ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 408/2020

Ședința publică din data de 14 februarie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamantele A. S.R.L. și B. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâtul C. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea Contractului de împrumut, recunoaștere de datorie și garanție ipotecară imobiliară autentificat de către BNP D. și Asociații sub nr. x/16.02.2013 (în continuare denumit și "Contractul de împrumut") și, pe cale de consecință, să se dispună repunerea părților în situația anterioară. În subsidiar, față de capătul de cerere nr. x, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 1.000.000 euro, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare începând cu data de 21.02.2013, în conformitate cu prevederile Contractului de împrumut, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4866 din 19 decembrie 2017, tribunalul a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele A. S.R.L. și B. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 1563 din 03 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, apelul a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termenul legal, reclamantele A. S.R.L. și B. S.R.L., acesta fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub același număr unic 30881/3/2016, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată către instanța de apel.

În motivarea recursului, legal timbrat, reclamantele au invocat critici circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează, în esență, următoarele aspecte.

O primă critică se referă la faptul că, în ceea ce privește recunoașterea de datorie, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile C. civ. privind obiectul contractului, obiectul obligației și obiectul prestației (art. 1225 -1231 C. civ.).

Arată recurentele că, din considerentele deciziei, rezultă, în ceea ce privește recunoașterea de datorie, că instanța de apel a realizat o confuzie nepermisă între obiectul contractului, obiectul obligației și obiectul prestației, în înțelesul conferit acestor noțiuni de C. civ. actual, nesocotind importanța condiției de valabilitate a obiectului prestației, respectiv aceea ca bunul (creanța intimatului) să existe. Consideră recurentele că nu prezintă nicio relevanță natura de act juridic unilateral a recunoașterii de datorie, din modul în care au fost formulate considerentele rezultând că instanța de apel a ignorat faptul că și în cazul actelor juridice unilaterale trebuie să fie respectate cerințele de valabilitate ale oricărui act juridic (art. 1179 C. civ.), una dintre aceste cerințe presupunând existența unui obiect determinat și licit, condiții în care era oricum necesar ca respectiva creanță să existe. În argumentarea acestei critici recurentele fac ample trimiteri la doctrina pe care o consideră relevantă.

Cea de-a doua critică are în vedere aplicarea greșită de către instanța de apel, în ceea ce privește recunoașterea de datorie, a dispozițiilor C. civ. privind cauza contractului (art. 1235-1239 C. civ.).

Subsumat acesteia, arată recurentele că, din analiza considerentelor deciziei, rezultă două concluzii criticabile ale instanței de apel, respectiv că în cauză nu a existat fraudă la lege, iar recunoașterea creanței reprezintă un act juridic acauzal, astfel că cercetarea existenței cauzei nu ar fi necesară. În plus, având în vedere că în actuala reglementare o cauză falsă este echivalentă cu o inexistentă, instanța ar fi trebuit să aibă în vedere lipsa cauzei.

Este indubitabil, susțin recurentele, că la încheierea contractului părțile au fost obligate să recunoască o creanță constând în dividendele pe care o altă societate le datora intimatului C. și tocmai din această împrejurare rezultă frauda la lege. Prin încheierea contractului au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 67 din Legea societăților nr. 31/1990, frauda la lege rezultând din faptul că nu se poate echivala voința societară cu o voință pur potestativă întrucât voința individuală a fiecărui asociat (a fortiori voința altei persoane, a altei entități) este diferită de voința societară - în speță adunarea generală - unde aceasta se formează în condiții de majoritate. Voința unui asociat de a primi dividende (cu atât mai puțin indirect, prin intermediul altor acte juridice) nu se va materializa exclusiv prin votul lui în cadrul adunării, ci prin votul majorității participanților, putându-se vorbi de o condiție pur potestativă doar la societățile unipersonale. Prin urmare, se arată, acordarea dividendelor către un asociat ar fi trebuit să fie făcută în condițiile strict și limitativ prevăzute de Legea societăților, și nu prin alte acte juridice încheiate între asociat și societate, cu atât mai puțin prin acte juridice încheiate de asociat cu terții.

Consideră recurentele că frauda la lege rezultă și din faptul că, prin încheierea Contractului, părțile au urmărit eludarea dispozițiilor fiscale în vigoare la data încheierii contractului (art. 12, 36, 67 din Codul fiscal anterior), din care rezultă că, independent de plata impozitului pe profit ce incumbă societății, repartizarea de dividende este, la rândul ei, supusă impunerii directe, asociații fiind obligați să suporte impozitul în cotele stabilite de lege.

