ÎCCJ, decizie (scj.ro #178505)

Divulgarea în presă a unor informații din dosarul de urmărire penală. Caracterul nepublic al procedurii. Despăgubiri morale

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală

Index alfabetic: despăgubiri morale

dosar penal

principiul confidențialității

C.proc.pen., art. 285

Prin publicarea în presă a unor informații conținute de dosarul penal la un moment când acesta se afla în faza urmăririi penale, au fost încălcate dispozițiile art. 285 alin. (2) Cod procedură penală, care impun caracterul nepublic al procedurii, tocmai în considerarea regimului acestei faze a procesului penal – acela al strângerii de probe necesare cu privire la existența infracțiunii, identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul trimiterii în judecată.

Din punct de vedere al probațiunii este suficient că reclamantul a făcut dovada publicării în presă a unor componente ale dosarului penal aflat în custodia instituției pârâte la un  moment când procedura avea caracter nepublic, așa încât acțiunea sau inacțiunea acesteia (care a făcut posibilă încălcarea secretului etapei procedurale respective) să îmbrace forma ilicitului, fiind evident că această specificitate a fazei urmăririi penale, care intră în atributul exclusiv al procurorului și al organului de cercetare penală supravegheat de acesta, a fost încălcată.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 913 din 21 aprilie 2021

I.Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată și valoarea litigiului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a V-a civilă la data de 22.02.2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Națională Anticorupție la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 1.000.000 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin dispunerea nelegală, în mod excesiv și nejustificat, a unor măsuri de încătușare a reclamantului și prezentarea publică a reclamantului sub această formă de constrângere fizică; divulgarea fără drept/scurgerea în presă a unor interceptări și informații din cadrul dosarului penal, de către organele statului și prezentarea ca certă a vinovăției sale, dezvăluirea domiciliului și a adresei proprietăților reclamantului și a familiei; declarațiile și comunicatele de presă publică ale reprezentanților DNA care au încălcat prezumția de nevinovăție a reclamantului; lipsirea reclamantului de libertate în mod nelegal, prin raportare la durata legală a mandatului de aducere; obligarea pârâților să asigure, pe propria cheltuială, publicarea hotărârii judecătorești în două ziare centrale, după rămânerea definitivă a acesteia; obligarea pârâților la plata cheltuielilor judiciare avansate.

În ședința publică de la data de 22.06.2017, reclamantul a modificat cererea de chemare în judecată, arătând că temeiul de drept al acțiunii este art. 1357-1358, art. 221 și 223 alin. 1 Cod civil, art. 20 alin. 2 din Constituție, art. 3, art. 5, art. 6 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A precizat totodată, că renunță la invocarea dispoz. art. 539 C.pr.pen.

2.Sentința Tribunalului București

Prin sentința nr. 300 din 15.02.2018, Tribunalul București-Secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva acestui pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive; a admis, în parte, acțiunea formulată împotriva pârâtei Direcția Națională Anticorupție, pe care a obligat-o la plata către reclamant a sumei de 15.000 lei reprezentând prejudiciu moral produs acestuia prin aplicarea unor măsuri de încătușare excesive; a respins acțiunea în rest, ca neîntemeiată și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

3.Decizia Curții de Apel București

Prin decizia nr. 149/A din 17.02.2020, Curtea de Apel București-Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile declarate de reclamant și de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție; a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 25.000 lei, reprezentând prejudiciu moral produs prin divulgarea, fără drept, a unor interceptări și date personale din dosarul de urmărire penală și prin comunicatele de presă; a respins pretențiile privind prejudiciul produs prin aplicarea unor măsuri de încătușare excesivă și restul acțiunii, ca neîntemeiată; a menținut dispozițiile sentinței referitoare la calitatea procesual pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamantul A. și pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Prin cererea de recurs, reclamantul A. a invocat incidența motivelor de casare prev. de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C.pr.civ.

- A criticat decizia atacată prin prisma faptului că instanța de apel a refuzat aplicarea prevederilor legale care stabilesc răspunderea Direcției Naționale Anticorupție pentru fapta de încătușare abuzivă.

A susținut că pentru a evita angajarea răspunderii pârâtei, instanța de apel a arătat că reclamantul „era obligat ca, în conformitate cu principiul legalității răspunderii, să identifice o normă juridică care să impună o anumită conduită organelor judiciare, ce a fost încălcată în sensul pretins prin acțiunea introductivă”.

Or, această normă există și a fost indicată expres atât de apelant, cât și de către Tribunalul București, respectiv art. 19 alin. 3 din Legea nr. 550/2004 și art. 300 alin. 1 Cod procedură penală.

Potrivit recurentului, în analiza sa, instanța de apel a refuzat să se raporteze la aceste prevederi legale, care evidențiază că, atâta vreme cât toate actele care se desfășoară în cadrul cercetării penale se află, potrivit legii, în coordonarea și sub supravegherea magistratului-procuror și orice entitate care efectuează acte procedurale răspunde unei solicitări a acestuia, este evident că responsabilitatea pentru o faptă ilicită aparține Direcției Naționale Anticorupție.

Altfel spus, legea instituie răspunderea pârâtei pentru faptele ilicite săvârșite împotriva unei persoane aflate sub puterea sa de supraveghere și control.

În opinia recurentului, instanța de apel a ignorat faptul că DNA nu poate evita o astfel de răspundere prin simpla clamare a ignoranței cu privire la un abuz comis în incinta sa în cursul urmăririi penale, câtă vreme deține o răspundere legală pentru supravegherea tuturor actelor și operațiunilor din acest interval.

S-a arătat că legea este cea care dă naștere în sarcina pârâtei a unei răspunderi legale pentru vătămările suferite de o persoana aflată sub puterea sa și că reclamantul nu trebuie să probeze decât că fapta de încătușare s-a petrecut câtă vreme se afla sub puterea de direcție și control a DNA.

