STOJANOVSKI v. "THE FORMER YUGOSLAV REPUBLIC OF MACEDONIA"

1 SECȚIA A CINCEA

2 DECIZIE

3 CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA

4 Cererii nr. 1431/03 5 introdusă de Trajče STOJANOVSKI 6 împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei 7 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a cincea), reunită la 16 8 septembrie 2008 într-o Cameră compusă din: 9 Peer Lorenzen, 10 Președinte, 11 Karel Jungwiert, 12 Volodymyr Butkevych, 13 Renate Jaeger, 14 Mark Villiger, 15 Isabelle Berro-Lefèvre, 16 Mirjana Lazarova Trajkovska 17 și Claudia Westerdiek, 18 Grefier al Secției 19 , 20 Având în vedere cererea menționată mai sus, depusă la 18 decembrie 2002, 21 Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și observațiile prezentate în replică de reclamant, 22 După deliberare, decide după cum urmează:

23 ÎN FAPT

24 Reclamantul, domnul Trajče Stojanovski, este un cetățean macedonean care s-a născut în 1973 și locuiește în Štip. Acesta este reprezentat în fața Curții de domnul 25 N. 26 Garazov, avocat care practică în Štip. Guvernul macedonean („Guvernul”) este reprezentat de agenta sa, doamna R. Lazareska Gerovska. 27 A. 28 Circumstanțele cauzei 29 Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

30 1. 31 Condamnarea reclamantului 32 La 10 iulie 1998, Tribunalul de Primă Instanță din Štip („instanța de fond”) a dispus împotriva reclamantului, care era surdo-mut, o măsură de siguranță constând în „tratament psihiatric obligatoriu și internare într-o instituție medicală de tip închis” ( 33 задолжително психијатриско лекување и чување во здравствена установа од затворен тип) 34 („ordinul de internare”) pentru cauzarea de „vătămări corporale grave” și „punerea în pericol a altei persoane cu un instrument periculos, într-o încăierare sau ceartă”. Ordinul urma să fie executat imediat. Instanța a stabilit că, la 23 octombrie 1995, în clădirea instanței a avut loc un incident între domnul I. (tatăl reclamantului) și domnul D., în calitate de părți citate să se prezinte la o ședință programată pentru acea zi, într-o cauză în care se acuzau reciproc de cauzarea de vătămări corporale.

Reclamantul a intervenit în ceartă și l-a doborât pe domnul D. Domnul D. a suferit, ca urmare a căderii, leziuni grave la cap și hemoragie cerebrală și a decedat șapte zile mai târziu. Reclamantul a lovit, de asemenea, de mai multe ori un judecător. Ulterior, a fost împiedicat să atace o a treia persoană, care încercase să îl ajute pe judecător. Instanța a constatat că reclamantul era „ușor retardat mintal” și că, din cauza deficienței sale mintale, fusese incapabil să își controleze acțiunile. A constatat, de asemenea, că acesta a fost considerat o amenințare și un pericol pentru alte persoane, în special pentru sătenii pe care, se afirmă, i-ar fi atacat adesea. Prin urmare, a considerat reclamantul agresiv și un pericol pentru public.

Instanța și-a întemeiat hotărârea pe două rapoarte medicale întocmite de trei specialiști în psihiatrie, care confirmau că reclamantul era bolnav mintal și incapabil să își asume răspunderea pentru comportamentul său. Aceștia au propus un tratament medical într-un spital psihiatric specializat. 35 Prin urmare, instanța de fond a dispus un ordin de internare pe durată nedeterminată, fiind convinsă că acesta era necesar pentru protecția publicului. Reclamantul a fost internat la Spitalul de Boli Mintale din Negorci („spitalul”). Nu exista o consemnare a vreunei condamnări anterioare. 36 Reclamantul nu a formulat apel împotriva acelei hotărâri. 37 Revizuirea din 2001 38 La 28 octombrie 1999, spitalul a solicitat instanței de fond să modifice ordinul de internare și să îl elibereze pe reclamant cu condiția să urmeze un tratament psihiatric obligatoriu.

Și-a întemeiat propunerea pe buna conduită a reclamantului din trecut, pe relațiile bune pe care le stabilise cu personalul și cu ceilalți pacienți și pe lipsa oricărei tulburări nevrotice sau psihiatrice de la internarea sa. Spitalul a notat că reclamantul era bolnav mintal, ceea ce reprezenta o stare permanentă care nu putea fi considerată o boală. În plus, a considerat că tatăl și sora sa puteau asigura supravegherea necesară și examinarea regulată la Centrul Medical din Štip. Spitalul a observat, de asemenea, că, deși plecase de trei ori, nu manifestase nicio altă intenție de a pleca. Tatăl său îl vizita, de asemenea, în mod regulat. 39 În iunie 2000, sora reclamantului a cerut instanței să se pronunțe asupra propunerii spitalului.

La cererea sa, se afirmă că ar fi fost anexată o petiție semnată de peste o duzină de săteni. 40 La o dată care nu a fost clarificată, Tribunalul de Primă Instanță din Štip a respins propunerea spitalului ca nefondată. Și-a întemeiat decizia pe o notificare a Ministerului de Interne („Ministerul”) din 23 41 ianuarie 42 2001, conform căreia reclamantul părăsise spitalul de mai multe ori, iar vizitele sale în sat fuseseră percepute drept o amenințare și un pericol de către locuitorii locali. Ministerul a făcut, de asemenea, trimitere la un incident din 1 ianuarie 2001, când reclamantul l-ar fi atacat fizic pe domnul 43 V., fiul domnului D. (a se vedea sub-titlul 4 de mai jos). Instanța de fond a luat în considerare și o petiție semnată de mulți dintre săteni, care fusese anexată la notificare.