De asemenea, se arată că frauda la lege rezultă din faptul că părțile au urmărit instituirea, pe cale ocolită, indirectă, a unei clauze leonine, astfel încât partea de câștig a intimatului, prin raportare la societatea S.C. E. S.R.L., să fie altfel decât proporțională cu contribuția la pierderi (mai exact, un raport de 100% câștiguri și 0% pierderi), în literatura de specialitate o astfel de clauză fiind considerată imorală.

In cadrul aceleiași critici, se susține de către recurente nulitatea absolută a contractului încheiat, întrucât cauza acestuia era ilicită, fiind contrară ordinii publice.

Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a redus în mod nepermis noțiunea de "ordine publică" la cea de "norme juridice imperative", concluzia instanței fiind incorectă, din motiv ce legiuitorul nu folosește noțiunile în același sens, înțelegând să le separe. În nici un caz diminuarea fără cauză licită a patrimoniului unor societăți nu ar putea să fie în acord cu interesul general.

Consideră recurentele, făcând trimitere la doctrină, că instanța de apel a analizat dispozițiile art. 1238 alin. (2) C. civ. în mod restrictiv, confundând conținutul acestei norme cu cel al art. 11 C. civ.. Distincția este, însă, evidentă, iar cele două nu se suprapun, pentru că, în temeiul art. 11 C. civ. pot fi anulate numai actele a căror cauză este contrară dispozițiilor exprese care interesează ordinea publică și morala, în timp ce, în temeiul art. 1238 alin. (2) C. civ., vor fi lovite de nulitate și acele acte a căror cauză, deși nu încalcă o dispoziție legală determinată cu privire la ordinea publică ori bunele moravuri, este totuși imorală.

Prin urmare, se susține că se poate aprecia că se impunea constatarea nulității absolute a Contractului, cauza acestuia fiind ilicită, din moment ce contravenea flagrant ordinii publice (în sensul de a afecta activitatea unor societăți constituite în acord cu interesul general).

În ceea ce privește greșita reținere a caracterului acauzal al recunoașterii de datorie, recurentele arata ca sunt abstracte actele juridice constatate prin titluri de valoare, adică înscrisurile care încorporează operațiuni juridice. Însă este absurd să se susțină că operațiunea juridică avută în vedere de părți a constat în încheierea unui titlu de valoare, statuările instanței fiind eronate.

Recurentele invocă si faptul că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze lipsa cauzei, având în vedere că intimatul nu a intenționat niciun moment să acorde împrumutul promis.

În acest sens, se susține, în primul rând, că și în ipoteza în care s-ar considera că recunoașterea de datorie este un act acauzal, acest lucru nu ar presupune lipsa cauzei, ci faptul că recunoașterea de datorie nu ar putea fi cercetată pentru liceitatea sau moralitatea cauzei.

În al doilea rând, se arată că existența cauzei nu este sinonimă cu seriozitatea consimțământului, aceasta semnifică intenția neechivocă de a se obliga juridic, pe când cauza semnifică miza, interesul asumării unei obligații. Așadar, clauza presupune, invariabil, un efect juridic, iar beneficiul trebuie să fie "cuantificabil juridic", adică să poată fi verificat și sancționat juridic.

Prin urmare, având în vedere în special clauzele Memorandumului, în care părțile menționează insistent că își asumă anumite obligații, concomitent cu acordarea de către intimatul C. a unui împrumut de 1.000.000 euro și concomitent cu efectuarea transferului întregii sume împrumutate, și ținând cont de faptul că acesta nu a intenționat niciun moment să acorde împrumutul promis, aspect ce rezultă indubitabil din modul de redactare a clauzei de la punctul 2.2 din Contract, recurentele susțin că obligațiile pe care și le-au asumat au fost lipsite de cauză, impunându-se anularea Contractului.

Cea de-a treia critică formulata de recurente vizează faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1217 și 1218 din C. civ., considerând, în mod eronat, că nu sunt întrunite condițiile privind violența ca viciu de consimțământ.

Sub acest aspect, se arată că instanța de apel a ignorat ceea ce este recunoscut în doctrină și jurisprudență ca reprezentând "violența economică", raportându-se la această instituție într-o manieră superficială, restrictivă, sens în care recurentele fac ample trimiteri la doctrină. Contrar afirmațiilor instanței de apel, în cauză erau întrunite toate cele trei condiții ale violenței economice (raportul de dependență între părțile contractante, partea aflată în poziție dominantă să se folosească de poziția dominantă, obținerea unui avantaj excesiv), întreaga operațiune juridică gravitând în jurul acordării împrumutului de 1.000.000 de euro către S.C. A. S.R.L., care resimțea o nevoie acută de lichidități. Practic, intimatul a beneficiat de tot emolumentul Contractului, fără executarea vreunei contraprestații.