Raportat la speță, o măsură pusă în executare de ofițerii de poliție judiciară care își desfășoară activitatea în cadrul DNA-Serviciul Teritorial Brașov atrage responsabilitatea DNA.

Este complet irelevant că transportul reclamantului a fost asigurat de polițiști; la momentul începerii acestui transport reclamantul era deja încătușat - în incinta DNA - de către agenții aflați în coordonarea pârâtei, act ilicit grav, degradant și de natură să vatăme, de sine stătător, independent de cercetările ulterioare, orice șansă a reclamantului la continuarea unei cariere profesionale de succes.

Potrivit recurentului, este greșită susținerea instanței de apel în sensul că DNA nu ar purta responsabilitate pentru o măsură dispusă în incinta sa, sub puterea de supraveghere și control a reprezentanților săi. De altfel, prin răspunsul la interogatoriu depus în fața primei instanțe, pârâta a recunoscut în mod expres că îi revine responsabilitatea cu privire la fapte petrecute „în ce privește sediul structurii și nu în exteriorul acesteia”.

A criticat decizia atacată și prin faptul că instanța de apel a interpretat incorect dispozițiile art. 16 alin. 6 din Legea nr. 254/2013, care instituie în sarcina organului judiciar atributul aplicării, menținerii sau îndepărtării mijloacelor de imobilizare doar pe durata prezenței deținuților în fața acestora.

Așadar, înțelesul reglementării mai sus evocate, neaplicabilă în speță, este acela că în ipotezele în care un condamnat definitiv se prezintă în fața unui magistrat, acesta va aprecia cu privire la necesitatea menținerii mijloacelor de imobilizare.

Cu alte cuvinte, art. 16 alin. 6 din Legea nr. 254/2013 nu reprezintă nici o derogare, nici o abrogare a art. 300 alin. 1 Cod procedură penală.

Pe de altă parte, raționamentul instanței de apel reprezintă, în opinia recurentului, și o încălcare a prevederilor legale care vizează protecția drepturilor sale fundamentale la demnitate și reputație, prevăzute de art. 3 teza ultimă, art. 6 (1) - (2), art. 8 alin. 1 din Convenție, art. 22 alin. 2, art. 23 alin. 11 din Constituția României, art. 71 - 73 Cod civil. Instanța de judecată nu poate disocia fapta ilicită ce consta în dispunerea nelegală a unor masuri de încătușare de valoarea socială protejată/lezată -dreptul la demnitate, dreptul la reputație.

-S-a arătat că prin acțiunea introductivă a dedus judecății o încălcare a obligației negative a statului și a organelor sale de a se abține de la orice vătămări aduse particularilor. În virtutea acestei obligații, atât Statul cât și procurorul/persoanele aflate sub supravegherea sa au obligația general valabilă de a-și exercita atribuțiile într-un mod care să nu lezeze drepturile fundamentale ale persoanei.

In acest sens, în opinia recurentului, instanța a oferit o motivare străină față de cauză, prin aceea că a refuzat să analizeze efectiv dacă organele statului s-au achitat de această obligație negativă ce le incumbă. În mod paradoxal  aceeași instanță a subliniat exact acest raționament atunci când a angajat răspunderea civilă delictuală a DNA pentru scurgerea de interceptări în presă.

Din acest punct de vedere, contrazicându-și propriile statuări cu privire la existența obligației DNA de a preveni abuzuri împotriva persoanelor aflate în custodia sa, instanța de apel a făcut o motivare contradictorie pentru a evita angajarea răspunderii pârâtei pentru fapta de încătușare abuziva, aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.

De altfel, existența unui caz de casare rezultă, potrivit recurentului, și din faptul că instanța de apel s-a pronunțat în realitate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei DNA, deși această excepție nu fusese ridicată de vreo parte, aspect corect sesizat de Tribunalul București. Or, în procedura de judecată a cauzei, nici DNA, nici instanța nu au supus discuției părților o eventuală lipsă de legitimare procesuală pasivă a DNA. Cu toate acestea, respectivul fundament a stat la baza pronunțării deciziei atacate în privința capătului de cerere privitor la încătușarea abuzivă, prin care s-a recunoscut existența caracterului ilicit al faptei, dar s-a susținut că nu poate fi atribuită persoanei chemată în judecată. Acest aspect atrage, de sine stătător, incidența unui motiv separat de casare, anume cel prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă.

-A mai criticat recurentul decizia și prin prisma faptului că instanța de apel a refuzat aplicarea prevederilor legale care stabilesc răspunderea pârâtei pentru fapta de lipsire de libertate a reclamantului.

S-a arătat că, exclusiv în temeiul mandatului de aducere, organele statului au lipsit de libertate pe reclamant timp de 17 ore, în loc de 8 ore, respectiv de la momentul la care a fost informat despre existența mandatului de aducere (ora 11 a zilei de 9.12.2015) până la ora 4 a zilei de 10.12.2015, rezultând un total de 41 ore de restrângere a libertății de mișcare.

Curtea de Apel București a reținut că durata actelor de percheziție și a transportului reclamantului către Brașov nu ar constitui o privare de libertate, dezlegare ce atrage incidența a două motive de casare distincte. Pe de o parte, este lipsită de o motivare efectivă, atrăgând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă. Deși admite că libertatea de mișcare a reclamantului a fost anihilată pe toată durata percheziției și a transportului la Brașov, instanța de apel a refuzat ulterior să observe că intervalul acestei privări îl depășește pe cel legal.

Este necontestat de vreo parte că de la momentul inițierii percheziției, reclamantul a fost în permanență sub controlul reprezentanților DNA, neavând niciun fel de libertate de mișcare independentă. Motivul pentru care curtea de apel nu recunoaște acest interval drept privare de libertate nu este cuprins în motivarea hotărârii.