În decizia sa, instanța de fond a făcut, de asemenea, trimitere la observațiile procurorului public care sprijineau propunerea spitalului. 44 La 20 februarie 2001, reclamantul, prin reprezentantul său, a formulat apel împotriva deciziei de mai sus. Acesta a susținut că instanța de fond ignorase opinia expertă a spitalului, potrivit căreia nu existau motive care să impună continuarea internării reclamantului. Instanța de fond ar fi trebuit să obțină o opinie alternativă a expertului cu privire la sănătatea mintală a reclamantului, în caz de îndoieli cu privire la validitatea opiniei spitalului. Nu trebuia să își întemeieze decizia pe raportul poliției și pe temerile locuitorilor locali față de reclamant.

45 La ședința din 30 martie 2001, Curtea de Apel din Štip a respins apelul reclamantului. Procurorul public, care a participat la ședință, a pledat împotriva apelului reclamantului. Instanța a stabilit că instanța de fond nu fusese obligată de propunerea spitalului, întrucât articolul 64 § 2 din Codul penal împuternicea instanța să evalueze rezultatele tratamentului pentru a determina dacă reclamantul putea fi eliberat cu condiția să urmeze un tratament medical obligatoriu. 46 La 7 iunie 2001, procurorul public a informat reclamantul că nu existau temeiuri pentru depunerea unei cereri pentru protecția legalității la Curtea Supremă. 47 Revizuirea din 2003 48 La 3 aprilie 2003, spitalul a depus o nouă propunere, solicitând instanței de fond să modifice ordinul de internare și să îl elibereze pe reclamant cu condiția să urmeze un tratament medical obligatoriu.

Motivele acestei propuneri erau similare celor din revizuirea din 2001: relații bune cu personalul și cu ceilalți pacienți; nicio tulburare mintală incidentă; nicio tulburare a ordinii; terapie medicamentoasă ușoară. Reclamantul a fost transferat într-un sector deschis al spitalului. 49 La 25 aprilie 2003, avocatul reclamantului a cerut instanței să se pronunțe asupra propunerii spitalului. El a notat, 50 inter alia 51 , că tatăl reclamantului intenționa să își schimbe domiciliul și, în consecință, cumpărase un apartament într-un alt oraș. 52 La 7 mai 2003, procurorul public și-a depus observațiile la instanța de fond, sprijinind propunerea spitalului. 53 La 24 septembrie 2003, instanța de fond a solicitat poliției să efectueze o anchetă pentru a stabili dacă reclamantul cauzase probleme în timpul șederii sale în sat și dacă reprezentase un pericol pentru locuitorii locali.

54 În cadrul unei ședințe ținute în camera de consiliu la 20 noiembrie 2003, completul de judecată ( 55 кривичен совет) 56 al instanței de fond („completul”) a respins propunerea spitalului. Și-a întemeiat decizia pe notificarea Ministerului din 15 57 octombrie 2003, o copie a căreia nu a fost prezentată părților. Instanța de fond a afirmat, 58 inter alia, 59 că: 60 „...reclamantul a părăsit spitalul de mai multe ori și a mers să stea cu tatăl său...ultima vizită a fost în august 2003...după sosirea sa în sat, a început să strige niște cuvinte neclare...deși a fost observat de către locuitori, nu au existat atacuri asupra altor persoane...în timpul șederii de patru zile în sat, a fost mereu cu tatăl său.

Prezența sa în sat i-a speriat pe vecini, care s-au protejat închizându-și casele și baricadându-le pe dinăuntru. Mulți locuitori au spus că reclamantul era sub influența psihologică a tatălui său, care – în stare de ebrietate – îl provoca adesea spunându-i minciuni despre moartea mamei sale și astfel îl făcuse agresiv față de unele persoane. Locuitorii locali se temeau, prin urmare, în continuare, de agresiunea reclamantului...” 61 La 9 februarie 2004, reclamantul a formulat apel, invocând următoarele motive: vicii substanțiale de procedură; erori de fapt și aplicarea incorectă a dreptului substanțial. În ceea ce privește motivele apelului său, s-a limitat să se plângă că completul nu și-a întemeiat decizia pe fapte relevante, întrucât opinia expertă a spitalului și ofițerul medical responsabil care îl tratase erau singurele probe relevante pentru instanță.

El a susținut că, în caz de îndoieli cu privire la validitatea opiniei, instanța ar fi trebuit să obțină o opinie medicală alternativă. 62 La 20 februarie 2004, spitalul a informat instanța de fond că reclamantul îl părăsise la 6 ianuarie 2004 și nu se întorsese încă, în pofida asigurărilor în acest sens ale tatălui său. Guvernul a precizat că acesta s-a întors la spital la 8 iunie 2004 cu asistența poliției. Se afirmă că ar fi fugit din spital încă o dată în 2004, dar s-a întors din proprie inițiativă. 63 La 13 aprilie 2004, Curtea de Apel din Štip a respins apelul reclamantului. A acceptat raționamentul completului și a concluzionat că opinia spitalului fusese irelevantă și nu obliga instanța, deoarece, pe baza rezultatelor tratamentului medical, era liberă să decidă dacă reclamantul era apt să fie externat din spital și tratat la externarea sa.

A concluzionat, în final, că reclamantul părăsise spitalul de mai multe ori și fusese considerat o amenințare de către public. Prin urmare, era prea devreme pentru a-l considera apt pentru externare. Curtea de Apel a făcut trimitere la observațiile scrise ale procurorului public din 31 martie 2004, prin care acesta sprijinise apelul reclamantului și cererea sa ca dosarul să fie trimis pentru o nouă examinare. 64 Spitalul nu a depus nicio altă cerere de revizuire a ordinului de internare. 65 4. Procedura penală inițiată împotriva unei terțe persoane 66 La 23 august 2001, procurorul public a formulat un rechizitoriu împotriva domnului V. pentru cauzarea de vătămări corporale grave reclamantului la 1 67 ianuarie 2001. Certificatul medical din 7 februarie 2001 indica „vătămări corporale grave”.

