nu a existat niciun moment o invocare concomitentă a argumentelor împotriva Ordinului nr. 5/2016 atât pe cale principală, cât și pe calea excepției de nelegalitate.

Totodată, există o legătură de cauzalitate între emiterea Ordinului nr. 5/2016 și emiterea H.G. nr. 113/2016. Astfel, Ordinul nr. 5/2016 vine în completarea reglementării cuprinse în H.G. nr. 495/2014 și stabilește cota de obligatorie de achiziție de certificate verzi pentru anul 2015.

Deși în preambulul Ordinului nr. 5/2016 este menționată doar H.G. nr. 495/2014, această reglementare include și modificările sale ulterioare publicării în Monitorul Oficial. Or, H.G. nr. 495/2014 fiind modificată prin H.G. nr. 113/2016, care instituie regula de recunoaștere a exceptării numai de la momentul emiterii acordului, ajunge să producă efecte în mod direct și în ceea ce privește conținutul Ordinului nr. 5/2016.

Sentința civilă recurată reflectă aplicarea în mod greșit a normelor de drept material.

Raportat la faptul că dreptul de exceptare al „A” S.A. a fost recunoscut la data de 03.06.2015, anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 113/2016 și a Ordinului nr. 5/2016, rezultă că societatea a dobândit dreptul de exceptare conform dispozițiilor art. 3 din H.G. 495/2014, în varianta sa nemodificată prin H.G. nr. 113/2016.

Actul administrativ contestat contravine drepturilor deja recunoscute societății prin actele administrative, având în vedere că față de succesiunea reglementărilor emise, dreptul de exceptare al „A” S.A. s-a născut o dată cu intrarea în vigoare a H.G. nr. 495/2014 în condițiile reglementate prin forma în vigoare la data publicării, respectiv „începând cu anul în care a fost obținut acordul de exceptare”. Formularea conduce în mod direct la concluzia că operatorii economici sunt exceptați de la plata contravalorii certificatelor verzi începând cu data de 1 ianuarie a anului în care au obținut acordul de exceptare, această fiind și reglementarea necesar a fi aplicată în raport de “A” S.A..

Dacă ANRE și-ar fi îndeplinit obligația de a acorda un răspuns la cererea “A” S.A.. în termenul prevăzut legal, societatea ar fi beneficiat de exceptare chiar și în condițiile impuse prin actul administrativ contestat, deoarece “A” S.A.. și-a îndeplinit toate obligațiile impuse în sarcina sa anterior anului 2015, prin depunerea cererii de emitere a acordului în data de 16.12.2014.

Deși prin sentința recurată se reține că autoritatea pârâtă a făcut dovada că analiza dosarelor, inclusiv al reclamantei, a presupus clarificări solicitate Comisiei Europene, în lipsa documentelor care certifică motivul neimputabil ANRE pentru nesoluționarea cererii, susținerile în acest sens trebuie să fie considerate nedovedite.

Mai mult, în temeiul pct. 27 din Decizia Comisiei Europene, ANRE avea posibilitatea ca în termenul de 30 de zile de la data înregistrării cererii să trimită solicitanților fie aprobarea exceptării, fie o notificare prin care să precizeze că cererea este incompletă, fie o scrisoare de respingere a cererii. Or, ANRE nu a uzat de posibilitatea de a comunica societății reclamante posibilele probleme intervenite ca urmare a formulării acestei cereri, ci a întârziat emiterea acordului de exceptare din motive imputabile exclusiv acesteia.

Totodată, exceptarea nu poate funcționa decât prin raportare la o cotă anuală obligatorie. Referirile la anul calendaristic, ca interval de referință, sunt uzuale în această materie având în vedere că atât cota de certificate verzi, cât și datele pe baza cărora se calculează electro-intensitatea consumatorilor exceptați se bazează, ca intervale de referință, tot pe anul calendaristic.

În plus, toate elementele care stau la baza analizării dosarului de exceptare au ca referință anul întreg, aspect care confirmă încă o dată că, în situația obținerii acordului, exceptarea trebuie să producă efecte tot cu privire la cota anuală, iar nu la o cotă corespunzătoare intervalului din an ulterior emiterii acordului.

