Decizia nr. 390/2021 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția a II-a civilă la 18.05.2018, reclamanta Trustul de Presă "Dunărea de Jos" S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare încheiat între reclamantă, în calitate de cumpărătoare, și pârâtă, în calitate de vânzătoare, pentru neîndeplinirea obligației de predare către reclamantă a bunului vândut, autoturismului marca x, să desființeze (să anuleze) operațiunea de compensare dintre părți, cu privire la suma de 105.051 RON, reprezentând prețul autoturismului pe care reclamanta s-a obligat să îl achite și creanța acesteia asupra pârâtei, conform contractului de vânzare autentificat sub nr. x/08.08.2016 de Societatea Profesională Notarială B., să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 430.837 RON, reprezentând restul obligației de plată a prețului din contractul de vânzare autentificat sub nr. x/08.08.2016, dar și la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1516, art. 1549, art. 1555 și art. 1672 C. civ. Prin sentința civilă nr. 146/16.04.2019, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a respins ca nefondată acțiunea și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A reținut prima instanță că obiectul acțiunii îl reprezintă, în principal, cererea de rezoluțiune a contractului de vânzare imobiliară autentificat sub nr. x/08.08.2016, pentru care nu sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii judiciare.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins prin decizia nr. 366/20.11.2019 a Curții de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta Trustul de Presă "Dunărea de Jos" S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată unei instanțe egale în grad cu cea care a pronunțat decizia recurată, pentru o bună administrare a actului de justiție, conform art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în argumentarea cărora a susținut următoarele: Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că în mod eronat instanța de apel a reținut că încălcarea principiului disponibilității reglementat de art. 9 C. proc. civ. nu atrage sancțiunea nulității, având în vedere că prin cererea de apel nu a fost invocată nicio vătămare. Sub acest aspect, a arătat că în apel a invocat că prima instanță a încălcat principiul disponibilității, deoarece prin cererea de chemare în judecată nu a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare autentificat sub nr. x/08.08.2016, ci rezoluțiunea contractului de vânzare a autoturismului marca x din 11.06.2016. În cauză, instanța de apel a statuat că încălcarea principiului disponibilității este un caz de nulitate relativă condiționată de aducerea unei vătămări, vătămare pe care recurenta nu a invocat-o prin cererea de apel, având în vedere că nu a solicitat anularea sentinței, ci doar schimbarea acesteia, motiv pentru care primul motiv de apel a fost respins ca neîntemeiat. Această interpretare a instanței de apel este eronată, deoarece art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ. nu era incident, astfel încât recurenta să solicite anularea sentinței, Tribunalul Galați pronunțând o soluție asupra fondului. De altfel, în doctrină este unanim admis că nu este necesar ca ambele părți să solicite măsura anulării, fiind suficient ca o astfel de cerere să fie formulată cel puțin de către una dintre părțile din proces. Or, din această perspectivă, pârâta a solicitat prin întâmpinarea la apel anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, la prima instanță, potrivit art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., în măsura în care instanța de apel ar fi considerat întemeiate criticile din apel, chestiune ce a fost consemnată prin încheierea din 06.11.2019 și asupra căreia recurenta a precizat că nu consideră incidentă norma enunțată, urmând ca instanța să aprecieze dacă va rejudeca dosarul ori va anula sentința și va trimite spre rejudecare. Prin prisma art. 22 C. proc. civ., instanța de apel putea proceda la remediere, fiind suverană în calificarea juridică a cererilor cu care este învestită. În continuare, recurenta a redat paragrafe din jurisprudență, susținând că în ipoteza constatării nerespectării principiului disponibilității se anulează actul de procedură, independent de dovada vătămării. De altfel, prin criticile aduse sentinței primei instanțe, din această perspectivă, recurenta a invocat în mod implicit existența unei vătămări procesuale, aceasta constând în nesocotirea obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv faptul că nu a obținut o analiză, în fapt și în drept, a solicitărilor deduse judecății. Inclusiv în cadrul concluziilor orale și scrise, aferente apelului, a arătat consecința nerespectării principiului disponibilității, respectiv vătămarea constând în neanalizarea aspectelor deduse judecății. Prin urmare, instanța de apel în mod eronat a reținut că recurenta nu a invocat nicio vătămare prin cererea de apel, ca urmare a încălcării principiului disponibilității și, pe cale de consecință, nu se putea dispune anularea sentinței pronunțate de către prima instanță. Încălcarea regulilor de procedură atrage și incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar ca urmare a pronunțării asupra unei chestiuni care nu a fost solicitată, instanța de apel nu a motivat în mod corespunzător și corect decizia, hotărârea fiind lipsită de rigurozitate. Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile din materia obligațiilor vânzătorului, raportat la situația de fapt dedusă judecății. Astfel, susține recurenta, instanța de apel a aplicat în mod eronat regula de drept comun privind locul predării, respectiv faptul că acesta este sediul vânzătorului, iar nu al cumpărătorului. Această concluzie a instanței conduce la ideea unei judecăți parțiale, având în vedere că au fost valorificate doar probele propuse de către partea pârâtă. Arată recurenta că dacă instanța de apel ar fi făcut aplicarea corectă a art. 1.689 C. civ. prin raportare la situația de fapt dedusă judecății, respectiv dacă ar fi constatat că este incidentă o situație de derogare, prin voința părților, de la regula privind locul predării bunului, în mod evident soluția pronunțată în cauză ar fi fost de admitere a acțiunii. Totodată, se susține că înțelegerea părților a fost în sensul în care pârâta trebuia să o sprijine pe recurentă în a obține, ulterior vânzării, un acumulator pentru autoturismul vândut, având în vedere că, în lipsa acestuia, mașina nu putea fi folosită. De altfel, art. 1.686 alin. (1) C. civ. prevede că obligația de a preda bunul se întinde și la accesoriile sale, precum și la tot ce este destinat folosinței sale perpetue. Raportat la situația de fapt, recurenta a arătat că, având în vedere că în contractul de vânzare a autoturismului marca x părțile nu au hotărât nimic cu privire la momentul la care societatea pârâtă urma a-și executa obligația de predare a bunului vândut, rezultă că devine incidentă prima excepție instituită de art. 1.693 teza I C. civ., care permite recurentei să solicite predarea autoturismului imediat după plata prețului. Recurenta a mai arătat că și-a îndeplinit obligația de a achita contravaloarea bunului vândut, dovadă în acest sens fiind factura fiscală x/11.02.2016, emisă de către societatea pârâtă, precum și ordinele de compensare a datoriilor reciproce din 12.02.2016, astfel că din acea dată obligația de plată a prețului se consideră executată. Având în vedere că obligația intimatei-pârâte de predare a bunului mobil a devenit exigibilă încă de la acel moment și cum aceasta nu a fost executată nici până în prezent, recurenta a comunicat intimatei notificarea nr. x/02.06.2016, prin care a fost pusă în întârziere în legătură cu obligațiile izvorâte din contractul de vânzare a autoturismului din 11.02.2016 iar, în lipsa unui răspuns în acest sens, a revenit către intimata-pârâtă în 26.09.2017 cu solicitarea stornării facturii și restituirii sumei de 105.051 RON, având în vedere că nu mai era interesată de predarea autoturismului la un astfel de interval de timp de la momentul de la care obligația era scadentă. Așadar, din această perspectivă, se susține că instanța de apel a reținut în mod eronat că, față de desfășurarea în timp a relațiilor dintre părți, rezultă că aceasta a fost voința lor, câtă vreme din luna februarie 2016 și până la notificarea din aprilie 2017, reclamanta nu a invocat niciun motiv de neexecutare a obligațiilor contractuale în ceea ce privește predarea bunului. Altfel spus, instanța de apel a ignorat criticile din cererea de apel cu privire la aceste aspecte, încălcând dispozițiile legale conform cărora predarea trebuie realizată imediat după îndeplinirea obligațiilor cumpărătorului. Instanța de apel, în mod neîntemeiat, a dat prioritate depoziției martorului C., față de alte probe, fiind lipsită de temei legal argumentația conform căreia nu se poate reține că intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de predare. Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate, având în vedere că reclamanta solicită rezoluțiunea vânzării în discuție, invocând, în realitate, propria sa culpă, respectiv neîndeplinirea obligației de a-și prelua bunul mobil cumpărat din locul în care se afla la momentul cumpărării lui.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport. Prin încheierea din 21.10.2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte urmează să îl admită pentru următoarele considerente: Un prim motiv al recursului vizează încălcarea, de către instanța de apel a dispozițiilor de procedură, încălcare care atrage sancțiunea nulității deciziei din apel. În esență, recurenta a arătat că instanța de apel a înlăturat critica corespunzătoare încălcării principiului disponibilității procesului civil de către prima instanță cu considerentul că legea instituie, în acest caz, o nulitate relativă a actului de procedură, condiționată, așadar, de vătămare, pe care apelanta-reclamantă nu a demonstrat-o. A considerat recurenta-reclamantă că au fost astfel încălcate dispozițiile art. 9 și 22 C. proc. civ. și cele ale art. 480 alin. (3) C. proc. civ., deoarece, prin încălcarea ignorarea regulii disponibilității și pronunțarea, în primă instanță, asupra unui aspect care nu a constituit obiectul litigiului, în apel trebuia adoptată o soluție de admitere a apelului și anulare a sentinței și de trimitere a cauzei la prima instanță, în măsura în care această cerere fusese solicitată de intimată, prin întâmpinare. Instanța de recurs, procedând la propriile verificări, constată că sentința nr. 146/16.04.2019 