68 La 11 februarie 2002, instanța de fond l-a achitat pe domnul V., reținând că acționase în legitimă apărare. A indicat suplimentar reclamantului că orice pretenție de despăgubire ar putea fi soluționată într-o procedură civilă separată. 69 La 19 iunie 2002, Curtea de Apel din Štip a respins un apel al procurorului public și a menținut decizia instanței de fond. 70 În decembrie 2002, reclamantul a solicitat procurorului public să depună o cerere pentru protecția legalității la Curtea Supremă. Nu a fost furnizată nicio informație cu privire la o eventuală decizie adoptată. 71 Dreptul intern relevant 72 Legea privind procedura penală 73 ( 74 Закон за кривичната постапка) 75 („Legea”) 76 Secțiunea 22 § 6 77 Instanțele de fond, judecând în complete de trei judecători ... decid în primă instanță (în cadrul unei ședințe în camera de consiliu), în lipsa unei ședințe publice 78 (надвор од главниот претрес)...

79 Căile de atac ordinare 80 1. Apelul împotriva hotărârii instanței de fond 81 Secțiunea 354 § 1 (1 și 2) 82 O hotărâre (a instanței de fond) poate fi contestată: 83 (1) pentru un viciu substanțial al procedurii penale; 84 (2) pentru o încălcare a Codului penal... 85 Secțiunea 355 § 1 (3) 86 Există un viciu substanțial al procedurii: 87 (3) dacă ședința a fost ținută în lipsa unei persoane a cărei prezență la proces era obligatorie potrivit legii. 88 Secțiunea 361 § 3 89 Atunci când procurorul public returnează dosarul, președintele completului va programa o ședință și va notifica procurorul public cu privire la aceasta. 90 Secțiunea 362 91 Acuzatul și reprezentantul său ... vor fi notificați despre o ședință a completului (instanței de apel) numai dacă, în termenul de declarare a apelului, au formulat o cerere adecvată sau au propus ținerea unei ședințe în fața instanței de apel.

Președintele completului sau completul însuși pot notifica părțile ... despre ședința sa, chiar dacă acestea nu au formulat o cerere adecvată, dacă prezența lor este considerată utilă. 92 Secțiunea 367 § 1 (1) și (2) 93 Instanța de apel își va limita examinarea la partea contestată din hotărârea (instanței de fond), dar examinarea trebuie întotdeauna efectuată din oficiu: 94 (1) ... dacă, contrar dispozițiilor prezentei Legi, ședința a fost ținută în lipsa acuzatului și a reprezentantului său, atunci când prezența apărării era obligatorie; 95 Apelul împotriva unei decizii ( 96 жалба на решението 97 ) 98 Secțiunea 386 99 Secțiunile 351, 353, 359, 361, 369 și 371 din prezenta Lege se aplică în mod corespunzător procedurii apelului împotriva unei decizii.

100 Dacă a fost formulat apel împotriva unei decizii date în temeiul secțiunii 478 din prezenta Lege, procurorul public și alte persoane, în conformitate cu condițiile prevăzute la secțiunea 362 din prezenta Lege, vor fi notificați despre ședința completului. 101 Cererea pentru protecția legalității 102 Secțiunea 403 103 Procurorul public poate ( 104 може 105 ) introduce o cerere pentru protecția legalității ( 106 барање за заштита на законитоста 107 ) împotriva unei decizii judecătorești definitive sau a unei proceduri judiciare, dacă a fost încălcată legea ( 108 ако е повреден законот 109 ). 110 Secțiunea 408 111 Dacă cererea pentru protecția legalității este întemeiată, instanța (Curtea Supremă) poate ... casa decizia definitivă, anula deciziile primei și celei de-a doua instanțe, în tot sau în parte ... și dispune o rejudecare în fața instanțelor inferioare ... sau se poate limita la constatarea unei încălcări.

112 Proceduri speciale 113 Procedura privind aplicarea măsurilor de siguranță 114 Secțiunea 483 115 Instanța care, în primă instanță, a dispus tratamentul psihiatric obligatoriu și internarea într-o instituție medicală va înceta măsura și îl va elibera pe făptuitor din instituția medicală din oficiu sau la o propunere depusă de instituția medicală sau de instituția de detenție și după audierea procurorului public. Va decide astfel dacă, după consultarea ofițerului medical, va constata că nu există necesitate de tratament medical și internare a făptuitorului în instituție. Poate dispune eliberarea sa cu condiția să urmeze un tratament psihiatric obligatoriu.

116 Codul penal 117 ( 118 Кривичен Законик) 119 Articolul 63 120 Tratamentul psihiatric obligatoriu și internarea într-o instituție medicală 121 „(1) Instanța va dispune tratamentul psihiatric obligatoriu și internarea într-o instituție medicală a unui făptuitor care a săvârșit o infracțiune în stare de iresponsabilitate sau cu o deficiență mintală substanțială, dacă constată că, din cauza acelei stări, poate recidiva și că tratamentul medical și internarea într-o astfel de instituție sunt justificate pentru a-l împiedica să facă acest lucru. 122 (2) Instanța va înceta măsura prevăzută la alineatul 1 atunci când constată că nu există necesitate de tratament medical și internare a făptuitorului în instituția medicală.

123 ... 124 (4) Instanța va revizui necesitatea tratamentului medical și a internării într-o instituție medicală în fiecare an.” 125 Articolul 64 126 Tratamentul psihiatric obligatoriu la eliberare 127 „(1) Instanța va dispune tratamentul psihiatric obligatoriu la eliberarea unui făptuitor care a săvârșit o infracțiune în stare de iresponsabilitate, dacă constată că, din cauza acelei stări, poate recidiva și că tratamentul medical la eliberare ar fi suficient pentru a-l împiedica să facă acest lucru. 128 (2) Măsura prevăzută la alineatul 1 poate fi impusă unui infractor care a urmat deja un tratament psihiatric obligatoriu și a fost internat într-o instituție medicală, atunci când, pe baza rezultatelor tratamentului medical, instanța determină că tratamentul și internarea acestuia într-o instituție medicală nu mai sunt necesare...”

