ÎCCJ, decizie (scj.ro #178554)

facta pendentia

.

Constituția României, art. 15

Codul civil, art. 6 alin. (5)

O.U.G. nr. 124 /2011

Legii-cadru nr. 153/2017

Legea nr. 554/2004

ÎCCJ, SCAF - Decizia nr. 2160 din 5 aprilie 2021

Cererea de chemare în judecat:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a II a Contencios Administrativ și Fiscal la data de 15.05.2018, sub nr. 16142/3/2018, reclamanta

A

a solicitat în contradictoriu cu pârâții Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Președinte, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea în parte a Hotărârii nr. 38 /27.03.2018 emise de Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ceea de privește soluția de respingere a contestației formulate împotriva Ordinelor de salarizare nr. 5 /16.01.2018 și nr. 53 /12.02.2018, anularea Ordinelor de salarizare nr. 5 /16.01.2018 și nr. 53 /12.02.2018 emise de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligarea pârâtelor la reîncadrarea sa conform vechimii reale, prin luarea în calcul a perioadei în care a beneficiat de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani și acordarea, în acest sens, a drepturilor ce decurg din această încadrare, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Încheierea din 17.07.2018, Tribunalul București – Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a trimis dosarul Tribunalului București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin Sentința Civilă nr. 6723 din 24.09.2018, Tribunalul București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 24.10.2018.

2.Soluția instanței de fond

Prin

S

entința civilă nr. 1304 pronunțată în data de 04.04.2019, Curtea de Apel București

-

Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal

a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, respingând deopotrivă și  acțiunea, ca nefondată.

3.Cererea de recurs

Reclamanta

A

a formulat

recurs

împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu obligarea părții adverse la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Recurenta a precizat cu titlu preliminar că, prin intermediul prezentei căi de atac, nu înțelege să critice și soluția pronunțată de către prima instanță cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune. Dimpotrivă, obiectul prezentului recurs vizează exclusiv soluția pronunțată de către Curtea de Apel București din perspectiva temeiniciei acțiunii formulate. De asemenea, recurenta a arătat că nu critică nici modalitatea în care instanța de judecată a reținut situația de fapt, raportat la probele ce au fost administrate în dosar.

Prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiile din materia recunoașterii vechimii în specialitate în situația concediului pentru creșterea copilului anterior anului 2012, aspect ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. l) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Din această perspectivă, în sentința civilă recurată, s-a reținut că perioada de creștere a copilului a fost recunoscută ca vechime în funcție începând cu anul 2012, odată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 124 /2011. Astfel, anterior acestei date, dispozițiile legale nu recunoșteau ca vechime în specialitate perioada concediului pentru creșterea copilului.

Recurenta a arătat că nu poate susține acest argument, deoarece, conform art. 70 din Legea nr. 567 /2004 privind statutul personalului auxiliar al instanțelor judecătorești,

„grefierii cu studii superioare juridice beneficiază de vechime în specialitate juridică, pentru perioada în care desfășoară această activitate ".

De asemenea, art. 18 alin. (7) din O.U.G. nr. 148 /2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, astfel cum a fost introdus prin art .12 din Legea nr. 7 /2007 pentru aprobarea O.U.G. nr. 148 /2005, prevedea că „

perioada concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de pănă la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă și în serviciu, care se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu aceasta".

Așadar, nu pot fi primite considerentele în sensul că vechimea în specialitate ar fi recunoscută doar prin intermediul OUG nr. 124 /2011, care, în orice caz, nu poate produce efecte și în intervalul iunie 2007 - martie 2010. Dimpotrivă, art. 17 din OUG nr. 124 /2011, prin intermediul căruia a fost modificat art. 18 alin. (7) din OUG nr. 148 /2005, nu vine decât să confirme o concluzie recunoscută în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, anume aceea că perioada pentru creșterea copilului reprezintă vechime în specialitate.

Din această perspectivă, inclusiv în jurisprudența națională s-a statuat în sensul că perioada de timp în care reclamanta a beneficiat de concediu pentru creșterea copilului de până la 2 ani se include în durata vechimii în specialitate a acesteia.