Consideră recurentele că natura nelegitimă a amenințării poate fi analizată fie prin prisma mijlocului utilizat - răul cu care este amenințată victima violenței - fie prin prisma scopului urmărit, chiar dacă mijlocul este legitim.

În ceea ce privește aplicarea art. 1218 C. civ., referitor la starea de necesitate, recurentele consideră că instanța de apel a reținut în mod nelegal că nevoia presantă de bani nu ar putea să constituie o ipoteză de violență economică. Această ipoteză este reglementată de art. 1218 C. civ., din interpretarea căruia rezultă că starea de necesitate poate fi violență(viciu de consimțământ) sau, mai exact, un act similar violenței numai dacă cealaltă parte a profitat, la încheierea actului, de această împrejurare.

Prin cea de a patra critică, se susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 206 C. civ., care reglementează principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice.

Consideră recurentele că este inexactă statuarea instanței de apel, potrivit căreia "contractul nu aduce atingere nici principiului specialității capacității de folosință pe motiv că societățile s-ar fi obligat fără a fi primit niciun avantaj patrimonial", întrucât art. 206 alin. (2) C. civ. restrânge aplicarea acestui principiu doar la activitatea persoanelor juridice fără scop lucrativ. În aceste condiții, instanța de apel a apreciat în mod greșit că acest element ar "conferi" validitate contractului încheiat între părți, aducând ca argument în sensul valabilității actului juridic respectarea principiului menționat.

În ceea ce privește capătul subsidiar de cerere, recurentele critică faptul că instanța a aplicat în mod eronat dispozițiile referitoare la împrumutul de consumație, rezoluțiunea contractului și dreptul la daune-interese (art. 2158 C. civ., art. 1279 C. civ., art. 1530 C. civ., art. 1549-1554 C. civ.).

În susținerea acestei critici, se arată că instanța de apel a statuat că "operațiunea juridică a împrumutului cuprinsă în contractul în discuție a fost rezoluționată, astfel că toate mențiunile din cuprinsul contractului referitoare la împrumut au încetat să mai producă efecte juridice".

Consideră recurentele că afirmația instanței conține două erori fundamentale: în primul rând, nesocotește faptul că unul dintre caracterele juridice ale contractului de împrumut, în sensul avut în vedere de art. 2158 C. civ., este acela de a reprezenta un contract real, pe lângă acordul de voință al părților, fiind necesară, pentru însăși încheierea valabilă a contractului, și tradițiunea, deci predarea materială, efectivă a sumei de bani împrumutate, neputându-se susține că toate mențiunile referitoare la împrumut au încetat să mai producă efecte, din moment ce un asemenea contract nu a fost niciodată valabil încheiat. În aceste condiții, arată recurentele, la data de 16 februarie 2013, între A. și intimat a fost încheiată o promisiune de împrumut. Consecința logică a nerespectării obligației de a încheia contractul de împrumut (prin plata sumei de 1.000.000 EUR în termen de 3 zile lucrătoare de la data autentificării), este aceea că "în principiu, promisiunea de împrumut se poate executa silit numai prin echivalent, adică prin obligarea promitentului la plata de daune-interese pentru neîncheierea contractului promis, în conformitate cu art. 1279 alin. (2) C. civ.. Apreciază recurentele că, în privința sancțiunilor incidente în ipoteza neîncheierii culpabile a contractului, art. 1279 C. civ. se completează cu dispozițiile art. 1516 C. civ. care reglementează de o manieră completă drepturile creditorului în caz de neexecutare a obligației (contractuale), cu reținerea rezoluțiunii promisiunii. Arată că, prin neexecutarea culpabilă a obligației intimatei de a transfera suma promisă, în termen de 3 zile lucrătoare de la încheierea contractului, a luat naștere în patrimoniul societății A. dreptul la daune-interese în temeiul art. 1279 alin. (2) C. civ., că fiind vorba despre o executare prin echivalent, stabilirea întinderii dreptului la daune-interese urmează să se facă în temeiul art. 1530 C. civ., așa cum au solicitat reclamantele prin cererea de chemare în judecată. În concluzie, pentru acordarea daunelor interese nu era necesar ca suma de 1.000.000 EUR să fi intrat efectiv în patrimoniul societății, așa cum eronat au susținut instanțele de fond, și nici ca prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea obligației să fie dovedit, din moment ce prejudiciul rezultă chiar din clauzele contractului, fiind suficient ca intimatul să nu-și îndeplinească obligația de a acorda împrumutul.