129 PLÂNGERILE

130 Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 5 din Convenție, că internarea sa în instituția medicală a fost prelungită în mod ilegal, în pofida cererilor spitalului pentru eliberarea sa. Acesta s-a plâns că instanțele și-au întemeiat în mod greșit deciziile pe rapoartele poliției, în loc să se întemeieze pe constatările spitalului și ale ofițerilor medicali responsabili, drept singurele probe credibile cu privire la sănătatea sa mintală. 131 Întemeindu-se pe articolul 6 din Convenție, acesta a invocat, de asemenea, lipsa de echitate a procedurii penale împotriva domnului V., întrucât instanțele aplicaseră greșit dreptul intern și stabiliseră eronat faptele. 132 ÎN DREPT 133 Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 5 din Convenție, că internarea sa continuată în spital fusese ilegală, întrucât instanțele naționale ignoraseră cererea spitalului pentru eliberarea sa.

Acesta s-a plâns suplimentar, în temeiul articolului 6, de lipsa de echitate a procedurii penale împotriva domnului V. Articolele 5 și 6 din Convenție, în măsura în care sunt relevante, prevăd următoarele: 134 Articolul 5 135 „1. 136 Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: 137 ... 138 (e) 139 dacă este vorba de detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unei persoane alienate, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; 140 4. 141 Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunțe într-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa, dacă detenția este ilegală.” 142 Art. 6, §1 143 „În determinarea ... oricărei acuzații penale aduse împotriva sa, orice persoană are dreptul la o judecare echitabilă ... de către [o] ... instanță ...” 144 A. Revizuirea din 2003 145 1. 146 Excepția Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne referitoare la plângerile reclamantului în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție 147 (a) 148 Argumentele părților 149 Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne prin care să determine dacă revizuirea din 2003 fusese conformă cu articolul 5 § 4 din Convenție.

Acesta a precizat că reclamantul nu se plânsese, în apelul formulat la Curtea de Apel, de neaudierea sa de către instanța de fond. Reclamantul, de asemenea, nu solicitase, în temeiul secțiunii 362 din Lege, Curții de Apel să îl notifice despre ședința sa și să îl audieze personal. 150 Reclamantul a contestat excepția Guvernului. Acesta a susținut că Curtea de Apel avea competențele, în temeiul Legii, de a ține o ședință sau de a-l informa despre ședința sa, chiar dacă el nu formulase o cerere explicită în acest sens. 151 (b) 152 Aprecierea Curții 153 Curtea reiterează că regula epuizării căilor de recurs interne, la care se face referire în articolul 35 § 1 din Convenție, obligă reclamanții să folosească mai întâi căile de recurs care sunt disponibile și suficiente în sistemul juridic intern pentru a le permite să obțină reparații pentru încălcările pretinse.

Articolul 35 § 1 impune, de asemenea, ca plângerile care urmează să fie aduse ulterior în fața Curții să fi fost prezentate organismului intern competent, cel puțin în substanță și în conformitate cu cerințele de formă prevăzute de dreptul intern, dar nu și ca să fie folosite căi de recurs care sunt inadecvate sau ineficiente (a se vedea, 154 mutatis mutandis, 155 Merger și Cros c. Franței 156 (dec.), nr. 68864/01, 11 martie 2004; 157 Aksoy c. Turciei 158 , hotărârea din 18 decembrie 1996, CEDO 1996-VI, §§ 51-52; și 159 Akdivar și alții c. Turciei, 160 hotărârea din 16 septembrie 1996, CEDO 1996-IV, §§ 161 65-67). 162 După cum se afirmă în jurisprudența Curții, articolul 35 prevede o distribuție a sarcinii probei.

Guvernului care invocă neepuizarea îi revine sarcina de a convinge Curtea că respectiva cale de recurs era una eficientă, disponibilă în teorie și în practică la momentul relevant, adică era accesibilă, era una capabilă să ofere reparații cu privire la plângerile reclamantului și oferea perspective rezonabile de succes.

Cu toate acestea, odată ce această sarcină a probei a fost îndeplinită, îi revine reclamantului să stabilească faptul că respectiva cale de recurs propusă de Guvern a fost într-adevăr epuizată sau, dintr-un motiv oarecare, a fost inadecvată și ineficientă în circumstanțele particulare ale cauzei ori că au existat circumstanțe speciale care l-au scutit de respectiva cerință (a se vedea 163 Selmouni c. 164 Franței 165 [MC], nr. 25803/94, § 166 76, CEDO 1999 167 ‑ 168 V, și 169 Akdivar și alții 170 , citată mai sus, § 171 68). 172 În prezenta cauză, Curtea observă că procedurile în cauză au privit o revizuire judiciară periodică a ordinului de internare. Acestea au fost inițiate la propunerea spitalului, depusă în temeiul secțiunii 483 din Lege, prin care se solicita instanței să îl elibereze pe reclamant cu condiția să urmeze un tratament psihiatric obligatoriu.

Completul, format conform secțiunii 22(6) din Lege, a examinat propunerea în cadrul unei ședințe în camera de consiliu — în lipsa unei ședințe publice. Nu se contestă că reclamantul nu a fost niciodată citat să se prezinte în instanță. Cu toate acestea, reclamantul nu s-a plâns pe acest temei în apelul său din 9 februarie 2004. În plus, ambele părți au fost de acord că acesta nu a solicitat Curții de Apel să țină o ședință sau să îl informeze despre o ședință a completului său, astfel cum se prevede în secțiunea 362 din Lege. 173 În această privință, Curtea constată că argumentul Guvernului are forță, în sensul că o plângere cu privire la lipsa unei ședințe în apelul său ar fi oferit perspective rezonabile de succes.

Curtea este de acord cu reclamantul că Curtea de Apel nu era împiedicată să îl informeze despre ședința sa, chiar dacă el nu formulase o cerere în acest sens. Cu toate acestea, consideră că de la reclamant, care era reprezentat de un avocat, se putea aștepta să solicite o ședință cu privire la această chestiune. Întrucât nu a făcut acest lucru, nu a epuizat căile de recurs interne (a se vedea, 174 mutatis mutandis 175 , 176 Riess-Passer c. Austriei 177 (dec.), nr. 31820/04, 20 septembrie 2007). 178 Rezultă că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 179 35 §§ 180 1 și 181 4 din Convenție, pentru neepuizarea căilor de recurs interne. 182 2. Plângerile reclamantului în temeiul articolului 5 § 1 (e) din Convenție 183 (a) Argumentele părților 184 Guvernul a afirmat că ordinul de internare prin care reclamantul a fost plasat în spital fusese dispus pe baza a două rapoarte medicale care confirmau deficiența sa mintală.

