STOJANOVSKI v. "THE FORMER YUGOSLAV REPUBLIC OF MACEDONIA"
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly admissible;partly inadmissible
STOJANOVSKI v. "THE FORMER YUGOSLAV REPUBLIC OF MACEDONIA" (CtEDO, 2008)
1 SECȚIA A CINCEA
2 DECIZIE
3 CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
4 Cererii nr. 1431/03
5 introdusă de Trajče STOJANOVSKI
6 împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei
7 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a cincea), reunită la 16
8 septembrie 2008 într-o Cameră compusă din:
9 Peer Lorenzen,
10 Președinte,
11 Karel Jungwiert,
12 Volodymyr Butkevych,
13 Renate Jaeger,
14 Mark Villiger,
15 Isabelle Berro-Lefèvre,
16 Mirjana Lazarova Trajkovska
17 și Claudia Westerdiek,
18 Grefier al Secției
19 ,
20 Având în vedere cererea menționată mai sus, depusă la 18 decembrie 2002,
21 Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și observațiile prezentate în replică de reclamant,
22 După deliberare, decide după cum urmează:
23 ÎN FAPT
24 Reclamantul, domnul Trajče Stojanovski, este un cetățean macedonean care s-a născut în 1973 și locuiește în Štip. Acesta este reprezentat în fața Curții de domnul
25 N.
26 Garazov, avocat care practică în Štip. Guvernul macedonean („Guvernul”) este reprezentat de agenta sa, doamna R. Lazareska Gerovska.
27 A.
28 Circumstanțele cauzei
29 Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
30 1.
31 Condamnarea reclamantului
32 La 10 iulie 1998, Tribunalul de Primă Instanță din Štip („instanța de fond”) a dispus împotriva reclamantului, care era surdo-mut, o măsură de siguranță constând în „tratament psihiatric obligatoriu și internare într-o instituție medicală de tip închis” (
33 задолжително психијатриско лекување и чување во здравствена установа од затворен тип)
34 („ordinul de internare”) pentru cauzarea de „vătămări corporale grave” și „punerea în pericol a altei persoane cu un instrument periculos, într-o încăierare sau ceartă”. Ordinul urma să fie executat imediat. Instanța a stabilit că, la 23 octombrie 1995, în clădirea instanței a avut loc un incident între domnul I. (tatăl reclamantului) și domnul D., în calitate de părți citate să se prezinte la o ședință programată pentru acea zi, într-o cauză în care se acuzau reciproc de cauzarea de vătămări corporale. Reclamantul a intervenit în ceartă și l-a doborât pe domnul D. Domnul D. a suferit, ca urmare a căderii, leziuni grave la cap și hemoragie cerebrală și a decedat șapte zile mai târziu. Reclamantul a lovit, de asemenea, de mai multe ori un judecător. Ulterior, a fost împiedicat să atace o a treia persoană, care încercase să îl ajute pe judecător. Instanța a constatat că reclamantul era „ușor retardat mintal” și că, din cauza deficienței sale mintale, fusese incapabil să își controleze acțiunile. A constatat, de asemenea, că acesta a fost considerat o amenințare și un pericol pentru alte persoane, în special pentru sătenii pe care, se afirmă, i-ar fi atacat adesea. Prin urmare, a considerat reclamantul agresiv și un pericol pentru public. Instanța și-a întemeiat hotărârea pe două rapoarte medicale întocmite de trei specialiști în psihiatrie, care confirmau că reclamantul era bolnav mintal și incapabil să își asume răspunderea pentru comportamentul său. Aceștia au propus un tratament medical într-un spital psihiatric specializat.
35 Prin urmare, instanța de fond a dispus un ordin de internare pe durată nedeterminată, fiind convinsă că acesta era necesar pentru protecția publicului. Reclamantul a fost internat la Spitalul de Boli Mintale din Negorci („spitalul”). Nu exista o consemnare a vreunei condamnări anterioare.