La fel, pârâta nu a contestat în vreun mod întinderea intervalului pentru care libertatea reclamantului a fost anihilată, astfel încât susținerea curții cu privire la necesitatea unor probe suplimentare este lipsită de suport.

Pe de altă parte, recurentul a susținut că nu există nicio prevedere care să justifice ca restricționarea libertății de mișcare în timpul percheziției, conform art. 159 alin. 4 Cod procedură penală, nu ar constitui o privare de libertate a cărei întinderi să se înscrie în limitele art. 265 din cod.

S-a susținut că reclamantul nu a contestat sub nicio formă obligația de a se pune la dispoziția unor proceduri judiciare, ci a arătat că aceste proceduri nu justifică o lipsire de libertate peste termenul prevăzut de lege, faptă ilicită care încalcă un drept fundamental al omului (dreptul la libertate).

S-a arătat că multiple situații identice cu cea a reclamantului au atras decizii de condamnare din partea CEDO pentru încălcarea art. 5 alin. 1 din Convenție, în acest context, făcându-se trimitere la cauza Abramiuc împotriva României (37411/02), cauza Popoviciu c. României (52942/09), cauza Valerian Dragomir c. României (51012/11) și cauza Micu c. România (41040/11).

-A criticat recurentul decizia atacată și cu privire la faptul că instanța de apel a refuzat în mod nelegal angajarea răspunderii intimaților pentru declarațiile publice care au încălcat prezumția de nevinovăție, dreptul la demnitate și reputație al reclamantului.

S-a susținut că instanța de apel a decis angajarea răspunderii delictuale a DNA pentru fapta ilicită reprezentată de emiterea de comunicate de presă care au încălcat drepturile fundamentale ale reclamantului, însă a respins angajarea răspunderii civile a acesteia pentru declarațiile publice emise de conducătorul acesteia, astfel fiind încălcate prezumția de nevinovăție, demnitatea și reputația recurentului.

S-a arătat că motivarea instanței de apel reprezintă în realitate o necercetare a fondului raportului juridic dedus judecății, aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 și pct. 6 Cod procedură civilă.

Pe de o parte, motivarea este străină de pricină, curtea de apel invocând pe cont propriu un motiv străin de argumentele părților, pe care nici nu 1-a pus în discuția contradictorie a acestora.

Pe de altă parte, motivarea reprezintă o încălcare a regulilor de procedură incidente - nicio prevedere legală nu îi permitea instanței de apel să stabilească faptul că dovedirea conținutului unor afirmații s-ar putea face printr-un unic mod de proba (anume depunerea unui CD cu interviul acordat de reprezentantul DNA). Dimpotrivă, declarațiile sale au fost preluate literal de întreaga mass-media centrală, iar zecile de înscrisuri care le redau reprezintă transcrierea afirmațiilor imputate.

Conținutul acestor afirmații nu a fost contestat de pârâtă, iar instanțele de judecată nu pot crea, pe cale jurisprudențiala, o ierarhie a puterii doveditoare a probelor. Procedând altfel, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 250 Cod procedură civilă.

De altfel, o astfel de abordare a unei instanțe naționale române a făcut obiectul condamnării Statului Român de către CEDO în cauza Stelian Roșca împotriva României (5543/06), constatându-se încălcarea articolului 13 coroborat cu articolul 8 din Convenție.

Urmare a acestei încălcări a regulilor de procedură, instanța de apel nu a mai cercetat fondul pretenției reclamantului, motiv pentru care se impune casarea deciziei atacate.

- A fost criticată decizia și sub aspectul stabilirii lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, susținându-se că această dezlegare a fost dată cu ignorarea normelor legale incidente, instanța de apel alegând din nou o prevedere privitoare la o ipoteză particulară și considerând-o fără fundament drept unică excepție a unei reguli inexistente. Faptul că art. 52 alin. 3 din Constituția României, dezvoltat de art. 538 Cod procedură penală, instituie un caz de răspundere civilă directă a Statului (pentru eroarea judiciară) nu înseamnă nicidecum că Statul nu răspunde pentru alte delicte pe care le comite. Textele legale menționate nu impun imunitatea Statutului Român față de orice alt act delictual - eroarea judiciară nefiind unicul caz permis de lege în care Statul răspunde pentru un act vătămător.

Dimpotrivă, calitatea procesuală pasivă a Statului Român rezultă din răspunderea sa pentru fapta proprie - fapta ilicită imputată Statului Român este reprezentată de o inacțiune, anume „omisiunea de a asigura toate garanțiile pentru ca actul de justiție să fie realizat cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei”.

În opinia recurentului, prin dezlegarea dată, instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 221 și art. 224 alin. 1 Cod civil, în consecință, este nelegal a se reține exonerarea de răspundere a Statului Român în condițiile unui text legal care confirmă existența răspunderii sale civile.

Cu alte cuvinte, contrar celor argumentate de către instanța de apel, statul răspunde pentru toate situațiile în care acesta omite să asigure garanțiile pentru ca actul de justiție să fie realizat cu respectarea drepturilor omului. Acest lucru nu înseamnă că răspunderea statului este nelimitată și necondiționată, ci, dimpotrivă, că acesta răspunde pentru nerespectarea obligațiilor sale asumate în calitate de semnatar al Convenției, indiferent dacă este vorba despre o eroare judiciară sau de alte încălcări ori limitări ale drepturilor fundamentale ale particularilor (obiectul acțiunii reclamantului).

- A mai criticat reclamantul decizia instanței de apel și din punct de vedere al  evaluării prejudiciului pretins, arătând că au fost reduse, până aproape de suprimare, daunele solicitate.

În primul rând, curtea de apel nu a prezentat vreo motivare, chiar și sumară, asupra reducerii drastice a evaluării daunelor suferite de reclamant, ci, dimpotrivă, considerentele deciziei atacate, cu privire la prejudiciu, ar conduce la concluzia gravității vătămării suferite de reclamant.