Mai mult, Legea nr. 220/2008, care reglementează schema de sprijin a energiei produse din surse regenerabile, face vorbire despre cote anuale. Chiar atunci când definește întreg mecanismul de funcționare a schemei de sprijin, Legea nr. 220/2008 precizează că este vorba despre un sistem de cote obligatorii, mecanism ce presupune „aplicarea cotelor anuale obligatorii de achiziție certificate verzi” (art. 2 lit. y).

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate pe parcursul judecării cauzei în primă instanță. Intimata-pârâtă a învederat că hotărârile recurate sunt motivate și în mod corect instanța de fond a respins excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 5/2016, ca inadmisibilă.

4.2. Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatul-pârât Guvernul României a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat. În ceea ce privește cererea recurentei-reclamante având ca obiect plata despăgubirilor, intimatul-pârât Guvernul României a invocat excepția neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, apreciind că solicitarea de acordare a despăgubirilor reprezintă un petit distinct în raport de acțiunea în anulare a H.G. nr. 113/2016.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Examinând criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, se constată că acesta este nefondat.

Încheierea de ședință din 14 noiembrie 2017 și sentința civilă nr. 1165 din 13 martie 2018, criticate prin prezentul recurs, satisfac cerințele instituite de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă, în conținutul hotărârilor atacate regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii primei instanțe cu privire la soluția pronunțată, fiind examinate efectiv problemele esențiale ridicate de părți.

Astfel, încheierea recurată cuprinde în motivare argumentele care au fundamentat soluția adoptată în privința excepției de nelegalitate, judecătorul fondului explicând raționamentul pe baza căruia a reținut că excepția în discuție este inadmisibilă.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de fond a examinat efectiv susținerile formulate de părți pe parcursul procesului și a expus în mod concis și clar argumentele pentru care a considerat inadmisibilă excepția de nelegalitate, în raport de conținutul încheierii recurate neputându-se reține o analiză superficială a motivelor invocate pe calea excepției de nelegalitate.

Aceleași considerații sub aspectul motivării urmează a se reține și în ceea ce privește sentința civilă recurată, din parcurgerea considerentelor acesteia rezultând că judecătorul fondului a prezentat explicit argumentele care l-au determinat să respingă acțiunea formulată de reclamantă, aceste argumente, expuse în mod logic și gradual, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

În aceste condiții, împrejurarea că prima instanță nu a răspuns fiecărei susțineri formulate de reclamantă sau a grupat și structurat aceste susțineri în raport de problemele de drept vizate, răspunzându-le prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea sentinței atacate.

Instanța de control judiciar constată că motivarea clară și accesibilă a celor două hotărâri recurate răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument ( Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 13 martie 2007, pronunțată în cauza Gheorghe contra României).

Criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, sunt nefondate.

Examinând, cu prioritate, condițiile de admisibilitate a excepției de nelegalitate, în mod corect prima instanță a reținut că reclamanta a supus controlului de legalitate Ordinul ANRE nr. 5/2016 atât pe cale directă, în cadrul procesului având ca obiect anularea acestui ordin, cât și pe calea excepției de nelegalitate, demers judiciar care este inadmisibil.

Astfel, analizând actele și lucrările dosarului se constată că prin sentința civilă nr. 17 din 10 ianuarie 2017, pronunțată în dosarul nr. 3705/2/2016, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca tardiv capătul de cerere privind anularea Ordinului nr. 5/2016, formulat de reclamanta “A” S.A.. și intervenienta accesorie “B” S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, Guvernul României și Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediu de Afaceri, a disjuns cauza cu privire la soluționarea capătului de cerere privind anularea H.G. nr. 113/2016 și excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 5/2016, dispunând formarea unui dosar separat cu acest obiect, care ulterior a fost înregistrat sub nr. 254/2/2017.

În raport de principiul

electa una via non datur recursus ad alteram

, se reține că verificarea legalității Ordinului nr. 5/2016 pe calea excepției de nelegalitate, în cadrul procesului având ca obiect anularea aceluiași ordin, este inadmisibilă, cele două căi de examinare a legalității actului administrativ contestat excluzându-se reciproc (în acest sens este jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, exemplificată prin decizia nr. 2708/2012).