36 Reclamantul nu a formulat apel împotriva acelei hotărâri.
37 Revizuirea din 2001
38 La 28 octombrie 1999, spitalul a solicitat instanței de fond să modifice ordinul de internare și să îl elibereze pe reclamant cu condiția să urmeze un tratament psihiatric obligatoriu. Și-a întemeiat propunerea pe buna conduită a reclamantului din trecut, pe relațiile bune pe care le stabilise cu personalul și cu ceilalți pacienți și pe lipsa oricărei tulburări nevrotice sau psihiatrice de la internarea sa. Spitalul a notat că reclamantul era bolnav mintal, ceea ce reprezenta o stare permanentă care nu putea fi considerată o boală. În plus, a considerat că tatăl și sora sa puteau asigura supravegherea necesară și examinarea regulată la Centrul Medical din Štip. Spitalul a observat, de asemenea, că, deși plecase de trei ori, nu manifestase nicio altă intenție de a pleca. Tatăl său îl vizita, de asemenea, în mod regulat.
39 În iunie 2000, sora reclamantului a cerut instanței să se pronunțe asupra propunerii spitalului. La cererea sa, se afirmă că ar fi fost anexată o petiție semnată de peste o duzină de săteni.
40 La o dată care nu a fost clarificată, Tribunalul de Primă Instanță din Štip a respins propunerea spitalului ca nefondată. Și-a întemeiat decizia pe o notificare a Ministerului de Interne („Ministerul”) din 23
41 ianuarie
42 2001, conform căreia reclamantul părăsise spitalul de mai multe ori, iar vizitele sale în sat fuseseră percepute drept o amenințare și un pericol de către locuitorii locali. Ministerul a făcut, de asemenea, trimitere la un incident din 1 ianuarie 2001, când reclamantul l-ar fi atacat fizic pe domnul
43 V., fiul domnului D. (a se vedea sub-titlul 4 de mai jos). Instanța de fond a luat în considerare și o petiție semnată de mulți dintre săteni, care fusese anexată la notificare. În decizia sa, instanța de fond a făcut, de asemenea, trimitere la observațiile procurorului public care sprijineau propunerea spitalului.
44 La 20 februarie 2001, reclamantul, prin reprezentantul său, a formulat apel împotriva deciziei de mai sus. Acesta a susținut că instanța de fond ignorase opinia expertă a spitalului, potrivit căreia nu existau motive care să impună continuarea internării reclamantului. Instanța de fond ar fi trebuit să obțină o opinie alternativă a expertului cu privire la sănătatea mintală a reclamantului, în caz de îndoieli cu privire la validitatea opiniei spitalului. Nu trebuia să își întemeieze decizia pe raportul poliției și pe temerile locuitorilor locali față de reclamant.
45 La ședința din 30 martie 2001, Curtea de Apel din Štip a respins apelul reclamantului. Procurorul public, care a participat la ședință, a pledat împotriva apelului reclamantului. Instanța a stabilit că instanța de fond nu fusese obligată de propunerea spitalului, întrucât articolul 64 § 2 din Codul penal împuternicea instanța să evalueze rezultatele tratamentului pentru a determina dacă reclamantul putea fi eliberat cu condiția să urmeze un tratament medical obligatoriu.
46 La 7 iunie 2001, procurorul public a informat reclamantul că nu existau temeiuri pentru depunerea unei cereri pentru protecția legalității la Curtea Supremă.
47 Revizuirea din 2003
48 La 3 aprilie 2003, spitalul a depus o nouă propunere, solicitând instanței de fond să modifice ordinul de internare și să îl elibereze pe reclamant cu condiția să urmeze un tratament medical obligatoriu. Motivele acestei propuneri erau similare celor din revizuirea din 2001: relații bune cu personalul și cu ceilalți pacienți; nicio tulburare mintală incidentă; nicio tulburare a ordinii; terapie medicamentoasă ușoară. Reclamantul a fost transferat într-un sector deschis al spitalului.
49 La 25 aprilie 2003, avocatul reclamantului a cerut instanței să se pronunțe asupra propunerii spitalului. El a notat,
50 inter alia
51 , că tatăl reclamantului intenționa să își schimbe domiciliul și, în consecință, cumpărase un apartament într-un alt oraș.