O a doua fisură în raționamentul instanței de apel constă în faptul că a considerat contractul ca fiind "rezoluționat de drept", așadar desființat și nefiind apt de a mai produce efecte juridice, cu toate că A. nu a emis o declarație unilaterală de rezoluțiune, îndeplinirea acestei formalități fiind necesară chiar și în ipoteza în care părțile stipulează un pact comisoriu, în condițiile art. 1553 C. civ.. Apreciază recurentele că, în aceste condiții, la momentul expirării termenului pentru virarea sumei de bani promise, societatea A., în calitate de creditor al promisiunii neexecutate, avea dreptul de opțiune (drept potestativ, discreționar) între: a cere daune-interese pentru neexecutare, în condițiile art. 1279 C. civ., ca formă de executare silită a obligației prin echivalent, și a formula declarația unilaterală de rezoluțiune a promisiunii de împrumut, solicitând, de asemenea, daune-interese, desființând astfel contractul. Se arată că termenul în care societatea A. ar fi putut să opteze pentru formularea declarației de rezoluțiune este menționat de art. 1552 alin. (2) C. civ. care arată că "Declarația de rezoluțiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripție prevăzut de lege pentru acțiunea corespunzătoare acestora", dar că, prin declanșarea imediată a executării silite a ipotecii constituite asupra celor trei imobile, intimatul C. a "aneantizat" practic opțiunea creditorului, încălcând dreptul de opțiune al acestuia, creând în acest fel un prejudiciu care nu ar putea fi în niciun fel negat, contrar celor reținute de instanța de apel. Chiar dacă în urma rezoluțiunii promisiunii de împrumut, clauzele referitoare la recunoașterea de datorie continuau să producă efecte, din coroborarea clauzelor contractuale rezultă că intimatul avea dreptul să declanșeze executarea silită doar în contextul în care întreaga sumă datorată, respectiv 2.630.000 Euro nu era restituită la termen, ceea ce era prin ipoteză imposibil, din moment ce transferul sumei împrumutate nu mai avusese loc.

Intimatul - pârât C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefundat, arătând că o mare parte dintre cele invocate în recurs sunt de fapt aspecte cu totul noi, nearătate în fața instanțelor de fond, ceea ce încalcă art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., și că celelalte critici invocate sunt neîntemeiate, solicitându-se menținerea deciziei atacate și obligarea recurentelor - reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentele-reclamante au formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea de ședință din data de 4 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen pentru judecarea acestuia în ședință publică.

Analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate și în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamantele au solicitat, în principal, constatarea nulității Contractului de împrumut, recunoaștere de datorie și garanție ipotecară imobiliară, autentificat de către BNP D. și Asociații sub nr. x/16.02.2013, și repunerea părților în situația anterioară, invocând lipsa obiectului, în raport cu prevederile art. 1225 C. civ., vicierea cauzei, vicierea consimțământului și încălcarea principiului specialității capacității de folosință.

Așa cum concordant au reținut ambele instanțe de fond, Contractul a cărui nulitate s-a solicitat a se constata a fost încheiat între apelantele-reclamante A. S.R.L. și B. S.R.L., în calitate de debitori, și intimatul-pârât C., în calitate de creditor, iar acest contract privește trei operațiuni juridice incluse într-un unic instrumentum: acordarea unui împrumut de 1.000.000 euro către societatea apelantă-debitoare A. S.R.L.; recunoașterea de către societățile debitoare a unei datorii certe, lichide și exigibile în cuantum de 1.630.000 euro față de creditorul-intimat; garantarea sumelor rezultate din contract cu o ipotecă imobiliară asupra nudei proprietăți a imobilelor situate în București, str. x 10-48, 50-118 și 120-138.

Pornind de la această precizare a cadrului procesual și a limitelor cererii de chemare în judecată, stabilite chiar de reclamant, se constată că recursul este nefondat, criticile formulate, care se subsumează doar parțial motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputând fi primite.

Astfel, o prima critică, formulată în legătură cu recunoașterea de datorie, privește faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile C. civ. privind obiectul contractului, obiectul obligației și obiectul prestației (art. 1225 -1231 C. civ.), stabilind că obiectul contractului există, în condițiile în care recunoașterea privește o creanță inexistentă.

Așa cum s-a arătat, prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au invocat inexistența obiectului contractului, în raport cu dispozițiile art. 1225 C. civ., care definesc obiectul contractului ca reprezentând operațiunea juridică convenită de părți.

Or, în speță, având în vedere ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale asupra cărora părțile au convenit și chiar denumirea data actului atacat, instanța de apel a reținut în mod corect că cele trei operațiuni juridice din conținutul contractului a cărui nulitate s-a cerut a se constata, și anume acordarea unui împrumut, recunoașterea de datorie și garantarea sumelor datorate cu o ipotecă imobiliară, se constituie în obiect al contractului și sunt licite, căci niciuna dintre ele nu este prohibită de lege și nu contravine ordinii publice și bunelor moravuri.