Împrejurarea că în prezenta cauză, formată în urma disjungerii din dosarul nr. 3705/2/2016, instanța de judecată a fost învestită cu excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 5/2016 și cu acțiunea în anulare a H.G. nr. 113/2016, nu este de natură a conduce la o concluzie contrară celor reținute anterior, având în vedere că recurenta-reclamantă a invocat excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 5/2016 în cadrul dosarului nr. 3705/2/2016, care a avut ca obiect cererea în anulare a aceluiași ordin, criticile de nelegalitate în privința acestui act administrativ fiind invocate concomitent, atât pe cale principală, cât și pe calea excepției de nelegalitate.

În concluzie, examinarea Ordinului nr. 5/2016 pe cale directă exclude controlul judecătoresc al acestui act administrativ pe calea indirectă a excepției de nelegalitate, la cererea aceleiași persoane reclamante.

Procedând în continuare la examinarea condițiilor de admisibilitate a excepției de nelegalitate, instanța de fond a reținut în mod judicios că soluționarea capătului de cerere având ca obiect anularea H.G. nr. 113/2016 nu depinde de Ordinul nr. 5/2016, contestat pe calea excepției de nelegalitate.

Astfel, Ordinul nr. 5/2016 nu este emis în temeiul H.G. nr. 113/2016, ci în baza dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2004, art. 4 alin. (9) din Legea nr. 220/2008, precum și a prevederilor art. 25 și art. 26 din Metodologia aprobată prin Ordinul ANRE nr. 101/2015.

Prin H.G. nr. 113/2016 a avut loc o modificare a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2004, care inițial prevedeau că exceptarea se aplică la cota obligatorie de achiziție de certificate verzi care se aplică furnizorilor de energie, comunicată de ANRE, începând cu anul în care a fost obținut acordul de exceptare. Conform modificărilor aduse acestor dispoziții prin intermediul H.G. nr. 113/2016, exceptarea se aplică începând cu data emiterii acordului de exceptare obținut de beneficiarii ajutorului de stat.

Prin Ordinul ANRE nr. 5/2016 s-a stabilit cota finală obligatorie de achiziție de certificate verzi pentru anul 2015, luându-se în calcul un consum exceptat raportat la datele acordurilor de exceptare emise în primul an de implementare a schemei de sprijin.

În contextul evidențiat, se reține că soluționarea capătului de cerere având ca obiect anularea H.G. nr. 113/2016 nu depinde de Ordinul nr. 5/2016.

În ceea ce privește cererea în anulare a H.G. nr. 113/2016 privind modificarea art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2004,  soluția primei instanțe reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că modificarea art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014, în sensul că exceptarea de la prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 220/2008, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se aplică de la data emiterii acordului de exceptare obținut de beneficiarii ajutorului de stat, nu poate fi apreciată ca fiind contrară principiului neretroactivității legii.

Această modificare legislativă are doar rolul de a preciza momentul de la care se va aplica exceptarea, fiind vorba despre data emiterii acordului de exceptare obținut de beneficiarii ajutorului de stat.

În conținutul H.G. nr. 495/2014 sunt reglementate regulile procedurale pentru acordarea ajutorului de stat, precum și condițiile pe care pe care trebuie să le îndeplinească solicitanții. Ca atare, doar în urma verificării îndeplinirii acestor condiții și criterii de eligibilitate de către autoritatea competentă, se procedează la acordarea ajutorului de stat aflat în discuție.

Rezultă astfel că ajutorul de stat nu se acordă necondiționat la momentul aprobării schemei de ajutor de stat prin Decizia Comisiei Europene și emiterii hotărârii de Guvern.