Or, prin prisma art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, pe de o parte, în cazul capătului de cerere 1.b), instanța de apel nu a justificat în vreun mod de ce a suprimat aproape în totalitate prejudiciul suferit de reclamant, reducându-l la două sutimi din cel pretins.

Pe de altă parte, în privința capătului de cerere 1.c), motivarea este vădit contradictorie, întrucât decizia atacată evocă pe larg gravitatea vătămării aduse reputației și demnității, în special raportat la poziția sa de avocat. Ulterior, aceeași hotărâre reduce daunele solicitate la o zecime, contrazicând o motivare care justifica gravitatea faptei, nicidecum o eventuală necesitate a atenuării întinderii prejudiciului.

În al doilea rând, limitarea daunelor acordate la câteva sutimi din cele solicitate atrage și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, ca atare, instanța de apel nesocotind prevederile art. 1.385 alin. 1 Cod civil.

Inexistența unor criterii normative cu privire Ia stabilirea întinderii unui prejudiciu moral nu scutește instanța de obligația legală de a asigura reparația integrală a prejudiciului. Cum în materia daunelor morale Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în repetate rânduri că prejudiciul rezultă

ex re

, gravitatea faptei ilicite trebuie să definească în mod corespunzător și gravitatea prejudiciului.

Or, a acorda daune de 2.000 de lei pentru scurgerea de interceptări nereale în presă, care l-au transformat în mod nedrept pe un avocat într-un infractor în ochii opiniei publice reprezintă, în realitate, un refuz de acordare a unei reparații integrale a daunelor suferite.

Totodată, printr-o astfel de dezlegare, Curtea de Apel București a menținut statutul de victimă al reclamantului în sensul jurisprudenței CEDO incidente.

Mai multe dezlegări ale CEDO stabilesc un prag legal în privința despăgubirilor necesare pentru ca o persoană să își piardă statutul de victimă în sensul autonom al Convenției - instanțele naționale trebuie să-i confere despăgubiri ce sunt proporționale, cel puțin, cu despăgubirile conferite de CEDO în cauze similare.

S-a concluzionat că raportat la magnitudinea oprobriului public la care reclamantul a fost supus, la anihilarea posibilității sale de a continua o carieră profesională de succes prin distrugerea capitalului său de imagine, la traumele personale, suferințele și calvarul cărora i-a fost supus prin prezentarea obsesivă în postura de pretins infractor, instanța de apel a recurs la criterii nelegale pentru acordarea prejudiciului, suprimându-1 aproape în totalitate și lipsind de eficiență protecția conferită drepturilor sale în mod direct chiar de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A învederat omisiunea instanței de apel de a angaja răspunderea entităților responsabile pentru o serie de fapte care nu constituie delicte minore, lipsite de semnificație, expresie a unor nereguli procedurale fără însemnătate.

Prin cererea de recurs, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a solicitat, pentru motivele prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, casarea deciziei atacate și respingerea acțiunii reclamantului formulată în contradictoriu cu Direcția Națională Anticorupție.

- S-a susținut de către recurentă că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile de drept material atunci când a constatat că, în speță, sunt întrunite condițiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale cu privire Ia divulgarea, fără drept, a unor interceptări și date personale din dosarul de urmărire penală și prin comunicatele de presă, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 25.000 lei, reprezentând prejudiciu moral.

De asemenea, decizia atacată cuprinde motive contradictorii soluției pronunțate având în vedere că instanța de apel a reținut că ar fi încălcate dispozițiile art. 285 Cod procedură penală, întrucât pârâta ar fi divulgat sau din DNA s-ar fî scurs interceptări de convorbiri telefonice și informații din dosarul penal.

Cu toate acestea, instanța nu a identificat forma exactă prin care aceste informații s-ar fi scurs, raționamentul prezentat fiind mai cu seamă o sumă de supoziții, nicidecum probe din care să rezulte, fără dubii, presupusa „scurgere” sau „divulgare” de informații.

Mai mult, chiar instanța a reținut în considerentele hotărârii judecătorești faptul că „nu se poate prezuma absolut că intimatul ar fi furnizat aceste informații presei și nu a fost dovedit de apelantul - reclamant modul în care pretinde că pârâta ar fi acționat”.

În plus, instanța a reținut și subliniat în considerente faptul că la nivelul DNA au fost respectate prevederile Ghidului privind relația dintre sistemul judiciar din România și mass-media, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 482 din 1 iunie 2012 și că „intimata avea instituită o modalitate de lucru în ce privește transmiterea informațiilor în cursul urmăririi penale către mass-media”.

Așadar, motivele cuprinse în decizie sunt vădit contradictorii soluției pronunțate, întrucât, concluzionând, instanța de apel a apreciat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale pentru simplul motiv că la nivelul DNA nu s-ar fi demarat cercetări care să penalizeze „maniera involuntară sau acceptată de divulgare a unor mijloace de probă” fără ca un atare fapt sa fi fost probat.

- S-a arătat că aceleași aspecte ce țin de motive contradictorii soluției pronunțate se pot observa și în cazul producerii unui prejudiciu reclamantului prin informațiile cuprinse în comunicatele de presă.

Astfel, instanța a reținut apărările pârâtei referitoare la respectarea Ghidului privind relația dintre sistemul judiciar din România și mass-media. Cu toate acestea, a decis în mod contrar, reținând împrejurarea că în comunicat sunt folosite „verbe la timpul trecut și perfectul compus” ceea ce ar determina o încălcare a neutralității.

A apreciat incidente prevederile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, având în vedere că instanța de apel nu a indicat care ar fi modalitatea fluentă și logică în care ar fi trebuit să aibă loc expunerea faptelor din comunicatele de presă, în circumstanța în care faptele suspicionate ar fi avut loc într-un timp trecut emiterii comunicatului.

