ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 47/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17 februarie 2017, sub nr. x/2/2017, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministrul Justiției și Ministerul Justiției, au solicitat:

- obligarea pârâtului Ministrul Justiției să emită ordine de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 prin raportare la o valoarea de referință sectorială în cuantum de 405 lei, începând cu data de 09 aprilie 2015 și până la data de 01 octombrie 2016, ca urmare a emiterii Ordinului nr. 219/C din 01 februarie 2017;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, respectiv restituirea pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului prin emiterea unor noi ordine de salarizare, a diferenței dintre venitul pe care l-ar fi obținut potrivit Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizația calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 lei) și venitul efectiv plătit (prin raportare la o valoare de referință sectorială de 291,98 lei), până la momentul la care aceste drepturi au fost corect dispuse prin Ordinul nr. 219/C din 01 februarie 2017, respectiv până la data de 01 octombrie 2016, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

La data de 2 mai 2017, terțul C. a formulat cerere de intervenție principală, solicitând admiterea în principiu a cererii de intervenție și a acțiunii principale, în sensul:

- obligării pârâților Ministerul Justiției și Ministrul Justiției să emită ordine de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 lei, începând cu data de 09 aprilie 2015 și până la data de 01 octombrie 2016 (ca urmare a emiterii Ordinului nr. 219/C din 01 februarie 2017);

- obligării pârâților Ministerul Justiției și Ministrul Justiției la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, respectiv, alocarea fondurilor și restituirea pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului prin emiterea unui nou ordin de salarizare, a diferenței dintre venitul pe care l-ar fi obținut potrivit Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizația calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 lei) și venitul efectiv plătit (prin raportare la o valoare de referință sectorială de 291,98 lei), până la momentul la care aceste drepturi au fost corect dispuse prin Ordinul nr. 219/C din 01 februarie 2017, respectiv până la data de 01 octombrie 2016, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective;

- obligarea pârâților la plata de 100 lei daune-interese pe fiecare zi de întârziere până la data emiterii ordinului.

Prin încheierea din 29 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins în principiu, ca inadmisibilă, cererea de intervenție voluntară principală formulată de terțul C.

Pentru a hotărî astfel, în esență, instanța a reținut că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 61 alin. (1) și (2) C. proc. civ., conform cărora cererea trebuie îndreptată împotriva ambelor părți din proces, și că acțiunea principală ce vizează drepturi de natură salarială are un caracter strict personal.

Drept urmare, intervenienta trebuie să introducă în nume propriu o cerere de chemare în judecată, întrucât nu urmărește să obțină drepturile solicitate de reclamante, ci pretinde pentru sine dreptul dedus judecății.

Împotriva încheierii menționate a formulat recurs intervenienta în nume propriu C., solicitând casarea încheierii și trimiterea cauzei instanței de fond pentru a admite în principiu cererea de intervenție principală și acțiunea principală, așa cum au fost formulate.

Sunt invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-intervenientă arată că instanța de fond în mod greșit a respins în principiu cererea de intervenție principală ca inadmisibilă, întrucât sunt îndeplinite atât condițiile de formă prevăzute de dispozițiile art. 61 C. proc. civ., inclusiv cerința legăturii de conexitate cu acțiunea principală, cât și cerința interesului intervenientei principale.

A fost criticată soluția pronunțată întrucât din analiza art. 61 C. proc. civ. nu rezultă că legiuitorul ar fi reglementat vreo interdicție expresă care să conducă la concluzia unei eventuale inadmisibilități de plano în ceea ce privește formularea unei cereri de intervenție principală în cadrul unui litigiu ca cel aflat pe rol, ci a conferit tuturor persoanelor dreptul de a interveni într-un proces civil purtat între alte persoane, ori de câte ori ele au un interes de a participa la acel proces. Rezultă că, de principiu, intervenția voluntară este admisibilă în orice materie litigioasă, deci și în litigiul dedus judecății prin acțiunea principală.

În ceea ce privește condiția interesului, precum și a legăturii de conexitate cu cererea principală, acestea sunt îndeplinite de cererea de intervenție voluntară, deoarece față de refuzul ministerului de a emite ordine de salarizare în aplicarea Legii nr. 71/2015, intervenienta justifică un drept strâns legat de cel dedus judecății de către reclamante, care urmăresc obligarea pârâtului la emiterea ordinelor de salarizare conform legii.

Nu este necesar ca intervenientul principal să pretindă chiar dreptul dedus judecății, contrazicând astfel cererea reclamantului principal, întrucât legiuitorul îi dă posibilitatea să pretindă un drept strâns legat de dreptul dedus judecății, situație în care obiectul litigiului se extinde prin aducerea în judecată a unui nou drept, cum este cazul în speță, intervenienta solicitând ca și reclamantele, obligarea ministerului de a emite ordin de salarizare în aplicarea actelor normative și a statuărilor instanței supreme și Curții Constituționale a României în materia contenciosului administrativ cu referire la salarizare.

În altă ordine de idei, cererea de intervenție principală îndeplinește condițiile impuse de art. 61 alin. (2) C. proc. civ., intervenienta pretinzând un drept propriu aflat în strânsă legătură cu dreptul ce formează obiectul cererii principale.

Intimații nu au formulat întâmpinare față de cererea de recurs.

II. Cu privire la fondul recursului. Soluția instanței de recurs.

Examinând încheierea recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de intervenientă este fondat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

În cauza de față se constată că hotărârea primei instanțe este motivată atât în fapt cât și în drept, astfel încât motivul invocat nu este incident.