În sentința civilă recurată s-a mai reținut că prin Decizia nr. 818 /03.07.2008 a Curții Constituționale, s-a statuat că instanțele judecătorești nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății. Din această perspectivă, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (I) din O.G. nr. 137 /2000, statuând că aceste dispoziții sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Cu toate acestea, recurenta a precizat că, raportat la solicitările formulate prin cererea de chemare în judecată, instanța nu a fost învestită să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, ci, dimpotrivă, să facă aplicarea în mod prioritar a prevederilor CEDO în materia protecției dreptului de proprietate privată și să constate incidența art. 14 CEDO, în sensul existenței unor distincții între persoanele care au beneficiat de concediul pentru creșterea copilului raportat la intervalul de timp, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă în acest sens.

Strâns legat de argumentele reținute de către curtea de apel

,

s-a mai precizat că nelegalitatea pe temeiul discriminării nu poate fi susținută nici prin invocarea dispozițiilor Constituției ori ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece dreptul la sporul pentru vechime în funcție nu reprezintă un drept fundamental constituțional și nici un drept câștigat. Ca atare, acordarea unor drepturi ce nu aparțin sferei drepturilor și libertăților fundamentale reprezintă opțiunea exclusivă a legiuitorului

Referitor la acest aspect, se arată că, raportat la prevederile O.U.G. nr. 124 /2011, se află într-o profundă situație de discriminare, fiind încălcată egalitatea de tratament între persoanele ce se află în concediul pentru creșterea copiilor, indiferent de momentul la care acesta intervine.

Din această perspectivă, menționează ca în prezenta cauză sunt incidente art. 16 din Constituția României privind egalitatea în drepturi și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, în prezenta cauză, s-a realizat o distincție între persoanele care au beneficiat de concediul pentru creșterea copilului raportat exclusiv la intervalul de timp în care acesta a avut loc, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă în acest sens, fiind nesocotite prevederile art. 14 din CEDO, prin conduita autorității pârâte de a emite ordine cu privire la drepturile salariale ale recurentei, fără a lua în considerare întreaga vechime în muncă și în specialitate a recurentei.

Prin prevederile art. 14 din CEDO, statele au obligația de a nu supune nicio persoană aflată sub jurisdicția sa unei discriminări. Or, dreptul la nediscriminare a fost grav încălcat în prezenta cauză, contrar ceea ce a reținut Curtea de Apel București în sentința recurată.

Doctrina a stabilit că este necesară îndeplinirea a două condiții pentru a fi în prezența unei situați de discriminare:

existența unei diferențe de tratament

și

lipsa unei justificări obiective și rezonabile.

În ceea ce privește existența primei condiții - existența unei diferențe de tratament -aceasta este pe deplin satisfăcută, întrucât, conform art. 18 alin. (7) din OUG nr. 148 /2005, perioada concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă și în serviciu.

Odată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 124 /2011, articolul de lege menționat anterior a fost modificat, sens în care s-a prevăzut că perioada concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în munca și în serviciu, precum și în specialitate și se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu acestea.

Astfel, din instituirea unor privilegii doar în privința mamelor care au beneficiat de concediul pentru creșterea copilului ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 124 /2011 se creează o poziție discriminatorie în detrimentul celorlalte categorii de persoane beneficiare de același tip de concediu de creștere a copilului, însă anterior datei de 31 decembrie 2010.

Referitor la cea de a doua condiție - lipsa unei justificări obiective și rezonabile - se poate observa că și aceasta este îndeplinită, întrucât recurentei nu îi sunt acordate drepturile salariale aferente întregii vechimi în muncă, respectiv în specialitate, strict prin raportare la un criteriu temporal, care nu poate fi circumscris noțiunii de justificare obiectivă și rezonabilă.

In mod contrar considerentelor reținute de către Curtea de Apel București din această perspectivă, dreptul la sporul pentru vechime în funcție reprezintă un drept câștigat, intrând sub incidența dreptului de proprietate prevăzut de art. 1 din Protocolul adițional, chiar dacă în perioada în care recurenta s-a aflat în concediu pentru creșterea copilului nu exista reglementată încă, în mod expres, o dispoziție legală care să recunoască această perioadă ca vechime în funcție.