A precizat că DNA, prin Biroul de Presă și Informare Publică sau Serviciul Teritorial Brașov, nu a furnizat presei nicio stenogramă din dosarul penal în cauză, activitatea în relația cu presa fiind realizată strict cu respectarea Ghidului privind relația dintre sistemul judiciar din România și mass-media.

Astfel, la solicitarea mai multor ziariști, Biroul de Presă și Informare Publică al Direcției Naționale Anticorupție, în baza prevederilor Ghidului privind relația dintre sistemul judiciar din România și mass-media, a furnizat versiunea anonimizată a referatului cu propunerea de arestare preventivă privind pe X ș.a., la data de 10 decembrie 2015, ora 17.19, numai după ce persoanelor respective, care au dobândit calitatea de suspect, li s-a adus la cunoștință această calitate.

In cazul reclamantului, prin Ordonanța procurorului din data de 10 decembrie 2015 s-a dispus reținerea suspectului A. pe o durată de 24 de ore, prin urmare, reclamantului i se adusese la cunoștință deja că are calitatea de suspect la data și ora transmiterii e-mail-ului, prevederile Ghidului fiind respectate.

Așadar, s-a subliniat că ambele prevederi ale ghidului au fost avute în vedere, activitatea Biroului de Presă al DNA circumscriindu-se limitelor impuse de lege.

A precizat că în mai multe circumstanțe ce țin de gestionarea informațiilor publice în alte dosare penale instrumentate de DNA, Inspecția Judiciară a constatat legalitatea transmiterii ordonanțelor de reținere în formă anonimizată, în cazul de față, Inspecția Judiciară nefiind sesizată cu vreo încălcare a drepturilor.

Or, în cauză, Direcția Națională Anticorupție a furnizat presei doar variantele anonimizate ale referatului cu propunerea de arestare preventivă privind pe B. ș.a. și a rechizitoriului întocmit în dosarul penal nr. x/P/2015 vizând trimiterea în judecată a acelorași persoane.

Astfel fiind, nu au fost încălcate prezumția de nevinovăție, dreptul la un proces echitabil sau alte drepturi clamate de reclamant referitoare la protecția datelor personale, respectarea vieții de familie, a domiciliului sau a corespondenței. In toate cazurile au existat cereri scrise ale reprezentanților presei în vederea transmiterii actelor de urmărire penală.

A precizat că Ghidul privind relația dintre sistemul judiciar din România și mass-media a suferit modificări prin Hotărârea Plenului CSM nr. 197 din 17 septembrie 2019, așa încât atât Biroul de Presă al DNA, cât și PÎCCJ, au adaptat în prezent standardele de redactare a comunicatelor de presa, ca atare, în prezent, comunicatele de presă sunt anonimizate, cu excepția persoanelor în privința cărora faptele pentru care sunt urmărite penal afectează capacitatea de exercitare a funcției publice.

S-a susținut că instanța de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și practica constantă a instanței de contencios european referitoare a libertatea de exprimare și, implicit, la dreptul opiniei publice la informare și că DNA nu se află în ipostaza încălcării art. 17 din Convenție, fiind exclusă săvârșirea unui abuz de drept în circumstanțele respectării legislației naționale și europene referitoare la comunicarea informațiilor de interes public și respectarea prezumției de nevinovăție.

Totodată, instituția recurentă s-a înscris în limitele impuse de Principiul 6 din Recomandarea 13/2003 a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei către Statele Membre, privind furnizarea de informații prin intermediul presei în legătură cu procedurile penale, comunicând date succinte cu privire la solicitările venite din parte instituțiilor de presă.

Referitor la incidența Directivei nr. 343/2016 a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene, aceasta a fost adoptată ulterior, la data de 9 martie 2016 și publicată în Jurnalul Uniunii Europene la data de 11 martie 2016, iar în conformitate cu art. 14 al Directivei: „Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 1 aprilie 2018. Statele membre informează imediat Comisia cu privire la acestea”.

Dincolo de faptul că în termen de doi ani de la data intrării în vigoare a Directivei, toate statele membre trebuie să implementeze aceste măsuri la nivel național și să le recunoască valoarea și semnificația în cadrul sistemului procesual-penal, iar în speța de față, nu numai că termenul limită pentru implementare nu a expirat, dar directiva nici măcar nu era în vigoare la data reținerii reclamantului.

În conformitate cu art. 249 Cod procedură civilă, reclamantul nu a făcut dovada că Direcția Națională Anticorupție i-ar fi încălcat drepturile, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, potrivit regulilor probațiunii, instituite prin art. 1169 Cod civil (art. 249 NCPC), sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă.

Instanța de apel a reținut ca prin comunicatele de presă s-ar fi comis o faptă ilicită deoarece s-a adus atingere prezumției de nevinovăție de care beneficiază reclamantul, fapta ilicită constând în modalitatea de exprimare folosită în cele două comunicate, care au transmis publicului ideea certitudinii săvârșirii infracțiunilor de care este acuzat, fără a lăsa loc vreunui dubiu, prin folosirea unor timpi verbali, în ciuda mențiunii din finalul ambelor comunicate referitoare la neîncălcarea prezumției legale institute de Codul de procedură penală.

A apreciat că pentru a da o calificare corectă cererii de chemare în judecată se impunea stabilirea pârghiilor de cercetare juridică prin detalierea dispozițiilor referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Or, cercetarea instanței are la bază doar expunerea textelor de lege care asigură protejarea prezumției de nevinovăție, fără să facă nicio referire la calitatea de autoritate publică a pârâtei, Direcția Națională Anticorupție care are obligația funcțională și de statut conferită de lege să asigure informarea opiniei publice asupra procedurilor penale în cauze de interes.

În plus, prin cele două comunicate de presă, Direcția Națională Anticorupție doar a informat publicul cu privire la faptul că reclamantul făcea obiectul unei anchete penale, ceea ce corespundea realității la acel moment.