Acesta a susținut că spitalul nu stabilise că reclamantul își revenise complet din boala sa mintală, ci, mai degrabă, că starea sa de sănătate se îmbunătățise. În plus, un eventual risc de recidivă nu putea fi determinat exclusiv pe baza observațiilor psihologice; trebuia să se țină seama și de manifestările obiective ale persoanei în cauză. În această privință, solicitarea instanței de fond privind o anchetă a poliției referitoare la comportamentul reclamantului fusese justificată. Acesta a susținut că instanțele naționale examinaseră cu atenție propunerea spitalului, în vederea protejării intereselor publicului și ale reclamantului. În această privință, s-au întemeiat pe motivele condamnării reclamantului, pe incidentul din 1 ianuarie 2001 și pe omisiunea spitalului de a notifica instanța de fond cu privire la plecarea acestuia.

185 Reclamantul a reiterat că instanțele își întemeiaseră în mod greșit deciziile pe rapoartele poliției, în loc să se întemeieze pe constatările spitalului și ale ofițerilor medicali responsabili, drept singurele probe credibile cu privire la sănătatea sa mintală. El a susținut că instanțele nu ar fi trebuit să ignore propunerea spitalului, întrucât decizia lor ar fi trebuit să se întemeieze pe rezultatele tratamentului său medical. Ca urmare a unei astfel de abordări dezinteresate, spitalul nu mai depusese nicio altă propunere prin care să solicite înlocuirea ordinului de internare. Acesta a făcut trimitere la opinia unanimă a medicilor potrivit căreia deficiența sa mintală nu era rezultatul unei boli sau psihoze, ci al handicapurilor sale, care nu se puteau nici îmbunătăți, nici vindeca.

Continuarea șederii sale în spital fusese, prin urmare, fără sens. 186 (b) Aprecierea Curții 187 Curtea consideră, în lumina argumentelor părților, că plângerea ridică probleme serioase de fapt și de drept în temeiul Convenției, a căror determinare necesită o examinare pe fond. Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. 188 B. Revizuirea din 2001 189 Curtea observă că decizia Curții de Apel din 30 martie 2001 a fost comunicată reclamantului înainte de 7 iunie 2001, când procurorul public l-a notificat pe reclamant cu privire la faptul că nu existau temeiuri pentru depunerea unei cereri pentru protecția legalității la Curtea Supremă.

Pentru motivele detaliate în cauza 190 Lepojić 191 (a se vedea 192 Lepojić c. Serbiei 193 , nr. 194 13909/05, § 195 54, 6 196 noiembrie 197 2007), care se aplică, în mod similar, prezentei cauze, o cerere ulterioară a reclamantului către procurorul public nu reprezenta o cale de recurs care trebuia epuizată în sensul Convenției. În consecință, termenul pentru a folosi această cale de recurs nu a întrerupt curgerea termenului de șase luni, care a expirat la 18 decembrie 2002, când cererea a fost depusă la Curte. 198 Rezultă că această plângere a fost introdusă cu întârziere și trebuie respinsă în conformitate cu articolul 199 35 §§ 200 1 și 201 4 din Convenție.

202 C. Procedura penală inițiată împotriva unei terțe persoane 203 Curtea observă că reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 din Convenție, că nu i-a fost asigurat un proces echitabil în cursul procedurii penale pe care procurorul public a introdus-o împotriva domnului V. Curtea consideră că plângerile reclamantului în acest sens sunt incompatibile 204 ratione materiae 205 cu Convenția, deoarece aceasta nu prevede, în general, un drept de urmărire penală a terților (a se vedea 206 Lazarevska c. fostei Republici Iugoslave a Macedoniei 207 , nr. 208 22931/03, § 209 42, 5 210 iulie 211 2007, și trimiterile citate acolo).

212 Rezultă că această plângere este incompatibilă 213 ratione materiae 214 cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 215 § 216 3, și trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 217 § 218 4. 219 Curtea, în unanimitate, 220 Declară 221 admisibilă, fără a prejudicia fondul, plângerea reclamantului în temeiul articolului 5 § 1 (e) din Convenție, referitoare la revizuirea din 2003; 222 Declară 223 inadmisibil restul cererii. 224 Claudia Westerdiek 225 Peer Lorenzen 226 Grefier 227 Președinte

FIFTH SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 1431/03 by Trajče STOJANOVSKI against the former Yugoslav Republic of Macedonia The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting on 16 September 2008 as a Chamber composed of: Peer Lorenzen, President, Karel Jungwiert, Volodymyr Butkevych, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Mirjana Lazarova Trajkovska and Claudia Westerdiek, Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 18 December 2002, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Trajče Stojanovski, is a Macedonian national who was born in 1973 and lives in Štip.

He is represented before the Court by Mr N. Garazov, a lawyer practising in Štip. The Macedonian Government (“the Government”) are represented by their Agent, Mrs R. Lazareska Gerovska. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. 1. The applicant’s conviction On 10 July 1998 the Štip Court of First Instance (“the trial court”) ordered a security measure against the applicant, who was a deaf mute, of “compulsory psychiatric treatment and confinement in a medical institution of a closed type” ( задолжително психијатриско лекување и чување во здравствена установа од затворен тип) (“the confinement order”) for causing “serious bodily injury” and “endangering another with a dangerous implement in a fight or quarrel”.

The order was to be enforced immediately. The court established that on 23 October 1995 an incident had taken place in the court building between Mr I. (the applicant’s father) and Mr D., as parties summoned to attend a hearing scheduled for that day in a case in which they had accused each other of causing bodily injuries. The applicant intervened in the quarrel and knocked Mr D down. Mr D. sustained severe head injuries and brain haemorrhaging as a result of the fall and died seven days later. The applicant also hit a judge several times. He was subsequently prevented from assaulting a third person, who had tried to help the judge. The court found that the applicant was “slightly mentally retarded” and that, due to his mental deficiency, he had been incapable of controlling his actions.