Cât privește distincția dintre obiectul contractului, obiectul obligației, respectiv obiectul prestației, pe care recurentele-reclamante o fac în contextul susținerilor referitoare la inexistenței creanței recunoscute, Înalta Curte apreciază că recunoașterea unei datorii, făcută printr-un act juridic unilateral expres al debitorului, nu implică repunerea în discuție a caracterului cert, lichid și exigibil al creanței recunoscute, dacă condițiile generale de validitate a actului juridic (capacitate, consimțământ, obiect, cauză) sunt îndeplinite.

De altfel, așa cum arată și intimatUL prin întâmpinare, în realitate, existența sau inexistența creanței recunoscute, în cuantum de 1.630.000 euro, prezintă relevanță în legătură cu cauza actului juridic, chestiune la care ne vom referi în cele ce succed, căci recunoașterea de datorie a avut la bază mărturisirea recurentelor în sensul existenței creanței, făcută în cadrul unui ansamblu contractual complex prin care părțile au ales să tranzacționeze.

Referitor la cea de-a doua critică a recurentelor, prin care se invocă greșita aplicare, în ceea ce privește recunoașterea de datorie, a dispozițiilor C. civ. privind cauza contractului (art. 1235-1239 C. civ.), se reține că susținerile din conținutul recursului au în vedere mai multe aspecte: încheierea contractului cu încălcarea mai multor dispoziții legale imperative (frauda la lege); cauza ilicită a recunoașterii de datorie (contrară ordinii publice); lipsa intenției intimatului - pârât de a acorda împrumutul promis, față de care instanța de apel ar fi trebuit să analizeze lipsa cauzei recunoașterii datorie (cauza falsă este echivalentă cu o cauză inexistentă), greșita reținere a caracterului acauzal al recunoașterii de datorie.

Potrivit art. 1235 C. civ., cauza contractului reprezintă motivul care determină fiecare parte să încheie contractul. Cerințele de valabilitate a cauzei rezultă explicit din dispozițiile art. 1236 C. civ., care stipulează ca aceasta trebuie să existe, să fie licită și morală, din enumerarea legală lipsind cerința, dezvoltată în doctrina și jurisprudența anterioare noului C. civ., ca aceasta să fie și reală.

Doctrina si jurisprudența circumscriu lipsei cauzei ipoteza în care cauza este falsă, însă o cauză falsă presupune ca partea să se fi aflat într-o eroare esențială asupra motivului care a determinat-o să încheie actul juridic.

În cauză, însă, nu numai că reclamantele nu au invocat faptul că s-ar fi aflat în eroare asupra existenței creanței, la momentul la care au recunoscut-o, dar, așa cum s-a constatat chiar prin decizia atacată, în conformitate cu art. 1238 alin. (1) C. civ., "lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului", cerere cu care instanța nu a fost învestită.

Pe de alta parte, prin hotărârea atacată s-a reținut, pe baza probatoriului administrat, că nu rezultă lipsa cauzei valabile la încheierea contractului, fiind avut în vedere și conținutul Memorandumului semnat de părți la data de 20.01.2013, în vederea încheierii Contractului de împrumut (1.000.000 euro), recunoaștere de datorie (1.630.000 euro) și garantare.

De asemenea, referitor la susținerile reclamantelor privind încercarea părților de fraudare a legii și intenția pârâtului de a-și înșela asociații, prin hotărârea atacată, s-a reținut că din conținutul contractului nu se poate trage concluzia existentei fraudei la lege, iar demersurile efectuate pentru recuperarea creanței nu pot fi calificate ca operațiuni înșelătoare față de terți si nu conduc la eludarea unor norme imperative. Totodată, împrejurarea că, în afara intimatului-pârât, ar mai fi existat și alte persoane care au investit în proiectele derulate de societățile din F. s-a apreciat a nu prezenta relevanță în cauză, toate acele eventuale persoane fiind terți față de relația contractuală derulată între intimatul-pârât și respectivul grup de societăți, iar cât privește pretinsa calitate de acționar a intimatului-pârât în grupul de societăți F., curtea de apel a considerat ca această calitate nu o exclude pe cea de creditor, iar din clauzele contractului în discuție rezultă fără putință de tăgadă că el a fost încheiat prin prisma acestei din urmă calități a intimatului, frauda la lege nefiind dovedită. Deși apelantele invocă faptul că prin încheierea contractului ar fi avut loc o "convertire" a calității intimatului-pârât din acționar în creditor, Curtea a constat că o astfel de consecință nu rezultă din clauzele contractuale, iar frauda la lege chiar într-o astfel de ipoteză susținută de apelante nu este dovedită.