Față de acest aspect trebuie reținut și că, odată cu trimiterea în judecată menționată în cel de-al doilea comunicat, s-au prezentat date despre procesul penal derulat împotriva reclamantului care fusese trimis în judecată, iar procedura devenise publică.

În aceste circumstanțe, sub aspectul menționat mai sus, condițiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, nu sunt întrunite cumulativ, contrar considerentelor instanței de apel.

În cazul de față, acțiunile întreprinse de DNA sunt perfect legale, circumscriindu-se normelor de procedură penală, nefiind dovedită nicio altă împrejurare de natura să înfrângă caracterul licit al acestora, instanțele de judecată pronunțându-se cu privire la masurile preventive privative de libertate la momentul sesizării acestora.

- S-a susținut și că în speță, răspunderea pârâtei nu poate fi angajată sub aspectul laturii subiective, pentru fapta de încătușarea nelegală, întrucât aceasta nu a fost dispusă ori săvârșită de angajați ai pârâtei, neexistând niciun act normativ în care să se reglementeze că o atare măsură a încătușării poate fi dispusă de procuror.

- De asemenea, a arătat recurenta că nu poate fi reținută în sarcina acesteia comiterea cu vinovăție a vreunei fapte cauzatoare de prejudicii „întrucât acțiunile întreprinse, respectiv emiterea mandatului de aducere, a ordonanței de reținere sunt perfect legale circumscriindu-se normelor de procedură penală” și că există, „conform doctrinei în materia obligațiilor, cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei, printre care și îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege”.

S-a susținut că nici existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu nu este probată, atât timp cât încătușarea reclamantului nu a fost dispusă ori săvârșită de angajați ai pârâtei, iar  la dosar nu există nicio dovadă care să probeze această împrejurare.

A arătat, concluzionând, că, în speță, contrar celor reținute de instanța de apel, nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale în ce privește Direcția Națională Anticorupție cu privire Ia divulgarea/scurgerea, fără drept, a unor interceptări și date personale din dosarul de urmărire penală și prin comunicatele de presă.

Urmare a comunicării recursurilor, recurentul-reclamant a depus întâmpinare la recursul pârâtei, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

A considerat criticile recurentei-pârâte neîntemeiate, având în vedere că instanța de apel a stabilit corect existența răspunderii civile delictuale a pârâtei atât pentru divulgarea fără drept a unor interceptări și informații din cadrul dosarului penal, dezvăluirea domiciliului și a adresei proprietăților sale, cât și pentru emiterea de comunicate de presa care au încălcat prezumția de nevinovăție.

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a depus la dosar note scrise prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamant.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății, prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

1.

Recursul reclamantului A.

- Susținerea recurentului-reclamant conform căreia instanța de apel „ar fi refuzat” aplicarea prevederilor legale care stabilesc răspunderea D.N.A. pentru „

fapta de încătușare abuzivă

”, este una lipsită de fundament.

În primul rând, critica referitoare la „refuzul aplicării unei dispoziții legale” (reiterată, de altfel, în aceiași termeni de mai multe ori în conținutul memoriului de recurs) se circumscrie unei sintagme improprii, lipsite de acuratețe juridică, având în vedere că demersul urmărit în cadrul unei căi de atac este acela al supunerii hotărârii unui control de legalitate, iar nu al substituirii părții în atribuțiile jurisdicționale ale instanței care are prerogativa constituțională a spunerii dreptului (iuris dictio), fără ca  aceasta să însemne în situația în care pretențiile părții nu sunt primite, așa cum au fost formulate, un „refuz” de aplicare a legii, ci doar o modalitate de îndeplinire a funcției jurisdicționale a instanței în activitatea acesteia de aplicare a normei circumstanțelor de fapt așa cum au fost relevate de probele administrate.

În același timp, fondul criticii conform căreia instanța nu s-ar fi raportat, atunci când a reținut lipsa faptei ilicite a D.N.A. în realizarea operațiunii de încătușare a reclamantului, la dispozițiile art. 19 alin. 3 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea jandarmeriei, precum și la cele ale art. 300 C.pr.pen., este eronat și fără corespondent în considerentele deciziei atacate.

În realitate, instanța de apel analizează prevederile legale menționate, demonstrând însă, de ce nu sunt incidente în cauză astfel încât să poată fi reținută fapta ilicită a pârâtei aptă să angajeze răspunderea civilă delictuală a acesteia.

În acest sens, s-a reținut că măsura încătușării a fost luată după emiterea ordonanței de reținere de către procuror, în vederea transportului spre și dinspre locul de reținere și arestare preventivă și că aceasta reprezintă o măsură administrativă, a cărei executare este dată prin lege Ministerului Administrației și  Internelor.

Instanța de apel a identificat în mod corect sediul materiei privind aducerea la îndeplinire a unei astfel de măsuri ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 10 alin. 1 coroborate cu cele ale art. 16 din Legea nr. 254/2013 referitoare la centrele de reținere și arestare preventivă – care se află în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, se înființează prin ordin al ministrului de interne, măsurile referitoare la organizarea, funcționarea acestora, inclusiv folosirea cătușelor sau a altor mijloace de imobilizare stabilindu-se prin regulamentul prevăzut de lege (art. 15 alin. 3).

De asemenea, instanța de apel a făcut distincția necesară între măsurile administrative privind siguranța deținerii reglementate prin Legea nr. 254/2013 a executării pedepselor și măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal – supuse controlului de legalitate al judecătorului de supraveghere a privării de libertate – și măsurile/actele efectuate în cadrul activității de urmărire penală sub supravegherea procurorului de către lucrătorii specializați din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, care sunt supuse plângerii în condițiile art. 336 C.pr.pen.

Cum în speță se reclamă aplicarea nelegală a unei măsuri administrative din cele prevăzute la art. 16 din Legea nr. 254/2013, în mod corect s-a concluzionat că nu era vorba de acte de urmărire penală care să facă obiectul supravegherii procurorului în sensul art. 300 C.pr.pen. pentru ca mai departe să poată fi atrasă, pentru neîndeplinirea corespunzătoare a atribuției, răspunderea intimatei-pârâte pentru încătușare, ca măsură pretins disproporționată și excesivă.