Din această perspectivă, recurentei îi este este constrâns în mod nejustificat dreptul de proprietate, având în vedere că în patrimoniul recurentei există

un bun

sau cel puțin

o speranță legitimă.

Astfel, drepturile salariale de care ar trebui să beneficieze se calculează prin raportare la o anumită vechime în specialitate și în muncă, situație ce presupune luarea în considerare și a perioadei în care a beneficiat de concediul pentru creșterea copilului, anterior datei de 1 ianuarie 2012.

Instituirea unui tratament discriminatoriu între mame, prin omiterea de la stabilirea vechimii în muncă și specialitate a perioadei în care a beneficiat de concediul pentru creșterea copilului, încalcă speranța legitimă a recurentei în ceea ce privește dreptul de proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Este unanim acceptat că, pentru a putea fi solicitată protecția conferită de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, reclamantul trebuie să dețină un

„bun".

Or, recurenta deține un bun în sensul Convenției.

În accepțiunea Curții, noțiunea de

„bun"

trece dincolo de înțelesul noțiunii de lucru, desemnând nu doar bunuri corporale, ci un ansamblu de drepturi și interese ale unei persoane, cu valoare de active patrimoniale, inclusiv drepturile salariale.

Conform jurisprudenței CEDO, privarea de proprietate este admisibilă numai atunci când sunt respectate trei condiții: legalitatea măsurii, justificarea măsurii de o cauză de utilitate publică și proporționalitatea măsurii cu scopul vizat. Or, raportat la circumstanțele prezentei cauze, niciuna dintre aceste condiții nu sunt îndeplinite.

Restrângerea în mod nejustificat a drepturilor salariale, prin refuzul de a i se recunoaște o anumită vechime în muncă și în specialitate, reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce are ca efect privarea recurentei de bunul său, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă.

4.Apărările formulate în cauză

Pârâta

Înalta Curte de Casație și Justiție

a formulat

întâmpinare

, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Instanța de fond a respectat și aplicat întocmai prevederile legale incidente în cauză, sprijinindu-și soluția pe o motivare susținută, amplă și convingătoare. Argumentele instanței de fond în sprijinul soluției de respingere a acțiunii dispuse prin sentința recurată sunt în deplină concordanță cu dispozițiile legale incidente și sunt de natură să fundamenteze convingerea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Prima instanță a realizat o analiză atentă a actelor și a lucrărilor dosarului, stabilind împrejurările esențiale în cauză, a evocat normele de drept incidente în speță, soluția de respingere a acțiunii recurentei-reclamante exprimată prin dispozitiv fiind corolarul considerentelor hotărârii pronunțate.           În esență, nemulțumirea recurentei-reclamante constă în aceea că perioada în care s-a aflat în concediu pentru creșterea și îngrijirea copilului, anterior datei de 1 martie 2010, nu a fost considerată drept vechime în specialitate, însă în perioada în care recurenta-reclamantă s-a aflat în concediul pentru creșterea copilului, concediu pe care dorește sa îl valorifice ca reprezentând

vechime in specialitate,

nu exista nicio dispoziție legală care să asimileze respectiva perioadă unei asemenea vechimi.

Actul normativ care a introdus dispoziția referitoare la considerarea perioadei concediului pentru creșterea copilului drept vechime în specialitate, respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124 din 27 decembrie 2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative care reglementează acordarea de Beneficii de asistență socială, a intrat în vigoare la o dată la care recurenta-reclamantă efectuase deja concediul respectiv,

la data de 1 ianuarie 2012.

Prin urmare,

acest act normativ

care a modificat atât articolul 18 alin. (7) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148 /2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, cât și art. 22 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111 /2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copilului, prin introducerea dispoziției referitoare la considerarea perioadei concediului pentru creșterea copilului drept vechime în specialitate,

nu era în vigoare în perioada în care recurenta-reclamantă s-a aflat în concediu pentru creșterea copilului.

Însăși Constituția României, revizuită, stabilește la nivel de principiu, în art. 15 alin. (2), că

„Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile."

În acord cu dipozițiile constituționale mai sus invocate, Codul civil, în art. 6 alin. (1), prevede că „

legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.

"

Așadar, intimata-pârâtă a respectat prevederile legale în vigoare la momentul de referință, afirmațiile recurentei-reclamante fiind lipsite de justificare.