52 La 7 mai 2003, procurorul public și-a depus observațiile la instanța de fond, sprijinind propunerea spitalului.
53 La 24 septembrie 2003, instanța de fond a solicitat poliției să efectueze o anchetă pentru a stabili dacă reclamantul cauzase probleme în timpul șederii sale în sat și dacă reprezentase un pericol pentru locuitorii locali.
54 În cadrul unei ședințe ținute în camera de consiliu la 20 noiembrie 2003, completul de judecată (
55 кривичен совет)
56 al instanței de fond („completul”) a respins propunerea spitalului. Și-a întemeiat decizia pe notificarea Ministerului din 15
57 octombrie 2003, o copie a căreia nu a fost prezentată părților. Instanța de fond a afirmat,
58 inter alia,
59 că:
60 „...reclamantul a părăsit spitalul de mai multe ori și a mers să stea cu tatăl său...ultima vizită a fost în august 2003...după sosirea sa în sat, a început să strige niște cuvinte neclare...deși a fost observat de către locuitori, nu au existat atacuri asupra altor persoane...în timpul șederii de patru zile în sat, a fost mereu cu tatăl său. Prezența sa în sat i-a speriat pe vecini, care s-au protejat închizându-și casele și baricadându-le pe dinăuntru. Mulți locuitori au spus că reclamantul era sub influența psihologică a tatălui său, care – în stare de ebrietate – îl provoca adesea spunându-i minciuni despre moartea mamei sale și astfel îl făcuse agresiv față de unele persoane. Locuitorii locali se temeau, prin urmare, în continuare, de agresiunea reclamantului...”
61 La 9 februarie 2004, reclamantul a formulat apel, invocând următoarele motive: vicii substanțiale de procedură; erori de fapt și aplicarea incorectă a dreptului substanțial. În ceea ce privește motivele apelului său, s-a limitat să se plângă că completul nu și-a întemeiat decizia pe fapte relevante, întrucât opinia expertă a spitalului și ofițerul medical responsabil care îl tratase erau singurele probe relevante pentru instanță. El a susținut că, în caz de îndoieli cu privire la validitatea opiniei, instanța ar fi trebuit să obțină o opinie medicală alternativă.
62 La 20 februarie 2004, spitalul a informat instanța de fond că reclamantul îl părăsise la 6 ianuarie 2004 și nu se întorsese încă, în pofida asigurărilor în acest sens ale tatălui său. Guvernul a precizat că acesta s-a întors la spital la 8 iunie 2004 cu asistența poliției. Se afirmă că ar fi fugit din spital încă o dată în 2004, dar s-a întors din proprie inițiativă.
63 La 13 aprilie 2004, Curtea de Apel din Štip a respins apelul reclamantului. A acceptat raționamentul completului și a concluzionat că opinia spitalului fusese irelevantă și nu obliga instanța, deoarece, pe baza rezultatelor tratamentului medical, era liberă să decidă dacă reclamantul era apt să fie externat din spital și tratat la externarea sa. A concluzionat, în final, că reclamantul părăsise spitalul de mai multe ori și fusese considerat o amenințare de către public. Prin urmare, era prea devreme pentru a-l considera apt pentru externare. Curtea de Apel a făcut trimitere la observațiile scrise ale procurorului public din 31 martie 2004, prin care acesta sprijinise apelul reclamantului și cererea sa ca dosarul să fie trimis pentru o nouă examinare.
64 Spitalul nu a depus nicio altă cerere de revizuire a ordinului de internare.
65 4. Procedura penală inițiată împotriva unei terțe persoane
66 La 23 august 2001, procurorul public a formulat un rechizitoriu împotriva domnului V. pentru cauzarea de vătămări corporale grave reclamantului la 1
67 ianuarie 2001. Certificatul medical din 7 februarie 2001 indica „vătămări corporale grave”.
68 La 11 februarie 2002, instanța de fond l-a achitat pe domnul V., reținând că acționase în legitimă apărare. A indicat suplimentar reclamantului că orice pretenție de despăgubire ar putea fi soluționată într-o procedură civilă separată.
69 La 19 iunie 2002, Curtea de Apel din Štip a respins un apel al procurorului public și a menținut decizia instanței de fond.