În privința dispozițiilor art. 19 alin. 3 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române (conform cărora această instituție „răspunde solicitării magistratului de  a participa, împreună cu acesta, la efectuarea unor acte procedurale”) instanța de apel a reținut, de asemenea, corect că ele nu sunt incidente în cauză față de fundamentul pretenției în despăgubiri care a vizat, sub acest aspect, încătușarea ca măsură excesivă (iar nu punerea în aplicare a mandatului de aducere în vederea audierii, potrivit art. 266 C.pr.pen., pentru a se pune problema îndeplinirii defectuoase a unui act de procedură de către organele jandarmeriei).

De asemenea, este lipsită de temei critica recurentului conform căreia instanța de apel ar fi realizat o interpretare și aplicare eronată la speță a dispozițiilor art. 16 alin. ultim din Legea nr. 253/2014, atunci când a concluzionat, cu referire la acest text, că singura ipoteză în care organul judiciar (de urmărire penală sau instanța de judecată) apreciază asupra aplicării, menținerii sau îndepărtării mijloacelor de imobilizare este pe durata prezenței deținuților în fața acestora.

Astfel, susținerea recurentului în sensul că textul menționat ar fi aplicabil doar în ipoteza în care un condamnat definitiv „se prezintă în fața unui magistrat, de exemplu, într-o cale extraordinară de atac” întrucât textul art. 16 este inclus în Titlul II al Legii nr. 254/2013 – Executarea pedepselor privative de libertate, este una bazată pe o interpretare eronată a legii, cu ignorarea regulilor interpretării sistematice a dispozițiilor dintr-un act normativ.

În acest sens, se constată că Titlul IV, Cap.I. – Executarea măsurilor preventive privative de libertate în centrele de reținere și arestare preventivă trimite, prin dispozițiile art. 110 alin. 1, la prevederile Titlului II, care se aplică în mod corespunzător (așadar, inclusiv cu privire la art. 16 alin. 6 și la modalitatea în care organele judiciare pot aprecia cu privire la mijloacele de imobilizare a celor reținuți/arestați pe durata prezenței acestora în fața respectivelor organe).

De aceea, interpretarea în sens contrar a recurentului este una eronată întrucât

pe de o parte

, ignoră interpretarea sistematică a textelor de lege,

pe de

altă parte

, dar tot ca urmare a nesocotirii regulilor de interpretare logico-juridică, restrânge ipoteza textului, considerând că norma este aplicabilă doar situației condamnaților.

Ca atare, câtă vreme s-a constatat, potrivit textelor de lege menționate anterior, că intimatei-pârâte nu-i incumbă obligații legale în legătură cu dispunerea sau luarea măsurii de imobilizare prin încătușare, faptul că aceasta s-a realizat la sediul instituției de către lucrători ai Ministerului Afacerilor Interne nu este de natură să atragă existența vreunei fapte ilicite în sarcina acesteia. Pentru existența unei fapte ilicite este necesar să se constate o încălcare a normelor dreptului obiectiv (o nesocotire a regulilor de conduită impuse de lege, în sensul art. 1.349 C. civ.) prin care să se aducă atingere dreptului subiectiv al persoanelor.

Or, atât timp cât în sarcina pârâtei nu s-a putut reține existența unei obligații legale pe care să o fi nesocotit-o/încălcat-o, împrejurarea că măsura încătușării a fost luată la sediul acesteia, după comunicarea ordonanței de reținere, nu este aptă, prin ea însăși, să impună, așa cum susține recurentul, concluzia unei fapte ilicite în sarcina instituției pârâte.

De aceea, este lipsită de substanță critica recurentului referitoare la obligația negativă a statului și a organelor sale – pe care o vede circumscrisă și unor considerente contradictorii, raportat la dezlegarea în sens opus dată pretenției în despăgubiri formulate pentru scurgerea de interceptări în presă – de a se abține de la orice vătămări aduse particularilor, adică  de a-și fi îndeplinit o obligație negativă ce le incumbă.

În realitate, invocarea unei obligații generale negative se poate realiza în măsura în care, în mod particular îndeplinirea unei obligații nu poate fi circumscrisă, pusă în sarcina anumitor persoane identificabile ori supuse verificării în raportul juridic concret dedus judecății.

Cum recurentul a pretins că instituției intimate îi reveneau obligații în legătură cu dispunerea măsurii imobilizării prin încătușare indicând anumite dispoziții legale, a căror incidență la speță nu s-a verificat, acesta nu poate susține în același timp, existența unei obligații generale negative în sarcina aceleiași intimate pentru ca astfel să atragă o răspundere civilă delictuală, câtă vreme competențele legale ale acestei instituții au fost respectate (iar potrivit art. 1.349 alin 1 C. civ., orice persoană are obligația să respecte regulile de conduită pe care

legea

le impune).

- Tot astfel, susținerea că instanța de apel, respingând pretenția în despăgubiri față de D.N.A. înseamnă că, în realitate, s-ar fi pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a acesteia pe care nu a pus-o în discuția părților, este lipsită de fundament.

Chestiunea legată de calitatea de parte în raportul juridic dedus judecății, respectiv în ce măsură a săvârșit o faptă ilicită care să-i angajeze răspunderea, este una care vizează fondul pretențiilor și nu doar un aspect de legitimare și justificare a cadrului procesual, așa încât analiza instanței privind asemenea elemente, legate de conținutul raportului juridic, nu presupunea o dezbatere în prealabil a problemei calității procesuale.

- Critica referitoare la neacordarea despăgubirilor pentru pretinsa faptă ilicită, a lipsirii nelegale de libertate are, de asemenea, caracter nefondat, atât în susținerea referitoare la nemotivarea soluției, cât și în cea privitoare la lipsa de temei legal a acesteia.