Considerentele mai sus evocate relevă faptul că instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 1239 C. civ., în conformitate cu care contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută, iar existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară, concluzionând, pe baza interpretării sistematice a clauzelor contractuale și în urma analizei coroborate a probelor administrate, că prezumția de valabilitate a cauzei nu a fost răsturnată de reclamante.

Or, o mare parte a aspectelor invocate de recurentele - reclamante subsumat celei de-a doua critici, are în vedere tocmai situația de fapt reținută de instanța de apel, solicitându-se, practic, ca, în urma reinterpretării probatoriului administrat, să se constate temeinicia afirmațiilor acestora privind lipsa unei cauze valabile și intenția pârâtului de a-și înșela asociații, ceea ce este contradicție cu cerințele impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și cu caracterul recursului de cale de atac extraordinară.

Mai mult decât atât, în susținerea criticilor referitoare la fraudarea legii și cauza ilicită și contrară ordinii publice a actului de recunoaștere de datorie, sunt aduse în discuție aspecte noi, care nu au fost deduse judecății instanțelor de fond și care tind la modificarea cauzei acțiunii direct în recurs, ceea ce este inadmisibil.

Astfel, încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 67 din Legea societăților nr. 31/1990, privind acordarea dividendelor, faptul că, prin încheierea Contractului, părțile ar fi urmărit eludarea dispozițiilor fiscale în vigoare la data încheierii contractului (art. 12, 36, 67 din Codul fiscal anterior), din care rezultă că, independent de plata impozitului pe profit ce incumbă societății, repartizarea de dividende este supusă impunerii directe, ca și faptul că părțile au urmărit instituirea, pe cale ocolită, indirectă, a unei clauze leonine în raport cu societatea E. S.R.L., se constituie în ample completări ale temeiurilor cererii de chemare în judecată, prin care reclamantele s-au limitat să afirme inexistența datoriei recunoscute și intenția intimatului C. de a spolia cele două societăți, scoțând din patrimoniul acestora, printr-o executare silită prefigurată anticipat, unicul activ (imobilele situate în strada x nr. 10-48, 50-118,și 120-138), astfel că au fost viciate atât obiectul și cauza contractului, cât și consimțământul reclamantelor.

În ceea ce privește caracterul "acauzal" al recunoașterii de datorie, se impune precizarea că instanța de apel nu a reținut că recunoașterea de datorie ar fi lipsită de cauză, ci a apreciat că recunoașterea (creanței) reprezintă un act unilateral abstract, care nu ar necesită cercetarea existenței cauzei ei, în condițiile în care mărturisirea debitorilor împiedica repunerea în discuție a caracterului cert, lichid și exigibil al creanței (existența obiectului obligației).

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, potrivit art. 1325 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale, ceea ce presupune aplicarea, mutatis mutandis, a regulilor contractului și în cazul actului juridic unilateral, în lipsa unor dispoziții derogatorii.

Așadar, dreptul nostru civil consacră un sistem cauzal, al voinței reale, în care manifestarea de voință produce efecte juridice numai dacă este susținută de o cauză juridică.

În cazul actelor juridice unilaterale, cercetarea cauzei impune deseori apelul la elemente subiective, care nu se exprimă întotdeauna în mod neechivoc în plan material, obiectiv. Prin intermediul cauzei, condiție de validitate a actului juridic, care preia elementele subiective ale voinței, consimțământul, expresie a acestei voințe, dobândește o anumită stabilitate obiectivă, cauza fiind definită în doctrină și ca "principiul justificativ al oricărui consimțământ".

Curtea de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1235-1236 și art. 1239 C. civ. și a apreciat, contrar celor susținute de apelante, că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă lipsa unei cauze valabile la încheierea contractului, aspect în legătură cu care a făcut trimitere la Memorandumul semnat de părți la data de 20.01.2013, în vederea încheierii contractului a cărui nulitate s-a invocat în cauză, în conținutul căruia s-a reținut că "rezultă motivul care a determinat fiecare parte să încheie contractul: intimatul-pârât obținea recunoașterea creanței sale de 1.630.000 RON și garantarea rambursării acestei creanțe recunoscute și a împrumutului ce urma a fi acordat (1.000.000 euro) prin constituirea unei ipoteci în favoarea sa, iar apelantele-reclamante, ca societăți înființate de companiile de tip holding de naționalitate olandeză G. și H., parte din grupul de companii F., obțineau din partea intimatului-pârât renunțarea la toate litigiile, cererile de orice fel și măsurile asiguratorii începute/luate față de I., J., G., H., societățile românești afiliate, persoane fizice acționari (art. 5 din Memorandum), precum și renunțarea la orice drept ar avea intimatul-pârât împotriva G., H., J., I., proprietarilor reali ai acțiunilor acestor societăți,managerilor, administratorilor acestor societăți sau a oricăror societăți afiliate acestora (art. 6 din Memorandum)".