70 În decembrie 2002, reclamantul a solicitat procurorului public să depună o cerere pentru protecția legalității la Curtea Supremă. Nu a fost furnizată nicio informație cu privire la o eventuală decizie adoptată.
71 Dreptul intern relevant
72 Legea privind procedura penală
73 (
74 Закон за кривичната постапка)
75 („Legea”)
76 Secțiunea 22 § 6
77 Instanțele de fond, judecând în complete de trei judecători ... decid în primă instanță (în cadrul unei ședințe în camera de consiliu), în lipsa unei ședințe publice
78 (надвор од главниот претрес)...
79 Căile de atac ordinare
80 1. Apelul împotriva hotărârii instanței de fond
81 Secțiunea 354 § 1 (1 și 2)
82 O hotărâre (a instanței de fond) poate fi contestată:
83 (1) pentru un viciu substanțial al procedurii penale;
84 (2) pentru o încălcare a Codului penal...
85 Secțiunea 355 § 1 (3)
86 Există un viciu substanțial al procedurii:
87 (3) dacă ședința a fost ținută în lipsa unei persoane a cărei prezență la proces era obligatorie potrivit legii.
88 Secțiunea 361 § 3
89 Atunci când procurorul public returnează dosarul, președintele completului va programa o ședință și va notifica procurorul public cu privire la aceasta.
90 Secțiunea 362
91 Acuzatul și reprezentantul său ... vor fi notificați despre o ședință a completului (instanței de apel) numai dacă, în termenul de declarare a apelului, au formulat o cerere adecvată sau au propus ținerea unei ședințe în fața instanței de apel. Președintele completului sau completul însuși pot notifica părțile ... despre ședința sa, chiar dacă acestea nu au formulat o cerere adecvată, dacă prezența lor este considerată utilă.
92 Secțiunea 367 § 1 (1) și (2)
93 Instanța de apel își va limita examinarea la partea contestată din hotărârea (instanței de fond), dar examinarea trebuie întotdeauna efectuată din oficiu:
94 (1) ... dacă, contrar dispozițiilor prezentei Legi, ședința a fost ținută în lipsa acuzatului și a reprezentantului său, atunci când prezența apărării era obligatorie;
95 Apelul împotriva unei decizii (
96 жалба на решението
97 )
98 Secțiunea 386
99 Secțiunile 351, 353, 359, 361, 369 și 371 din prezenta Lege se aplică în mod corespunzător procedurii apelului împotriva unei decizii.
100 Dacă a fost formulat apel împotriva unei decizii date în temeiul secțiunii 478 din prezenta Lege, procurorul public și alte persoane, în conformitate cu condițiile prevăzute la secțiunea 362 din prezenta Lege, vor fi notificați despre ședința completului.
101 Cererea pentru protecția legalității
102 Secțiunea 403
103 Procurorul public poate (
104 може
105 ) introduce o cerere pentru protecția legalității (
106 барање за заштита на законитоста
107 ) împotriva unei decizii judecătorești definitive sau a unei proceduri judiciare, dacă a fost încălcată legea (
108 ако е повреден законот
109 ).
110 Secțiunea 408
111 Dacă cererea pentru protecția legalității este întemeiată, instanța (Curtea Supremă) poate ... casa decizia definitivă, anula deciziile primei și celei de-a doua instanțe, în tot sau în parte ... și dispune o rejudecare în fața instanțelor inferioare ... sau se poate limita la constatarea unei încălcări.
112 Proceduri speciale
113 Procedura privind aplicarea măsurilor de siguranță
114 Secțiunea 483
115 Instanța care, în primă instanță, a dispus tratamentul psihiatric obligatoriu și internarea într-o instituție medicală va înceta măsura și îl va elibera pe făptuitor din instituția medicală din oficiu sau la o propunere depusă de instituția medicală sau de instituția de detenție și după audierea procurorului public. Va decide astfel dacă, după consultarea ofițerului medical, va constata că nu există necesitate de tratament medical și internare a făptuitorului în instituție. Poate dispune eliberarea sa cu condiția să urmeze un tratament psihiatric obligatoriu.