În raport de cadrul normativ din domeniul promovării producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie, Înalta Curte constată că, potrivit art. 4 alin. (7), (8) și (9) din Legea nr. 220/2008, Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei a elaborat o metodologie de stabilire a cotelor anuale de achiziție de certificate verzi. În formula de calcul a acestei cote joacă un rol consumul final de energie electrică realizat, diminuat cu consumul final exceptat de energie electrică pentru aceeași perioadă. De asemenea, în luna decembrie a anului precedent, ANRE stabilește, prin ordin, cota anuală obligatorie de achiziție de certificate verzi estimată pentru anul următor, ținând cont de consumul final de energie electrică estimat pentru anul de referință, iar până la data de 1 martie a anului următor celui de referință stabilește cota anuală obligatorie de achiziție de certificate verzi aferentă anului de referință, pe baza cantităților realizate de energie electrică din surse regenerabile și a consumului final de energie electrică din anul precedent.

Prin urmare, acordul de exceptare obținut de recurenta-reclamantă în iunie 2015 se presupune că a produs în cursul acestui an efectele juridice prevăzute de H.G. nr. 495/2014, în forma inițială, care prevedea că exceptarea de la plata certificatelor verzi va fi corespunzătoare energiei electrice consumate pe întregul an.

Însă, în cadrul mecanismului de corecție ce a operat în anul următor, în formula de calcul a cotei obligatorii de achiziție de certificate verzi a fost utilizat un consum total exceptat (calculat pentru toți beneficiarii schemei de sprijin) raportat nu la întregul an 2015, ci la perioadele din acest an în care au operat acordurile de exceptare, raportat la data emiterii fiecăruia.

Art. 8 alin. (2) din Legea nr. 220/2008 stabilește că furnizorii de energie electrică și producătorii prevăzuți la alin.(1) al aceluiași text de lege sub obligați să achiziționeze anual un număr de certificate verzi echivalent cu produsul dintre valoarea cotei anuale obligatorii de achiziție de certificate verzi stabilite pentru anul respectiv, potrivit prevederilor art. 4 alin. (9) din lege, și cantitatea de energie electrică prevăzută la alin. (1), exprimată în MWh, furnizată anual consumatorilor finali. Această obligație de achiziție a certificatelor verzi se reflectă, în cele din urmă, într-un cost pe care îl suportă consumatorul final al energiei electrice.

Potrivit art. 8 alin. (8) din același act normativ, se exceptează de la aplicarea prevederilor prezentei legi un procent din cantitatea de energie electrică livrată consumatorilor finali, cu respectarea reglementărilor europene incidente. Condițiile de calificare pentru mecanismul de exceptare, precum și cantitatea exceptată, condiționată de aplicarea programelor anuale de creștere a eficienței energetice, vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului, după notificarea acestora la Comisia Europeană și obținerea unei decizii de autorizare din partea acesteia.

Schema de ajutor de stat privind exceptarea parțială a consumatorilor industriali electro-intensivi de la plata certificatelor verzi aferente cotei obligatorii a fost reglementată prin H.G. nr. 495/2014, fiind aprobată prin Decizia Comisiei Europene C(2014) 7287 din 15.10.2014.

Art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014 cuprinde o normă de implementare a schemei de ajutor, iar potrivit modificărilor aduse acestor prevederi prin H.G. nr. 113/2016, exceptarea se aplică începând cu data emiterii acordului de exceptare obținut de beneficiarii ajutorului de stat.

Din nota de fundamentare a H.G. nr. 113/2016 rezultă că modificarea a fost impusă de rațiuni practice, respectiv dacă s-ar fi avut în vedere exceptarea consumului beneficiarilor schemei de sprijin din întregul an 2015, în care au fost obținute acordurile de exceptare, s-ar fi ajuns la o abatere semnificativă a cotei obligatorii finale de achiziție, față de cea estimată, cu impact asupra costurilor suportate de consumatorii finali de energie.

Așa cum s-a arătat anterior, prin Ordinul nr. 5/2016, ANRE a stabilit cota finală obligatorie de achiziție de certificate verzi pentru anul 2015, luând în calcul un consum exceptat raportat la datele acordurilor de exceptare emise în primul an de implementare a schemei de sprijin.

Stabilirea acestei cote anuale obligatorii de achiziție de certificate verzi (stabilite procentual ca fiind raportul dintre numărul de certificate verzi emise și consumul final de energie electrică realizat, diminuat cu consumul final exceptat) a fost influențată de valoarea mai mică a consumului exceptat (conform HG nr. 113/2016),  în sensul că a fost mai mică decât dacă valoarea consumului exceptat era cea din întreg anul 2015.