O altă problemă esențială este aceea potrivit căreia ordinele atacate de recurenta-reclamantă nu vizează reîncadrarea acesteia ca urmare a întoarcerii din concediul pentru creșterea și îngrijirea copilului sau ca urmare a intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 124 din 27 decembrie 2011, ci acestea sunt două ordine recente care au privesc salarizarea unei întregi categorii de personal ca urmare a dispozițiilor noii legi cadru de salarizare, respectiv ale Legii nr. 153 /2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

De la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 124 din 27 decembrie 2011 până la emiterea ordinelor atacate, au mai fost emise alte ordine vizând salarizarea recurentei-reclamante, unele legate direct de stabilirea vechimii în specialitate, ordine pe care recurenta-reclamantă nu le-a atacat în condițiile și în termenele prevăzute de lege, ceea ce reprezintă, în mod firesc, un important fine de neprimire a acțiunii prezente, fiind inadmisibilă atacarea Ordinelor nr. 5 /16.01.2018 și nr. 53 /12.02.2018 ale Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție pe aspecte care au fost tranșate definitiv prin alte acte administrative care se bucură de legalitate și temeinicie.

După cum reiese din Ordinul nr. 103 din 13 iunie 2007, recurenta- reclamantă a beneficiat de concediu pentru creșterea și îngrijirea copilului începând cu data de 26 iunie 2007; ulterior, prin Ordinul nr. 96 din 11 mai 2009 recurentei-reclamante i s-a stabilit spor de 20 % calculat la indemnizația de încadrare brută lunară pentru 15 ani vechime în muncă, prin Ordinul nr. 46 din 1 martie 2010, urmare a reînceperii de către recurenta-reclamantă a activității după încetarea concediului pentru creșterea și îngrijirea copilului i-au fost stabilite acesteia drepturile salariale, fiind emise în privința salarizării acesteia și alte ordine, dintre acestea prezentând o relevanță aparte Ordinul nr. 202 din 22 iulie 2013 prin care s-a stabilit expres că drepturile salariale ale acesteia au fost stabilite avându-se în vedere o vechime în funcție de 15 ani, vechime împlinită la 14 iunie 2013.

In momentul prezent, ceea ce prezintă importanță, în raport cu nemulțumirea recurentei-reclamante, este că ordinele anterioare de salarizare care au vizat vechimea în funcție (specialitate) nu au fost nici anulate, nici revocate, în condițiile prevăzute de lege, pentru a se putea ridica pretenții vizând o astfel de vechime prin raportare directă la Ordinele nr. 5 /16.01.2018 și nr. 53 /12.02.2018, respectiv la Hotărârea nr. 38 din 27 martie 2018 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nici legalitatea, nici temeinicia ordinelor privind vechimea în specialitate a recurentei-reclamante - cu referire aparte la Ordinul nr. 202 din 22 iulie 2013 - nu mai pot fi puse în discuție în condițiile în care orice termen de contestare a acestora a expirat: pe cale de consecință, nicio altă cerere pe care recurenta-reclamantă o invocă pornind de la respectivele ordine nu mai poate fi luată în considerare, alăturată lipsei de temeinicie, fiind clară si situarea unor asemenea solicitări nu numai în afara termenelor legale, dar și în afara altor condiții instituite de reglementările incidente.

Recurenta-reclamantă nu a dovedit că ordinele privind vechimea sa în funcție (specialitate), ordine anterioare Ordinelor nr. 5 /16.01.2018 si nr. 53 /12.02.2018 pe care a înțeles să le conteste prin acțiunea formulate în cauză, au fost anulate sau revocate în modalitățile reglementate de lege (fiind stabilite condiții speciale prin Legea cadru nr. 284 /2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri - art. 7 alin. (1) și (2) din Anexa VI intitulată Familia ocupațională de funcții bugetare «Justiție». în vigoare la emiterea acelor ordine).

Așadar, la acest moment nu mai poate fi pusă în discuție sub nicio privință modalitatea de stabilire a vechimii în specialitate privind-o pe recurenta-reclamantă, ordinele atacate de aceasta și, implicit, Hotărârea nr. 38 /2018 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind legale și temeinice.