116 Codul penal
117 (
118 Кривичен Законик)
119 Articolul 63
120 Tratamentul psihiatric obligatoriu și internarea într-o instituție medicală
121 „(1) Instanța va dispune tratamentul psihiatric obligatoriu și internarea într-o instituție medicală a unui făptuitor care a săvârșit o infracțiune în stare de iresponsabilitate sau cu o deficiență mintală substanțială, dacă constată că, din cauza acelei stări, poate recidiva și că tratamentul medical și internarea într-o astfel de instituție sunt justificate pentru a-l împiedica să facă acest lucru.
122 (2) Instanța va înceta măsura prevăzută la alineatul 1 atunci când constată că nu există necesitate de tratament medical și internare a făptuitorului în instituția medicală.
123 ...
124 (4) Instanța va revizui necesitatea tratamentului medical și a internării într-o instituție medicală în fiecare an.”
125 Articolul 64
126 Tratamentul psihiatric obligatoriu la eliberare
127 „(1) Instanța va dispune tratamentul psihiatric obligatoriu la eliberarea unui făptuitor care a săvârșit o infracțiune în stare de iresponsabilitate, dacă constată că, din cauza acelei stări, poate recidiva și că tratamentul medical la eliberare ar fi suficient pentru a-l împiedica să facă acest lucru.
128 (2) Măsura prevăzută la alineatul 1 poate fi impusă unui infractor care a urmat deja un tratament psihiatric obligatoriu și a fost internat într-o instituție medicală, atunci când, pe baza rezultatelor tratamentului medical, instanța determină că tratamentul și internarea acestuia într-o instituție medicală nu mai sunt necesare...”
129 PLÂNGERILE
130 Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 5 din Convenție, că internarea sa în instituția medicală a fost prelungită în mod ilegal, în pofida cererilor spitalului pentru eliberarea sa. Acesta s-a plâns că instanțele și-au întemeiat în mod greșit deciziile pe rapoartele poliției, în loc să se întemeieze pe constatările spitalului și ale ofițerilor medicali responsabili, drept singurele probe credibile cu privire la sănătatea sa mintală.
131 Întemeindu-se pe articolul 6 din Convenție, acesta a invocat, de asemenea, lipsa de echitate a procedurii penale împotriva domnului V., întrucât instanțele aplicaseră greșit dreptul intern și stabiliseră eronat faptele.
132 ÎN DREPT
133 Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 5 din Convenție, că internarea sa continuată în spital fusese ilegală, întrucât instanțele naționale ignoraseră cererea spitalului pentru eliberarea sa. Acesta s-a plâns suplimentar, în temeiul articolului 6, de lipsa de echitate a procedurii penale împotriva domnului V. Articolele 5 și 6 din Convenție, în măsura în care sunt relevante, prevăd următoarele:
134 Articolul 5
135 „1.
136 Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:
137 ...
138 (e)
139 dacă este vorba de detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unei persoane alienate, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
140 4.
141 Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunțe într-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa, dacă detenția este ilegală.”
142 Art. 6, §1
143 „În determinarea ... oricărei acuzații penale aduse împotriva sa, orice persoană are dreptul la o judecare echitabilă ... de către [o] ... instanță ...”
144 A. Revizuirea din 2003
145 1.
146 Excepția Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne referitoare la plângerile reclamantului în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție
147 (a)
148 Argumentele părților
149 Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne prin care să determine dacă revizuirea din 2003 fusese conformă cu articolul 5 § 4 din Convenție. Acesta a precizat că reclamantul nu se plânsese, în apelul formulat la Curtea de Apel, de neaudierea sa de către instanța de fond. Reclamantul, de asemenea, nu solicitase, în temeiul secțiunii 362 din Lege, Curții de Apel să îl notifice despre ședința sa și să îl audieze personal.
150 Reclamantul a contestat excepția Guvernului. Acesta a susținut că Curtea de Apel avea competențele, în temeiul Legii, de a ține o ședință sau de a-l informa despre ședința sa, chiar dacă el nu formulase o cerere explicită în acest sens.