De asemenea, s-a reținut că "apelantele-reclamante au optat pentru recunoașterea creanței, deși aveau și posibilitatea de a nu o recunoaște. Semnând acordul contractual la data de 16.02.2013, apelantele-reclamante au primit (cel puțin) un nou termen de plată, alături de renunțarea creditorului la litigiile în curs sau viitoare. Prin urmare, chiar trecând peste faptul că profitarea de starea de necesitate la încheierea actului juridic ori inexistența cauzei actului juridic nu mai constituie, în concepția Noului C. civ., motive de nulitate absolută, astfel cum au considerat apelantele-reclamante, ci de nulitate relativă, potrivit art. 1251 și 1252 C. civ., nu există niciun motiv pentru a se considera că obligațiile asumate de apelantele-debitori (de a plăti până la noul termen creanța restanță și recunoscută a societăților afiliate din F. și de a constitui garanții - ipotecă imobiliară) nu au avut corespondent pozitiv în propriul patrimoniu, atât din perspectiva noii scadențe a obligației, cât și prin evitarea cheltuielilor judiciare și ridicarea sechestrelor."

Așadar, cauza actului juridic a cărui nulitate s-a invocat a fost decelată de instanță în raport cu efectele pe care acesta le produce și cu probele, iar în ceea ce privește valabilitatea cauzei, s-a procedat la verificarea efectivă a susținerilor reclamantelor, considerațiile referitoare la lipsa necesității cercetării cauzei actului juridic unilateral abstract fiind enunțate în motivarea hotărârii cu caracter subsidiar sau alternativ, ceea ce legea nu interzice.

Cât privește faptul că recunoașterea de datorie s-ar fi făcut numai în considerarea acordării împrumutului de către intimatul - pârât, s-a reținut că aceste susțineri sunt contrazise în chiar conținutul contractului, care prevede la art. 2.2 că desființarea unuia dintre ele nu afectează valabilitatea celuilalt.

Prin urmare, nu poate fi reținută critica recurentelor referitoare la nelegalitatea deciziei recurate pentru ignorarea de către instanță a faptului că și în cazul actelor juridice unilaterale trebuie să fie respectate cerințele de valabilitate ale oricărui act juridic (art. 1179 C. civ.).

Trecând la examinarea criticii ce vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 1217 și 1218 din C. civ., considerându-se, în mod eronat, că nu sunt întrunite condițiile violenței, ca viciu de consimțământ, Înalta Curte observă că instanța de apel nu s-a raportat la violența economică, căreia recurentele pretind că i-au fost supuse, într-o manieră superficială sau restrictivă, ci a surprins în mod corect cerința ca victima acestui tip particular de violență să creadă că încheierea actului juridic este singura modalitate pentru evitarea pericolului grav și iminent cu care este amenințată și, prin urmare, nu exista alternativă la exprimarea consimțământului cu privire la operațiunea în discuție.

Or, în analiza aceastei cerințe, instanța de apel a reținut că, în raporturile dintre profesioniști, opțiunea părții pentru o soluție tranzacționabilă, în detrimentul soluției contencioase, poate avea la bază evaluarea avantajelor și dezavantajelor, simpla dependență economică sau nevoie de orice fel în care se află partea mai slabă din punct de vedere economic, chiar în cazul în care ar fi reală, nefiind de natură să ducă la asimilarea acestei împrejurări violenței.

De altfel, hotărârea instanței de apel se întemeiază pe valorificarea unor aspecte de fapt rezultate din probele administrate, și anume existența între părți a unei negocieri a clauzelor contractuale o lungă perioadă de timp, contractul fiind încheiat la data de 16.02.2013, în termenii și condițiile prevăzute prin Memorandumul din 20.01.2013, împrejurarea că părțile au fost asistate de avocați pe parcursul derulării negocierilor, libera exprimare a consimțământului (prin intermediul administratorului) în fața notarului public, pe baza tuturor acestor elemente reținându-se că vicierea consimțământului nu a fost dovedită în speță.

Așa cum s-a arătat anterior, în cadrul căii extraordinare de atac a recursului nu se pot analiza critici de temeinicie, care excedează motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și care urmăresc stabilirea unei alte situații de fapt, din care, ulterior, să poată fi trase alte consecințe juridice.