It also established that he had been considered a threat and a danger to other people, in particular villagers whom he had allegedly often assaulted. It therefore considered the applicant aggressive and a danger to the public. The court based its judgment on two medical reports drawn up by three psychiatric specialists confirming that the applicant was mentally ill and incapable of assuming responsibility for his behaviour. They proposed medical treatment in a specialised psychiatric hospital. The trial court accordingly imposed an indefinite confinement order, being satisfied that it was necessary for the protection of the public. The applicant was admitted to the Negorci Hospital for Mental Diseases (“the hospital”).

There was no record of any previous conviction. The applicant did not appeal against that judgment. The 2001 review On 28 October 1999 the hospital requested the trial court to amend the confinement order and release the applicant on condition that he undergoes compulsory psychiatric treatment. It based its proposal on the applicant’s good behaviour in the past, the good relations he had established with the staff and other patients and the lack of any neurotic or psychiatric disorder since his confinement. The hospital noted that the applicant was mentally ill, which was a permanent state that could not be regarded as a disease. Moreover, it considered that his father and sister could ensure that he would undergo the necessary supervision and regular examination in the Štip Medical Centre.

The hospital also observed that, although he had left three times, he had not manifested any further intention to leave. He had also been regularly visited by his father. In June 2000 the applicant’s sister asked the court to rule on the hospital’s proposal. A petition signed by over a dozen villagers was allegedly enclosed with her request. On a date which has not been clarified, the Štip Court of First Instance dismissed the hospital’s proposal as ill-founded. It based its decision on a notification by the Ministry of the Interior (“the Ministry”) of 23 January 2001, according to which the applicant had left the hospital several times and his visits to the village had been perceived as a threat and a danger by the local inhabitants.

The Ministry also referred to an incident on 1 January 2001 when the applicant had allegedly physically attacked Mr V., Mr D.’s son (see sub-heading 4, below). The trial court also took into consideration a petition signed by many of the villagers which had been attached to the notification. In its decision, the trial court further referred to submissions by the public prosecutor supporting the hospital’s proposal. On 20 February 2001 the applicant, through his representative, appealed against the above decision. He claimed that the trial court had ignored the hospital’s expert opinion that there were no grounds requiring the applicant’s further confinement. The trial court should have obtained an alternative expert opinion regarding the applicant’s mental health in case of misgivings as to the validity of the hospital’s opinion.

It should not have based its decision on the police report and the local inhabitants’ fears of the applicant. At a hearing held on 30 March 2001, the Štip Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal. The public prosecutor, who attended the hearing, pleaded against the applicant’s appeal. The court established that the trial court had not been bound by the hospital’s proposal, as Article 64 § 2 of the Criminal Code empowered the court to evaluate the results of the treatment in order to determine whether the applicant could be released on condition that he undergo compulsory medical treatment. On 7 June 2001 the public prosecutor informed the applicant that there had been no grounds for lodging a request for the protection of legality with the Supreme Court.

The 2003 review On 3 April 2003 the hospital lodged another proposal requesting the trial court to amend the confinement order and release the applicant on condition that he undergo compulsory medical treatment. The grounds of that proposal were similar to those of the 2001 review: good relations with the staff and other patients; no incidental mental disorder; no disturbance of order; mild drug therapy. The applicant was transferred to an open ward of the hospital. On 25 April 2003 the applicant’s lawyer asked the court to rule on the hospital’s proposal. He noted, inter alia , that the applicant’s father intended to change residence and had, consequently, bought an apartment in another city.

On 7 May 2003 the public prosecutor lodged his submissions with the trial court, supporting the hospital’s proposal. On 24 September 2003 the trial court requested the police to make an inquiry as to whether the applicant had caused problems during his stay in the village and whether he had been a danger to the local inhabitants. At a meeting held in private on 20 November 2003, the adjudicating panel ( кривичен совет) of the trial court (“the panel”) dismissed the hospital’s proposal. It based its decision on the Ministry’s notification of 15 October 2003, a copy of which was not submitted to the parties.

The trial court stated, inter alia, that: “...the applicant left the hospital several times and went to stay with his father...the last visit was in August 2003...after his arrival in the village, he started shouting out some indistinct words...although he was noticed by the inhabitants, there were no attacks on other persons...during the four-day stay in the village, he was always with his father. His presence in the village frightened the neighbours, who protected themselves by shutting up their houses and barring them from inside. Many inhabitants said that the applicant was under the psychological influence of his father, who – when intoxicated – had often provoked him by telling lies about the death of his mother and had thus made him aggressive towards some people.

Local inhabitants therefore still feared the applicant’s aggression...” On 9 February 2004 the applicant appealed on the following grounds: substantial procedural flaws; errors in facts and incorrect application of the substantive law. As to the grounds of his appeal, he confined himself to complaining that the panel had not based its decision on relevant facts, as the expert opinion of the hospital and the responsible medical officer who had treated him were the only evidence relevant for the court. He argued that in case of misgivings as to the validity of the opinion, the court should have obtained an alternative medical opinion. On 20 February 2004 the hospital informed the trial court that the applicant had left it on 6 January 2004 and had not yet returned, despite his father’s assurances to that effect.

The Government stated that he had returned to the hospital on 8 June 2004 with the assistance of the police. He allegedly fled the hospital once again in 2004, but returned of his own volition. On 13 April 2004 the Štip Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal. It accepted the reasoning of the panel and concluded that the hospital’s opinion had been irrelevant and not binding on the court, as on the basis of the results of the medical treatment it was free to decide whether the applicant was fit to be discharged from the hospital and treated on his release. It concluded, lastly, that the applicant had left the hospital several times and had been considered a threat by the public. It was therefore too early to consider him fit for release.