Efectul vătămător la adresa recurentei-reclamante nu rezultă direct din cota anuală obligatorie de achiziție, ci din stabilirea acesteia pe baza unei valori mai mici a consumului exceptat, care se corelează cu o valoare mai mare a consumului neexceptat, pentru care se menține obligația de achiziție de certificate verzi. Există, astfel, o strânsă interdependență între cota anuală obligatorie de achiziție de certificate verzi și consumul neexceptat, datorită împrejurării că, în formula de calcul a cotei, un element îl reprezintă consumul exceptat.

Invocarea de către recurenta-reclamantă a unor drepturi câștigate nu poate fi relaționată cu conținutul normativ al H.G. nr. 113/2016, având în vedere că valoarea diminuată a consumului exceptat nu a fost stabilită prin hotărârea de guvern atacată, ci prin acte de punere în aplicare a normei de implementare a schemei de ajutor, a cărei modificare intervenită în 2016 a fost aplicată și pentru anul 2015, în cadrul procedurilor administrative derulate de ANRE de stabilire a cotei finale obligatorii de certificate verzi și a listei operatorilor economici cu obligație de achiziție de certificate verzi, inclusiv a numărului de certificate verzi necesare pentru îndeplinirea cotei obligatorii de achiziție pentru anul 2015.

Critica recurentei-reclamante potrivit căreia H.G. nr. 113/2016 îi încalcă drepturile recunoscute prin Decizia Comisiei Europene C(2014) 7287 din 15 octombrie 2014, este neîntemeiată.

În temeiul prevederilor art. 108 alin. (3) din TFUE, România a notificat spre aprobare Comisiei Europene un ajutor sub forma unei finanțări reduse a sprijinului pentru electricitatea din surse regenerabile de energie, planificat a fi acordat marilor consumatori de energie.

În baza dispozițiilor art. 4 din Regulamentul (UE) nr. 2015/1589, Comisia Europeană a evaluat schema notificată de Statul Român și ,,a decis să nu ridice obiecțiuni cu privire la ajutor, considerând că acesta este compatibil cu piața internă, în conformitate cu art. 107 alin. (3) lit. c) TFUE”.

Potrivit dispozițiilor art. I (d) din Regulamentul (UE) nr. 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, schema de ajutor de stat este definită drept ,,orice act în baza căruia, fără a fi necesare măsuri suplimentare de punere în aplicare, pot fi acordate alocări individuale de ajutor întreprinderilor definite în mod general și abstract, precum și orice act în baza căruia ajutorul, care nu este legat de un anumit proiect, poate fi acordat uneia sau mai multor întreprinderi pentru o perioadă de timp nedeterminată și/sau într-un cuantum nedeterminat.”

După cum reiese din definiția noțiunii de schemă de ajutor de stat, autoritățile române pot acorda alocări individuale de ajutor întreprinderilor definite în mod general și abstract în schema de ajutor de stat. Prin notificarea unui proiect de schemă de ajutor de stat, autoritățile române și-au arătat intenția de a acorda ajutoare de stat marilor consumatori de energie.

Ulterior aprobării schemei de ajutor de stat de către Comisia Europeană, autoritățile române ar fi putut în mod teoretic să renunțe la intenția de a institui această schemă. Din acest motiv, nu se poate invoca faptul că marii consumatori au câștigat dreptul de acordare a ajutorului de stat în momentul emiterii deciziei Comisiei Europene, întrucât autoritățile române nu sunt obligate să instituie o schemă de ajutor de stat după aprobarea Comisiei Europene dacă nu mai consideră că această măsură este oportună.

De asemenea, Comisia Europeană nu poate obliga un stat membru să acorde  un ajutor de stat chiar dacă acesta ar fi în limitele permise de art. 107 (3) din TFUE. Astfel spus, doar statul membru decide asupra oportunității instituirii unei scheme de ajutor de stat aprobată de Comisia Europeană.