151 (b)
152 Aprecierea Curții
153 Curtea reiterează că regula epuizării căilor de recurs interne, la care se face referire în articolul 35 § 1 din Convenție, obligă reclamanții să folosească mai întâi căile de recurs care sunt disponibile și suficiente în sistemul juridic intern pentru a le permite să obțină reparații pentru încălcările pretinse. Articolul 35 § 1 impune, de asemenea, ca plângerile care urmează să fie aduse ulterior în fața Curții să fi fost prezentate organismului intern competent, cel puțin în substanță și în conformitate cu cerințele de formă prevăzute de dreptul intern, dar nu și ca să fie folosite căi de recurs care sunt inadecvate sau ineficiente (a se vedea,
154 mutatis mutandis,
155 Merger și Cros c. Franței
156 (dec.), nr. 68864/01, 11 martie 2004;
157 Aksoy c. Turciei
158 , hotărârea din 18 decembrie 1996, CEDO 1996-VI, §§ 51-52; și
159 Akdivar și alții c. Turciei,
160 hotărârea din 16 septembrie 1996, CEDO 1996-IV, §§
161 65-67).
162 După cum se afirmă în jurisprudența Curții, articolul 35 prevede o distribuție a sarcinii probei. Guvernului care invocă neepuizarea îi revine sarcina de a convinge Curtea că respectiva cale de recurs era una eficientă, disponibilă în teorie și în practică la momentul relevant, adică era accesibilă, era una capabilă să ofere reparații cu privire la plângerile reclamantului și oferea perspective rezonabile de succes. Cu toate acestea, odată ce această sarcină a probei a fost îndeplinită, îi revine reclamantului să stabilească faptul că respectiva cale de recurs propusă de Guvern a fost într-adevăr epuizată sau, dintr-un motiv oarecare, a fost inadecvată și ineficientă în circumstanțele particulare ale cauzei ori că au existat circumstanțe speciale care l-au scutit de respectiva cerință (a se vedea
163 Selmouni c.
164 Franței
165 [MC], nr. 25803/94, §
166 76, CEDO 1999
167 ‑
168 V, și
169 Akdivar și alții
170 , citată mai sus, §
171 68).
172 În prezenta cauză, Curtea observă că procedurile în cauză au privit o revizuire judiciară periodică a ordinului de internare. Acestea au fost inițiate la propunerea spitalului, depusă în temeiul secțiunii 483 din Lege, prin care se solicita instanței să îl elibereze pe reclamant cu condiția să urmeze un tratament psihiatric obligatoriu. Completul, format conform secțiunii 22(6) din Lege, a examinat propunerea în cadrul unei ședințe în camera de consiliu — în lipsa unei ședințe publice. Nu se contestă că reclamantul nu a fost niciodată citat să se prezinte în instanță. Cu toate acestea, reclamantul nu s-a plâns pe acest temei în apelul său din 9 februarie 2004. În plus, ambele părți au fost de acord că acesta nu a solicitat Curții de Apel să țină o ședință sau să îl informeze despre o ședință a completului său, astfel cum se prevede în secțiunea 362 din Lege.
173 În această privință, Curtea constată că argumentul Guvernului are forță, în sensul că o plângere cu privire la lipsa unei ședințe în apelul său ar fi oferit perspective rezonabile de succes. Curtea este de acord cu reclamantul că Curtea de Apel nu era împiedicată să îl informeze despre ședința sa, chiar dacă el nu formulase o cerere în acest sens. Cu toate acestea, consideră că de la reclamant, care era reprezentat de un avocat, se putea aștepta să solicite o ședință cu privire la această chestiune. Întrucât nu a făcut acest lucru, nu a epuizat căile de recurs interne (a se vedea,
174 mutatis mutandis
175 ,
176 Riess-Passer c. Austriei
177 (dec.), nr. 31820/04, 20 septembrie 2007).
178 Rezultă că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului
179 35 §§
180 1 și
181 4 din Convenție, pentru neepuizarea căilor de recurs interne.