Recurentele - reclamante nu arată, concret, în ce a constat interpretarea sau aplicarea eronată a dispozițiile art. 1217 din C. civ., limitându-se la a susține că în cauză erau întrunite condițiile pentru a se reține existența violenței economice, iar în ceea ce privește greșita aplicare a art. 1218 C. civ., Înalta Curte reține că starea de necesitate, ca viciu de consimțământ, are în vedere că o persoană este constrânsă la încheierea unui act de o împrejurarea externă, obiectivă, neimputabilă, fiind corectă aprecierea că simpla dependență economică sau dificultate financiară a societății nu poate fi asimilată acesteia.

Prin cea de a patra critică, se susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 206 C. civ., care reglementează principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice.

Însă, dincolo precizările de ordin teoretic și doctrinar făcute de recurente, pretinsa restrângere a aplicării principiului la activitatea persoanelor fără scop lucrativ nu rezultă din hotărâre, în condițiile în care prin decizia atacată s-a reținut doar faptul că prin contractul dedus judecății "nu se aduce atingere nici principiului specialității capacității de folosință pe motiv că societățile s-ar fi obligat fără a primi niciun avantaj patrimonial".

În ceea ce privește soluția dată capătului subsidiar de cerere, recurentele critică faptul că instanța a aplicat în mod eronat dispozițiile referitoare la împrumutul de consumație, rezoluțiunea contractului și dreptul la daune-interese (art. 2158 C. civ., art. 1279 C. civ., art. 1530 C. civ., art. 1549-1554 C. civ.).

Înalta Curte constată fondată critica recurentelor referitoare la faptul că, în conformitate cu prevederile art. 2158 alin. (1) C. civ., împrumutul de consumație este un contract real, care se încheie valabil la momentul tradițiunii, contractul încheiat de părțile cauzei fiind doar o promisiune de împrumut.

Însă această eroare a instanței de apel nu este de natură a conduce la o altă soluție cu privire cererea reclamantelor de acordare a unor despăgubiri în cuantum de 1.000.000 euro, căci dezlegarea dată acestui capăt de cerere se întemeiază și pe alte argumente juridice, care nu încalcă dispozițiile legale indicate de recurente. Mai mult decât atât, natura acestei operațiuni juridice din conținutul Contractului autentificat de BNP D. și Asociații sub nr. x/16.02.2013 nu a fost dedusă instanței de apel spre soluționare.

Astfel, deși recurentele arată că doar ele ar fi avut prerogativa de a desființa contractul sau de a cere rezoluțiunea acestuia, ceea ce nu s-a întâmplat, instanța de apel a reținut că părțile au reglementat în mod expres această situație, convenind, prin art. 2.2 din Contract, ca în ipoteza neacordării împrumutului în termenul de 3 zile de la autentificarea contractului acesta să fie considerat rezoluționat de drept, fără nicio formalitate suplimentară, în ceea ce privește împrumutul, rămânând pe deplin aplicabile celelalte clauze.

Prin urmare, cum dreptul comun nu era aplicabil și cum, în speță, împrumutul de 1.000.000 euro nu a fost acordat în termenul convenit, operațiunea juridică din conținutul contractului în discuție a fost rezoluționată, astfel că toate mențiunile din contract referitoare la împrumut au încetat să mai producă efecte juridice.

Recurentele susțin că, prin neacordarea împrumutului către reclamante și aplicarea clauzei 2.2 din Contract au suferit un prejudiciu evaluat chiar la suma ce ar fi trebuit împrumutată. Or, așa cum s-a apreciat și prin hotărârea atacată, nu se poate reține că paguba suferită de acestea este echivalentă sumei de 1.000.000 euro, cât timp această sumă nu ar fi intrat definitiv în patrimoniul reclamantelor, fiind supusă restituirii.

Interpretând clauzele cuprinse în art. 11 și art. 14.6, coroborat cu dispozițiile art. 2.2, instanța de apel a constatat că obligațiile de plată ale reclamantelor - debitoare au constat, în final, doar în creanța recunoscută de 1.630.000 euro plus dobânda de 6,3% pe an (art. 10.3), aceasta fiind obligația de plată rezultată din contract, iar limitarea la valoarea garanțiilor acordate a vizat obligațiile de plată astfel cum acestea existau la momentul executării.

Având în vedere considerentele mai sus expuse și constatând că prin criticile recurentelor - reclamante nu se relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., vor fi obligate recurentele-reclamante la plata către intimatul-pârât C. a cheltuielilor de judecată în sumă de 38851,12 RON, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-reclamante S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1563 din 03 iulie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurentele-reclamante la plata către intimatul-pârât C. a cheltuielilor de judecată în sumă de 38851,12 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2020.