Această interpretare este în acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care, prin Decizia din data de 20 noiembrie 2008, pronunțată în Cauza C-18/08 Foselev Sud-Quest SARL contra Administration des douanes et droits indirects, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, a statuat următoarele:

,,Decizia 2005/449/CE a Comisiei din 20 iunie 2005 privind o cerere de scutire de taxa pe vehiculele cu motor introdusă de Franța în temeiul art. 6 alin. (2) lit. b) din Directiva 1999/62/CE a Parlamentului European și a Consiliului de aplicare a taxelor la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri nu poate fi invocată de un particular în raporturile cu Republica Franceză, destinatară a acestei decizii, în scopul de a beneficia de scutirea autorizată prin decizia menționată începând de la momentul notificării sau al publicării acesteia.”

În litigiul de față, statul a considerat oportun să emită o schemă de ajutor de stat pentru marii consumatori de energie și a realizat acest lucru prin adoptarea H.G. nr. 495/2014, care stabilește beneficiarii și procedura de acordare.

Ajutorul de stat aflat discuție este acordat în momentul în care acordul de exceptare este emis. Doar din acel moment se naște dreptul de a primi ajutorul de stat și doar acel acord poate fi invocat în instanță pentru a obține ajutorul de stat în situația în care statul nu îl mai acordă efectiv. Desigur, până la emiterea acordului de exceptare, marii consumatori care îndeplineau condițiile instituite prin H.G. nr. 495/2014, aveau doar o vocație în privința acordării ajutorului de stat.

În atare situație, nu se poate susține faptul că prin stabilirea datei de la care beneficiarii ajutorului de stat sunt exceptați de la prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 220/2008, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este instituită o condiție mai restrictivă pentru acordarea acestuia.

Înalta Curte apreciază că prezintă relevanță în privința aspectului analizat și precizările făcute la pct. 14 și pct. 15 din Avizul Comisiei Europene formulat în conformitate cu comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanțele naționale în cauza TMK Reșiț”A” S.A.. v. Guvernul României:

,,pct. 14 - În ceea ce privește acordarea acestui ajutor, decizia Comisiei prin care aceasta nu a ridicat obiecțiuni cu privire la ajutor nu rezultă într-o obligație corespunzătoarea statului membru, respectiv de a acorda ajutor de la o anumită dată. Cu toate acestea, elementele principale ale măsurii (durată, buget, criterii de eligibilitate, intensitate, etc) sunt luate în considerare pentru a determina dacă ajutorul este compatibil cu piața internă, odată ce statul membru a decis să implementeze măsura respectivă.

pct. 15 - Decizia Comisiei C (2014) 7287 din 15 octombrie 2014 nu conține însă detalii cu privire la regulile concrete de implementare a măsurii, spre exemplu, dacă măsura de suport ar trebui să se aplice de la data emiterii acordului de exceptare sau pentru întregul an în care un astfel de acord este emis.”

În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante vizând culpa autorității pârâte în emiterea cu întârziere a acordului de exceptare, aspectele invocate nu mai prezintă relevanță față de considerentele expuse anterior, precum și raportat la împrejurarea că în prezenta cauză, instanța nu are de soluționat aspecte în legătură cu data la care trebuia încheiat acest acord, potrivit dispozițiilor legale.

Referitor la excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, invocată de intimatul-pârât Guvernul României prin concluziile scrise, Înalta Curte apreciază că excepția în discuție este inadmisibilă.

Examinând actele și lucrările dosarului se constată că intimatul-pârât Guvernul României nu a invocat excepția neîndeplinirii procedurii prealabile prin întâmpinarea formulată în cauză în primă instanță, astfel că potrivit dispozițiilor art. 193 alin. (2) din Codul de procedură civilă, intimatul-pârât este decăzut din dreptul de a invoca această excepție în calea de atac a recursului.

Distinct de aceste argumente, se reține că prin plângerea prealabilă înregistrată la Guvernul României sub nr. 4273/28.03.2016, recurenta-reclamantă a solicitat plata daunelor materiale în cuantum de 3.486.029 lei, context în care, din această perspectivă, excepția neîndeplinirii procedurii prealabile este neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 14 noiembrie 2017 și a sentinței civile nr. 1165 din 13 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.