In privința susținerii recurentei-reclamante că ar fi fost discriminată, această susținere este lipsită de suport probator, recurenta-reclamantă neducând nicio dovadă în sensul că persoane aflate sub incidența acelorași reglementări ar fi fost tratate diferit de către intimata-pârâtă. Intimata-pârâtă a aplicat fiecărei situații dispozițiile legale în vigoare sub imperiul cărora respectivele situații s-au situat, legiferarea salarizării într-un sens sau altul nefiind in competența acesteia.

De menționat faptul că printr-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3), art. 6, art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137 /2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

„sunt neconstituționale, în măsura in care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și sale înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”

(decizia 818 din 3 iulie 2008; decizia nr. 819 din 3 iulie 2008; decizia 820 din 3 iulie 2008; decizia nr. 821 din 3 iulie 2008), reținând în considerente că

"un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse in alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.'''

Astfel, în lumina celor statuate de Curtea Constituțională prin deciziile mai sus menționate, rezultă faptul că instanțele naționale nu au posibilitatea legală de a proceda ele însele la o analiză a caracterului discriminatoriu al unei prevederi legale, acesta fiind atributul exclusiv al instanței constituționale, ca element fundamental al ordinii de drept românești, bazată pe principiul separației și echilibrului puterilor în stat.

Nici prin prisma dispozițiilor convenționale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, susținerea recurentei-reclamante nu se justifică.

Astfel, recurenta-reclamantă nu a beneficiat de un „bun" sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru  Apărarea Drepturilor Omului și-a Libertăților Fundamentale, întrucât, în intervalul de timp în care aceasta s-a aflat în concediu pentru creșterea copilului, norma juridică ce a stabilit considerarea ca vechime în specialitate a perioadei concediului pentru creșterea copilului nu se afla în vigoare.

In acest sens, prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele

Felicia Mihaieș împotriva României

și

Adrian Gavril Senteș împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că

„este de competenta statului să stabilească în mod discreționar remunerațiile provenite de la bugetul statului pe care vrea să le plătească angajaților săi. Astfel, un stat poate introduce, suspenda sau elimina plata anumitor remunerații, prin intermediul unor modificări legislative."

Prin urmare, în cauză-intimata-pârâtă nu a făcut altceva decât să respecte întocmai reglementările incidente în vigoare pe perioada de referință, așa cum s-a învederat mai sus.  De asemenea, având în vedere că intimata-pârâtă nu a făcut altceva decât să se conformeze reglementărilor existente, ceea ce atrage în mod firesc lipsa culpei procesuale, solicitarea de obligare a intimate-pârâte la plata cheltuielilor de judecată este lipsită de temei.

Fața de considerentele expuse, intimata-pârâtă solicită respingerea recursului ca fiind nefondat.

5.Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare, deși aceasta i-a fost legal comunicată.

6.Procedura de soluționare a recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212 /2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554 /2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 Cod procedură civilă, este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 Cod procedură civilă, este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2 /2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134 /2010 privind Codul de procedură civilă și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești,

prin Rezoluția din data de 18.06.2020, s-a fixat primul termen de judecată la data de 23 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților

.

7.Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art.496-499 din Codul de procedură civilă.

7.1.Situația de fapt și aspecte de drept reținute de prima instanță

Reclamanta are calitatea de grefier la Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin Ordinul nr. 5 din 16.01.2018 și apoi prin Ordinul nr. 53 din 12.02.2018 emise de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, în aplicarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantei începând cu data de 1.01.2018.

La stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei s-a avut în vedere o vechime în funcție de 15-20 ani. La calcularea acestei vechimi, nu a fost luată în considerare perioada concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani, anterioară anului 2012.

Contestația formulată de reclamantă împotriva acestor ordine de salarizare a fost respinsă prin hotărârea nr. 38 din 27.03.2018 a colegiului de conducere al instanței.

Prima instanță a reținut ca argument esențial faptul că, anterior anului 2012, dispozițiile legale nu recunoșteau ca vechime în specialitate perioada concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani sau de până la trei ani în cazul copilului cu handicap.