The Court of Appeal referred to the written submissions of the public prosecutor dated 31 March 2004 by which the latter had supported the applicant’s appeal and his request that the case be remitted for fresh consideration. The hospital did not submit any further request for review of the confinement order. 4. The criminal proceedings instituted against a third person On 23 August 2001 the public prosecutor lodged an indictment against Mr V. for having inflicted serious bodily injury on the applicant on 1 January 2001. The medical certificate of 7 February 2001 indicated “serious bodily injury”. On 11 February 2002 the trial court acquitted Mr V. as having acted in self-defence. It further instructed the applicant that any compensation claim could be decided in separate civil proceedings.

On 19 June 2002 the Štip Court of Appeal dismissed an appeal by the public prosecutor and upheld the trial court’s decision. In December 2002 the applicant requested the public prosecutor to lodge a request for the protection of legality with the Supreme Court. No information has been provided as to any decision being taken. Relevant domestic law Criminal Procedure Act ( Закон за кривичната постапка) (“the Act”) Section 22 § 6 Trial courts sitting in three-judge panels ... decide at first instance (on a closed session) in the absence of a hearing (надвор од главниот претрес)... Ordinary remedies 1. Appeal against a trial court judgment Section 354 § 1 (1 and 2) A (trial court) judgment may be challenged: (1) for a substantive flaw of the criminal proceedings; (2) for an infringement of the Criminal Code...

Section 355 § 1 (3) There is a substantial flaw of the proceedings: (3) if the hearing was held in the absence of a person whose presence at the trial was mandatory under the law. Section 361 § 3 When the public prosecutor returns the file, the president of the panel shall schedule a session and notify the public prosecutor thereof. Section 362 The accused and his/her representative ... shall be notified of a session of the panel (of the second-instance court) only if, within the time-period for lodging an appeal, they have made an appropriate request or proposed that a hearing be held before the second-instance court. The president of the panel or the panel itself may notify the parties ... of its session even if they have not made an appropriate request, if their presence is deemed useful.

Section 367 § 1 (1) and (2) The second-instance court shall confine its review to the challenged part of the (trial court) judgment, but the review must always be of its own motion: (1) ... whether, contrary to the provisions of this Act, the hearing was held in the absence of the accused and his representative when the presence of the defence was mandatory; Appeal against a decision ( жалба на решението ) Section 386 Sections 351, 353, 359, 361, 369 and 371 of this Act apply likewise to appeal proceedings against a decision. If an appeal has been submitted against a decision given under section 478 of this Act, the public prosecutor, and other persons in accordance with the conditions set forth in section 362 of this Act, shall be notified of the panel’s session.

Request for the protection of legality Section 403 The public prosecutor may ( може ) file a request for the protection of legality ( барање за заштита на законитоста ) against a final court decision or court proceedings if the law has been breached ( ако е повреден законот ). Section 408 If the request for the protection of legality is well-founded, the court (the Supreme Court) may ... overturn the final decision, quash the first- and second-instance decisions, in full or in part ... and order a retrial before the lower courts ... or may confine itself to establishing that there has been a violation.

Special proceedings Proceedings concerning the application of security measures Section 483 A court which at first instance has ordered compulsory psychiatric treatment and confinement in a medical institution shall discontinue the order and release the perpetrator from the medical institution of its own motion or upon a proposal lodged by the medical institution or the custodial institution and after hearing the public prosecutor. It shall so decide if, after consulting the medical officer, it finds that there is no need for medical treatment and confinement of the perpetrator in the institution. It can order his or her release on condition that he or she undergoes compulsory psychiatric treatment.

Criminal Code ( Кривичен Законик) Article 63 Compulsory psychiatric treatment and confinement in a medical institution “(1) The court shall order the compulsory psychiatric treatment and confinement in a medical institution of a perpetrator who has committed an offence while of unsound mind or with a substantial mental deficiency if it finds that, due to that condition, he or she may reoffend and that medical treatment and confinement in such an institution is warranted to prevent him or her from doing so. (2) The court shall discontinue the measure set forth in paragraph 1 when it finds that there is no need for medical treatment and confinement of the perpetrator in the medical institution…

(4) The court shall review the need for medical treatment and confinement in a medical institution every year.” Article 64 Compulsory psychiatric treatment on release “(1) The court shall order compulsory psychiatric treatment on release of a perpetrator who has committed an offence while of unsound mind if it finds that, due to that condition, he or she may reoffend and that medical treatment on release would be sufficient to prevent him or her from doing so.

(2) The measure set forth in paragraph 1 may be imposed on an offender who has already undergone compulsory psychiatric treatment and confinement in a medical institution when, on the basis of the results of the medical treatment, the court determines that his or her treatment and confinement in a medical institution is no longer necessary...” COMPLAINTS The applicant complained under Article 5 of the Convention that his confinement in the medical institution had been unlawfully continued despite the hospital’s requests for his release. He complained that the courts had wrongly based their decisions on police reports instead of the findings of the hospital and the responsible medical officers as the only reliable evidence concerning his mental health.

Relying on Article 6 of the Convention, he also alleged unfairness of the criminal proceedings against Mr V., as the courts had wrongly applied domestic law and had erroneously established the facts. THE LAW The applicant complained under Article 5 of the Convention that his continued confinement in the hospital had been unlawful as the domestic courts had ignored the hospital’s request for his release. He further complained, under Article 6, of the unfairness of the criminal proceedings against Mr V. Articles 5 and 6 of the Convention, in so far as relevant, read as follows: Article 5 “1. Everyone has the right to liberty and security of person.

No one shall be deprived of his liberty save in the following cases and in accordance with a procedure prescribed by law: ... (e) the lawful detention of persons for the prevention of the spreading of infectious diseases, of persons of unsound mind, alcoholics or drug addicts or vagrants; 4. Everyone who is deprived of his liberty by arrest or detention shall be entitled to take proceedings by which the lawfulness of his detention shall be decided speedily by a court and his release ordered if the detention is not lawful.” Article 6 § 1 “In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...” A. The 2003 review 1. The Government’s objection of non-exhaustion of domestic remedies concerning the applicant’s complaints under Article 5 § 4 of the Convention (a) The parties’ submissions The Government submitted that the applicant had not exhausted domestic remedies by which to determine whether the 2003 review had been in compliance with Article 5 § 4 of the Convention.