Astfel, în mod eronat pretinde recurentul că în intervalul cuprins între orele 11

00

din data de 9.12.2015 până la ora 4

00

, în data de 10.12.2015, acesta ar fi fost reținut exclusiv în baza mandatului de aducere, fiind lipsit de libertate timp de 17 ore, în loc de 8 ore cât este durata maximă legală a mandatului de aducere.

Pe acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect că în intervalul de timp menționat, reclamantul s-a aflat în derularea mai multor proceduri judiciare care, deși i-au limitat libertatea de mișcare, au avut justificare și temei legal fără să poată fi asimilate unei lipsiri ilegale de libertate.

Astfel, în intervalul cuprins între 7

05

- 18

50

, în data de 9.12.2015, s-a desfășurat percheziția domiciliară la sediul profesional al cabinetului de avocatură.

Dat fiind scopul dispunerii unei asemenea măsuri (acela al descoperirii și strângerii de probe cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii, potrivit art. 157 C.pr.pen.), este firesc ca efectuarea acesteia să se realizeze în prezența persoanei vizate de respectiva măsură, inclusiv ca o garanție a desfășurării acesteia în condiții de legalitate, fără încălcarea drepturilor persoanei percheziționate. Este motivul pentru care persoanei percheziționate i se și permite să fie asistată sau reprezentată de o persoană de încredere (art. 159 alin. 10 C.pr.pen.), putând totodată constata dacă organul judiciar se limitează, în efectuarea percheziției, la ridicarea numai a obiectelor și  înscrisurilor care au legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea penală (art. 159 alin. 13 C.pr.pen.), eventualele obiecțiuni vizând desfășurarea percheziției putând fi consemnate în procesul-verbal de percheziție (conform art. 161 alin. 3 C.pr.pen.).

Or, tocmai în considerarea rațiunii și scopului percheziției domiciliare, legiuitorul a stabilit, prin dispozițiile art. 159 alin. 4 C.pr.pen., posibilitatea pentru organele judiciare de a restricționa libertatea de mișcare a persoanelor prezente sau accesul altor persoane în locul unde se efectuează percheziția, pe durata efectuării acesteia”.

Ca atare, intervalul de timp în care s-a desfășurat percheziția nu poate fi asimilat unuia al lipsirii ilegale de libertate câtă vreme el corespunde unei proceduri legale având o justificare dată deopotrivă de necesitatea strângerii de probe în condiții de siguranță, dar și de respectarea interesului legitim al persoanei vizate de a participa la efectuarea acestui act, ca o garanție a drepturilor acesteia.

Totodată, durata percheziției nu se suprapune și nu este în legătură cu efectele mandatului de aducere pentru a se putea susține, adăugându-se la durata mandatului, că  acesta a depășit intervalul de 8 ore prevăzut de art. 265 alin. 12 C.pr.pen., în care persoana poate rămâne la dispoziția organului judiciar, atunci când se află sub puterea unui astfel de mandat.

Or, instanța de apel a făcut această distincție între cele două acte procedurale – percheziția domiciliară și mandatul de aducere – cu reglementările lor distincte și modalitatea în care au fost aduse la îndeplinire, în concret, așa cum a rezultat din situația de fapt, necontestată, a speței.

S-a reținut, în acest sens, că după încheierea percheziției domiciliare, în intervalul 20

30

-23

30

, reclamantul a fost transportat pe ruta București – Brașov, în vederea executării mandatului de aducere, conform art. 266 C.pr.pen. și că, deși a avut în această modalitate o restricționare a libertății de mișcare (reclamantul fiind sub controlul autorităților pe durata deplasării), nu înseamnă că a fost depășită durata maximă de 8 ore prevăzută de art. 265 alin. 1 C.pr.pen. Aceasta întrucât, în continuare, audierea reclamantului a avut loc între orele 1

00

-3

45

, în data de 10.12.2015, ordonanța de reținere fiindu-i prezentată la orele 4

30

.

Așadar, sub efectul mandatului de aducere reclamantul s-a aflat începând cu ora 20

30

a zilei de 9.12.2015 (când a început deplasarea spre organul de urmărire penală) până la 4

30

a zilei de 10.12.2015, când  s-a emis ordonanța de reținere, deci în limitele prevăzute de textul menționat al art. 265 alin. 12 C.pr.pen.

Suprapunând cele două proceduri judiciare, legate de executarea percheziției și a mandatului de aducere, recurentul trage o concluzie greșită în legătură cu lipsa de temei legal a limitării libertății sale, plasând-o în mod nejustificat și contrar datelor speței pe tărâmul depășirii celor 8 ore în care își puteau produce efectele mandatul de aducere.

De aceea, este corectă statuarea instanței de apel în sensul că nu a existat o faptă ilicită, de lipsire de libertate sau restricționare a libertății reclamantului, câtă vreme acesta s-a aflat în desfășurarea unor proceduri judiciare penale, a căror reglementare legală a fost respectată, asigurându-se în felul acesta justificarea măsurilor  (deopotrivă sub aspectul duratei, efectelor și modalității de punere în aplicare).

Soluția este corectă și din perspectiva exigențelor art. 5 din C.E.D.O. care, protejând individul împotriva arbitrariului autorităților statale, stabilește în același timp (prin dispozițiile art. 1 lit.a-f) că privarea de libertate poate fi făcută cu respectarea normelor de fond și de procedură prevăzute de legislația națională, ceea ce în speță s-a realizat.

Referirea la jurisprudența C.E.D.O. (cu indicarea cauzelor Popoviciu, Abramiuc, D.Popescu, Micu Creangă sau Valerian Dragomir, c. României)  nu-i susține recurentului critica de nelegalitate întrucât în hotărârile respective instanța europeană a sancționat încălcări decu