În ceea ce privește pretinsa discriminare, dincolo de considerentele Deciziei nr. 818 /03.07.2008 a Curții Constituționale a României, s-a reținut că  dreptul la sporul pentru vechimea în funcție nu reprezintă un drept fundamental constituțional și nici un drept câștigat, după cum a stabilit Curtea Constituțională. Prin urmare, acordarea unor asemenea drepturi ce nu aparțin sferei drepturilor și libertăților fundamentale reprezintă opțiunea exclusivă a legiuitorului.

Pe de altă parte, în ceea ce privește noțiunea de discriminare privită prin prisma prevederilor Convenției europene a drepturilor omului, s-a reținut că nu se poate pune un semn de egalitate între persoanele care au beneficiat de concediu pentru creșterea copilului anterior anului 2012 și cele care au beneficiat ulterior, sub imperiul unei noi reglementări.

De asemenea, prima instanță a reținut că sunt neîntemeiate criticile reclamantei care vizează faptul că hotărârea contestată încalcă dreptul de proprietate prevăzut de art. 1 din Protocolul adițional; în perioada în care reclamanta s-a aflat în concediu pentru creșterea copilului nu exista o dispoziție legală care să recunoască această perioadă ca vechime în funcție, astfel că nu poate beneficia de protecția Convenției.

7.2.Analiza motivelor de recurs invocate de recurenta-reclamantă și a apărărilor formulate de intimata-pârâtă

Înalta Curte va lua act de susținerile recurentei-reclamante, în sensul că nu a criticat soluția pronunțată de către prima instanță cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune și că obiectul prezentului recurs vizează exclusiv soluția pronunțată din perspectiva aplicării legale a legii, fără a se critica modalitatea de statuare a situației de fapt.

Criticile recurentei pot fi grupate în trei categorii de argumente, toate putând fi circumscrise motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. l) pct. 8 din Codul de procedură civilă:

-greșita aplicare a dispozițiilor din materia recunoașterii vechimii în specialitate în situația concediului pentru creșterea copilului anterior anului 2012;

-existența unei situații de discriminare în defavoarea reclamantei;

-încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, respectiv nerecunoașterea dreptului la „un bun” în favoarea reclamantei.

În ceea ce privește prima categorie de argumente, Înalta Curte urmează să constate, pentru rațiunile ce vor fi expuse mai jos, că se impune considerarea acestora ca fiind întemeiate.

Este de necontestat succesiunea temporală a dispozițiilor legale incidente în cauză, care vor fi redate pentru claritate.

Astfel, conform art. 18 alin. (7) din O.U.G. nr. 148 /2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, astfel cum a fost introdus prin art. 12 din Legea nr. 7 /2007 pentru aprobarea O.U.G. nr. 148 /2005:

„(7)

Perioada concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau depănă la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă și în serviciu, care se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu aceasta".

Conform art. 17 din OUG nr. 124 /2011, prin intermediul căruia a fost modificat art. 18 alin. (7) din OUG nr. 148 /2005:

„

"(7) Perioada concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă și în serviciu,

precum și în specialitate

și se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu acestea."

Înalta Curte constată că principalul motiv pentru care intimatele-pârâte au refuzat recunoașterea perioadei de concedii de creștere a copilului ca fiind vechime în specialitate (în funcția de grefier) în favoarea reclamantei a fost acela că aceste concedii s-au derulat anterior anului 2012, sub imperiul normei care recunoștea doar vechimea în muncă și în serviciu, astfel că s-a statuat de către intimate că nu poate fi aplicată retroactiv norma juridică intrată în vigoare ulterior epuizării perioadelor de concediu.

Prin urmare, problema de drept ce trebuie rezolvată prin prezentul recurs se referă la aplicarea legii civile în timp, respectiv la calificarea situației juridice deduse judecății (stabilirea vechimii în specialitate) ca reprezentând o situație juridică desfășurată integral sub imperiul legii vechi (

facta praeterita)

ce ar impune aplicarea prev. art. 6 alin. 2 din Codul Civil (fiind un efect trecut produs de o situație juridică realizată în întregime sub imperiul legii vechi) sau ca reprezentând o situație juridică în curs de modificare la momentul intrării în vigoare a legii noi (

facta pendentia

), ce ar impune aplicarea prevederilor art. 6 alin. 5 din Codul Civil.