They stated that the applicant had not complained about the trial court’s failure to hear evidence from him in his appeal lodged with the Court of Appeal. The applicant had also failed to request, under section 362 of the Act, the Court of Appeal to notify him of its session and to hear him in person. The applicant contested the Government’s objection. He argued that the Court of Appeal had powers under the Act to hold a hearing or to inform him of its session even though he had not made an explicit request in that respect. (b) The Court’s assessment The Court reiterates that the rule of exhaustion of domestic remedies referred to in Article 35 § 1 of the Convention obliges applicants to use first the remedies that are normally available and sufficient in the domestic legal system to enable them to obtain redress for the breaches alleged.

Article 35 § 1 also requires that the complaints intended to be brought subsequently before the Court should have been made to the appropriate domestic body, at least in substance and in compliance with the formal requirements laid down in domestic law, but not that recourse should be had to remedies which are inadequate or ineffective (see, mutatis mutandis, Merger and Cros v. France (dec.), no. 68864/01, 11 March 2004; Aksoy v. Turkey , judgment of 18 December 1996, ECHR 1996-VI, §§ 51-52; and Akdivar and Others v. Turkey, judgment of 16 September 1996, ECHR 1996-IV, §§ 65-67). As stated in the Court’s case-law, Article 35 provides for a distribution of the burden of proof.

It is incumbent on the Government claiming non-exhaustion to satisfy the Court that the remedy was an effective one available in theory and in practice at the relevant time, that is to say, that it was accessible, was one which was capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints and offered reasonable prospects of success. However, once this burden of proof has been satisfied it falls to the applicant to establish that the remedy advanced by the Government was in fact exhausted or was for some reason inadequate and ineffective in the particular circumstances of the case or that there existed special circumstances absolving him or her from the requirement (see Selmouni v. France [GC], no. 25803/94, § 76, ECHR 1999 ‑ V, and Akdivar and Others , cited above, § 68). In the present case, the Court notes that the proceedings in question concerned a periodic judicial review of the confinement order.

They were instituted on the hospital’s proposal, submitted under section 483 of the Act, requesting the court to release the applicant on condition that he undergoes compulsory psychiatric treatment. The panel, composed under section 22(6) of the Act, considered the proposal on a closed session – in the absence of a hearing. It is not disputed that the applicant was never summoned to appear in court. However, the applicant did not complain on that ground in his appeal of 9 February 2004. Moreover, both parties agreed that he did not request the Court of Appeal to hold a hearing or to inform him of a session of its panel, as provided under section 362 of the Act. In that connection, the Court finds that there is force in the Government’s argument that complaining about the lack of a hearing in his appeal would have offered reasonable prospects of success.

The Court agrees with the applicant that the Court of Appeal was not prevented to inform him of its session even though he had not made a request in that respect. However, it considers that the applicant, who was represented by counsel, could be expected to request a hearing on that matter. Since he failed to do so, he failed to exhaust domestic remedies (see, mutatis mutandis , Riess-Passer v. Austria (dec.), no. 31820/04, 20 September 2007). It follows that this complaint must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies. 2. The applicant’s complaints under Article 5 § 1 (e) of the Convention (a) The parties’ submissions The Government stated that the confinement order placing the applicant in the hospital had been given on the basis of two medical reports confirming his mental deficiency.

They argued that the hospital had not established that the applicant had completely recovered from his mental illness, but rather that his health had improved. Furthermore, a possible risk of reoffending could not be determined solely on the basis of psychological observations; regard also had to be had to the objective manifestations of the person concerned. In that connection the trial court’s request for a police inquiry regarding the applicant’s behaviour had been justified. They maintained that the domestic courts had carefully considered the hospital’s proposal with a view to securing the interests of the public and those of the applicant. In that connection they relied on the reasons for the applicant’s conviction, the incident of 1 January 2001 and the hospital’s failure to notify the trial court of his leaving.

The applicant reiterated that the courts had wrongly based their decisions on police reports, instead of the findings of the hospital and the responsible medical officers as the only reliable evidence concerning his mental health. He argued that the courts should not have ignored the hospital’s proposal as their decision should have been based on the results of his medical treatment. As a result of such a dismissive approach, the hospital had not submitted any further proposal requesting replacement of the confinement order. He referred to the doctors’ unanimous opinion according to which his mental deficiency had not been a result of an illness or psychosis, but of his handicaps which could neither improve nor be cured.

His further stay in the hospital had therefore been pointless. (b) The Court’s assessment The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that the complaint raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established. B. The 2001 review The Court notes that the Court of Appeal’s decision of 30 March 2001 was served on the applicant before 7 June 2001, when the public prosecutor notified the applicant that there were no grounds for lodging a request for the protection of legality with the Supreme Court.

For the reasons detailed in the Lepojić case (see Lepojić v. Serbia , no. 13909/05, § 54, 6 November 2007), which likewise apply to the present case, a subsequent application by the applicant to the public prosecutor was not a remedy which had to be exhausted for the purposes of the Convention. Accordingly, the time-period for using that remedy did not interrupt the running of the six-month period, which ended on 18 December 2002 when the application was lodged with the Court. It follows that this complaint has been introduced out of time and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.

C. The criminal proceedings instituted against a third person The Court observes that the applicant complained under Article 6 of the Convention that he had not been given a fair trial in the course of the criminal proceedings that the public prosecutor brought against Mr V. The Court considers the applicant’s complaints under this head to be incompatible ratione materiae with the Convention as the latter does not generally provide for a right of prosecution of third parties (see Lazarevska v. the former Yugoslav Republic of Macedonia , no. 22931/03, § 42, 5 July 2007, and the references cited therein).

It follows that this complaint is incompatible ratione materiae with the provisions of the Convention within the meaning of Article 35 § 3 and must be rejected in accordance with Article 35 § 4. The Court unanimously Declares admissible, without prejudging the merits, the applicant’s complaint under Article 5 § 1 (e) of the Convention concerning the 2003 review; Declares inadmissible the remainder of the application. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Registrar President