182 2. Plângerile reclamantului în temeiul articolului 5 § 1 (e) din Convenție
183 (a) Argumentele părților
184 Guvernul a afirmat că ordinul de internare prin care reclamantul a fost plasat în spital fusese dispus pe baza a două rapoarte medicale care confirmau deficiența sa mintală. Acesta a susținut că spitalul nu stabilise că reclamantul își revenise complet din boala sa mintală, ci, mai degrabă, că starea sa de sănătate se îmbunătățise. În plus, un eventual risc de recidivă nu putea fi determinat exclusiv pe baza observațiilor psihologice; trebuia să se țină seama și de manifestările obiective ale persoanei în cauză. În această privință, solicitarea instanței de fond privind o anchetă a poliției referitoare la comportamentul reclamantului fusese justificată. Acesta a susținut că instanțele naționale examinaseră cu atenție propunerea spitalului, în vederea protejării intereselor publicului și ale reclamantului. În această privință, s-au întemeiat pe motivele condamnării reclamantului, pe incidentul din 1 ianuarie 2001 și pe omisiunea spitalului de a notifica instanța de fond cu privire la plecarea acestuia.
185 Reclamantul a reiterat că instanțele își întemeiaseră în mod greșit deciziile pe rapoartele poliției, în loc să se întemeieze pe constatările spitalului și ale ofițerilor medicali responsabili, drept singurele probe credibile cu privire la sănătatea sa mintală. El a susținut că instanțele nu ar fi trebuit să ignore propunerea spitalului, întrucât decizia lor ar fi trebuit să se întemeieze pe rezultatele tratamentului său medical. Ca urmare a unei astfel de abordări dezinteresate, spitalul nu mai depusese nicio altă propunere prin care să solicite înlocuirea ordinului de internare. Acesta a făcut trimitere la opinia unanimă a medicilor potrivit căreia deficiența sa mintală nu era rezultatul unei boli sau psihoze, ci al handicapurilor sale, care nu se puteau nici îmbunătăți, nici vindeca. Continuarea șederii sale în spital fusese, prin urmare, fără sens.
186 (b) Aprecierea Curții
187 Curtea consideră, în lumina argumentelor părților, că plângerea ridică probleme serioase de fapt și de drept în temeiul Convenției, a căror determinare necesită o examinare pe fond. Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.
188 B. Revizuirea din 2001
189 Curtea observă că decizia Curții de Apel din 30 martie 2001 a fost comunicată reclamantului înainte de 7 iunie 2001, când procurorul public l-a notificat pe reclamant cu privire la faptul că nu existau temeiuri pentru depunerea unei cereri pentru protecția legalității la Curtea Supremă. Pentru motivele detaliate în cauza
190 Lepojić
191 (a se vedea
192 Lepojić c. Serbiei
193 , nr.
194 13909/05, §
195 54, 6
196 noiembrie
197 2007), care se aplică, în mod similar, prezentei cauze, o cerere ulterioară a reclamantului către procurorul public nu reprezenta o cale de recurs care trebuia epuizată în sensul Convenției. În consecință, termenul pentru a folosi această cale de recurs nu a întrerupt curgerea termenului de șase luni, care a expirat la 18 decembrie 2002, când cererea a fost depusă la Curte.
198 Rezultă că această plângere a fost introdusă cu întârziere și trebuie respinsă în conformitate cu articolul
199 35 §§
200 1 și
201 4 din Convenție.
202 C. Procedura penală inițiată împotriva unei terțe persoane
203 Curtea observă că reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 din Convenție, că nu i-a fost asigurat un proces echitabil în cursul procedurii penale pe care procurorul public a introdus-o împotriva domnului V. Curtea consideră că plângerile reclamantului în acest sens sunt incompatibile
204 ratione materiae
205 cu Convenția, deoarece aceasta nu prevede, în general, un drept de urmărire penală a terților (a se vedea
206 Lazarevska c. fostei Republici Iugoslave a Macedoniei
207 , nr.
208 22931/03, §
209 42, 5
210 iulie
211 2007, și trimiterile citate acolo).
212 Rezultă că această plângere este incompatibilă
213 ratione materiae
214 cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35
215 §
216 3, și trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35
217 §
218 4.
219 Curtea, în unanimitate,
220 Declară
221 admisibilă, fără a prejudicia fondul, plângerea reclamantului în temeiul articolului 5 § 1 (e) din Convenție, referitoare la revizuirea din 2003;
222 Declară
223 inadmisibil restul cererii.
224 Claudia Westerdiek
225 Peer Lorenzen
226 Grefier
227 Președinte