Din punct de vedere al regulilor de aplicare a legii civile în timp, reglementarea de bază o constituie prevederile art. 6 din noul Cod civil, potrivit cărora:

„Aplicarea în timp a legii civile

(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.

(2) Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

(..)

(5) Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

(6) Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi

.”

Ca urmare, se face distincția între trei categorii de situații juridice, raportat la data intrării în vigoare a legii noi:

-

facta praeterita

, adică faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situații juridice realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât și efectele trecute sau viitoare produse de acea situație juridică;

-

facta pendentia

, adică situațiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi;

-

facta futura

, adică situațiile juridice care se vor naște, modifica sau stinge după intrarea în vigoare a legii noi.

Stabilirea vechimii în specialitate reprezintă o situație juridică în curs de modificare la data intrării în vigoare a legii noi, astfel că din punct de vedere al regulilor aplicării legii civile în timp, se încadrează în prevederile art. 6 alin. 5 din noul Cod civil, fiindu-i aplicabile pe deplin prevederile legii în forma modificată.

Ca urmare, nu sunt încălcate nici prevederile art. 6 alin. 1 din Codul civil, invocate de către intimata-pârâtă și mai ales nici dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituție, nefiind o aplicare retroactivă a legii civile.

Un alt argument în acest sens este acela că stabilirea vechimii (în muncă, în funcție și în specialitate) se face raportat la prevederile legale de la momentul stabilirii acesteia, astfel că orice act administrativ al angajatorului care realizează o asemenea statuare trebuie să respecte dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii acelui act. Cu alte cuvinte, curgerea ca atare a timpului ce poate fi calificat ca vechime de o anumită natură (în speță, vechime în specialitate) se concretizează prin actul de stabilire a vechimii, acesta fiind cel care constituie sau modifică situația juridică a reclamantei.

În ceea ce privește argumentul legat de neatacarea ordinelor anterioare de salarizare, care în mod similar cu cele din cauza de față, nu au recunoscut reclamantei vechimea în specialitate aferentă perioadei în care s-a aflat în concediile de creștere a copilului, se constată că nu se poate reține un fine de neprimire care să ducă la respingerea

de plano

a acțiunii, pe acest motiv. Cât timp dreptul la stabilirea vechimii conform legii în vigoare preexista, nu se poate reține o consolidare a pierderii acestui drept, prin neatacarea unor ordine anterioare; pe de altă parte, orice ordin nou emis beneficiază de posibilitatea de atacare de către beneficiar, chiar dacă reiterează aspecte avute în vedere și la emiterea ordinelor anterioare, cât timp, așa cum s-a arătat deja, nu există o consolidare administrativă sau judiciară a refuzului, ca urmare a unei atacări a acestora. Altfel spus, preluarea unei aplicări eronate a legii prin acte administrative succesive neatacate de beneficiar nu poate duce la concluzia pierderii definitive a dreptului de a contesta un act administrativ ulterior.

În concluzie, Înalta Curte reține caracterul fondat al acestei prime categorii de argumente, legate de greșita aplicare în timp a legii civile, ceea ce impune admiterea acțiunii sub acest aspect.

Având în vedere reținerea ca fondată a acestei prime critici, nu se mai impune analizarea celorlalte critici referitoare la discriminare și la o presupusă încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, critici respinse ca nefondate de prima instanță.

7.3.Temeiul procesual al soluției date recursului

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul, a casat sentința recurată și, rejudecând, a admis cererea; a anulat în parte Hotărârea nr. 38 /27.03.2018 emisă de pârâtul Colegiul de Conducere al ÎCCJ, în ceea ce privește soluția de respingere a contestației; a anulat, în orivința reclamantei, Ordinele de salarizare nr. 5 /16.01.2018 și nr. 53 /12.02.2018, emise de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și a obligat pârâții la reîncadrarea reclamantei conform vechimii reale, prin luarea în calcul a perioadei în care a beneficiat de concediu de creștere copil în vârstă de până la 2 ani și la acordarea  drepturilor ce decurg din această încadrare; au fost menținute dispozițiile sentinței referitoare la excepția prescripției dreptului la acțiune.