Potrivit celui de-al doilea motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. În cauza de față, aceste motive nu sunt incidente.

În realitate, criticile se subsumează exclusiv prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta referindu-se la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale cererii de intervenție principală.

Instanța de fond a respins cererea de intervenție principală formulată de recurentă într-un litigiu prin care se solicită obligarea pârâtului la emiterea ordinelor de salarizare în aplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 lei, precum și obligarea acestuia la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea acestor acte normative, reținând neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 61 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Principala critică adusă încheierii a fost aceea că, în mod greșit s-a reținut inadmisibilitatea pentru că acțiunea ar viza drepturi salariale de natură personală, iar intervenienta pretinzând drepturi salariale pentru sine, nu urmărește să obțină drepturile salariale solicitate de reclamante.

Criticile formulate de recurenta-intervenientă sunt fondate, încheierea pronunțată în cauză fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept procesual incidente la circumstanțele de fapt ale litigiului.

Potrivit art. 61 alin. (1) și (2) C. proc. civ.: "(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare. (2) Intervenția este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta".

Legea nr. 554/2004, modificată și completată nu cuprinde norme speciale privind cererea de intervenție principală.

Astfel cum a statuat deja Înalta Curte în practica sa în această materie, nicio prevedere a legii contenciosului nu îngrădește dreptul terților de a interveni în proces și nu induce ideea unei incompatibilități între normele C. proc. civ. ce guvernează această instituție și specificul raporturilor de drept administrativ.

Nu mai puțin însă s-a stabilit că, în analizarea condițiilor de admisibilitate a intervenției voluntare, principale sau accesorii, se impune luarea în considerare a specificului raporturilor de drept administrativ.

Necontestat, obiectul litigiului principal se referă la raportul de serviciu al reclamantelor, privind obligarea pârâților la plata unor despăgubiri materiale, reprezentând diferența dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite, susținând o interpretare și aplicare eronată a Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 care ar fi condus la neaplicarea unei VRS de 405 lei, începând cu 9 aprilie 2015 până la data de 01 octombrie 2016 ca urmare a emiterii Ordinului general nr. 219/C din 01 februarie 2017, despăgubiri actualizate cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzilor legale, calculate de la scadență și până la plata efectivă.

Potrivit doctrinei, în litigiile de muncă (conflicte de drepturi și conflicte de interese) nu este admisibilă intervenția voluntară principală, întrucât o altă persoană nu poate cere să i se stabilească drepturi decurgând dintr-un raport de muncă în care subiect este persoana ce figurează ca parte în cererea principală, caracterul personal al raportului de muncă impunând o asemenea soluție. Însă, o astfel de soluție privește numai litigiile individuale de muncă.

Or, în speță, litigiul principal nu privește un litigiu individual de muncă și care să impună o soluție de inadmisibilitate a cererii de intervenție voluntară principală.

Cum corect a arătat recurenta prin memoriul de recurs, dispozițiile art. 61 C. proc. civ. nu conțin vreo excepție privitoare la domeniul de aplicabilitate, ci conferă tuturor persoanelor dreptul de a interveni într-un proces civil purtat între alte persoane, ori de câte ori ele au un interes de a participa la acel proces.

Prin urmare, pe acest aspect al domeniului de aplicare a intervenției, aprecierea instanței de fond este greșită.

Referitor la condiția interesului recurentei în formularea cererii de intervenție principală se constată că sunt fondate și aceste critici.

În speță, față de refuzul ministerului de a emite ordine de salarizare în aplicarea unei legislații cu aplicabilitate generală, erga omnes, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 lei, se constată că intervenienta urmărește realizarea acelorași drepturi salariale deduse judecății prin cererea principală, context în care, este dovedit în cauză interesul său de a interveni. În această ipoteză, împrejurarea că terțul intervenient se află într-o situație juridică similară cu cea a reclamantelor, invocând drepturi proprii asemănătoare, justifică modificarea cadrului procesual subiectiv în cauza de față.

În fine, în sensul dispozițiilor procedurale - art. 61 alin. (2) C. proc. civ. - este îndeplinită și legătura care trebuie să existe între cererea principală și cererea de intervenție principală.

Prin cererea de intervenție voluntară principală, formulată în cauză, intervenienta pretinde acordarea acelorași drepturi solicitate de reclamante, în motivare invocând aceleași susțineri expuse de părțile indicate, precum și aceleași temeiuri de drept care au stat la baza formulării acțiunii.

Astfel, în cazul în care se admite acțiunea principală, intervenienta trebuie să beneficieze de aceleași drepturi, ministerul urmând să fie obligat la emiterea ordinelor de salarizare în aplicarea Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016.

În consecință, Înalta Curte constată că, în soluționarea admisibilității în principiu, prima instanță a avut în vedere în mod greșit domeniul de aplicare a intervenției, iar în privința celorlalte elemente obligatorii nu se regăsesc în motivarea încheierii atacate, respectiv interesul propriu al terțului și legătura existentă între cererea de intervenție și cea principală.

Pentru considerentele expuse, găsind fondat motivul de recurs încadrabil în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 același cod raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va casa încheierea atacată și, rejudecând, va admite cererea de intervenție principală formulată de intervenienta C., urmând ca dosarul să fie restituit Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ, pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de intervenienta în nume propriu C. împotriva încheierii de ședință din data de 29 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează încheierea atacată și, rejudecând:

Admite în principiu cererea de intervenție principală formulată de intervenienta C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 ianuarie 2018.

Procesat de GGC - CT