pronunțată în primă instanță de Tribunalul Galați a fost dată cu încălcarea principiului disponibilității procesului civil, trasat de lege ca drept al părților în art. 9 alin. (2) C. proc. civ. - "obiectul și limitele judecății sunt stabilite prin cererile și apărările părților" - și ca obligație pentru instanța învestită, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ. -"judecătorul trebuie să se pronunțe asupra tot ceea ce s-a cerut, fără însă a se depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Astfel, deși reclamanta a solicitat instanței să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare încheiat între părți, care avea ca obiect un autoturism marca x și să desființeze, în consecință, operațiunile de compensare intervenite între părți pentru creanțe reciproce, între care se includea și cea echivalentă prețului acestei vânzări, tribunalul a soluționat, găsind neîntemeiată, o cerere cu care nu a fost învestit, respectiv, al cărei obiect a fost reținut greșit ca fiind cel de rezoluțiune a unui contract de vânzare imobiliară, act autentificat sub nr. x/08.08.2016, încheiat între aceleași părți. Întrucât aceasta a fost critica centrală a apelului, în subsecvența căreia apelanta Trustul de Presă "Dunărea de Jos" S.A. a solicitat evocarea fondului în apel, instanța de apel a reținut că, deși s-a încălcat principiul disponibilității de către prima instanță, totuși normele procedurale încălcate au caracter de ordine privată, de aceea, pentru aplicarea sancțiunii nulității hotărârii primei instanțe este necesară existența și dovedirea vătămării, vătămare care nu a fost însă demonstrată, de vreme ce înseși apelanta a solicitat schimbarea, iar nu anularea sentinței. Mai departe, instanța de apel a rejudecat litigiul concordant obiectului său și, găsind acțiunea nefondată, a respins apelul reclamantei. Această dezlegare este însă, greșită și reprezintă rezultatul încălcării normelor de procedură de către instanța de apel. Înalta Curte sesizează o inadvertență logică a soluției din apel: deși prin aceasta s-a evocat fondul pentru prima dată și s-a dat o soluție specifică obiectului acțiunii, prin respingerea apelului, efectul imediat a fost unul de menținere a sentinței apelate. Aceasta presupune, așadar, menținerea sentinței prin care s-a soluționat un alt obiect decât cel dedus judecății - rezoluțiunea unui contract de vânzare imobiliară, chiar dacă instanța de apel a analizat, în fapt, o altă pretenție - rezoluțiunea contractului de vânzare a unui autoturism - ceea ce este neconciliabil și înfrânge rațiunea art. 480 alin. (3) C. proc. civ. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că art. 7 C. proc. civ. consacră principiul legalității și obligația judecătorului de a asigura respectarea dispozițiilor procedurale. În egală măsură, spre acest deziderat, legea impune judecătorului, prin art. 22 alin. (4) C. proc. civ. să dea semnificație juridică actelor și faptelor deduse judecății, acesta nefiind ținut de sensul literal al termenilor folosiți de părți. În acest sens, instanța de apel trebuia să lămurească conținutul solicitării specifice în funcție de voința reală a părților și de conținutul legii. Astfel, deși este adevărat că apelanta a solicitat în apel schimbarea sentinței și evocarea fondului, totuși, în măsura în care primul motiv de apel a vizat încălcarea principiului disponibilității în prima instanță cu consecința nesoluționării petitului sau principal, instanța de apel avea obligația de a delimita între formula literală propusă de apelantă și soluția cuprinsă în art. 480 alin. (3) C. proc. civ. care, pentru o asemenea situație, impune, fără vreo posibilitate de apreciere, anularea hotărârii primei instanțe. Desigur, anularea hotărârii primei instanțe se poate justifica întotdeauna, în acest caz, pe condiția caracterului fondat al motivului de apel care ridică instanței de apel problema nesoluționării fondului de către prima instanță. Numai sub această condiție, instanța de apel putea trece, mai departe, fie la examinarea cauzei pe fond, fie la trimiterea cauzei către prima instanță, pentru rejudecare, dacă părțile au formulat expres o atare solicitare, potrivit art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. Or, contrar acestei ordini juridice, instanța de apel, deși a considerat nefondat motivul de apel care a dedus instanței de prim control judiciar ignorarea de către prima instanță a principiului disponibilității - pentru considerentul că dispozițiile procesuale invocate cuprind norme care ocrotesc interese particulare, astfel că nulitatea este condiționată de existența unei vătămări neafirmate și nedemonstrate de către apelantă - a trecut totuși la evocarea fondului tocmai pe temeiul neanalizării obiectului cererii de către prima instanță. Instanța de recurs evidențiază astfel o a doua greșeală de logică juridică și o ignorare a sensului normei procedurale în apel. În măsura în care instanța de apel a considerat nefondată critica centrală a apelului determinată de analiza unui alt obiect decât cel cu care prima instanță a fost învestită, nu putea trece la examenul de fond al pretenției real formulate, ca o consecință a chiar acestei neexaminări. În ordinea de drept procesual, evocarea fondului pentru prima dată în apel putea fi realizată numai dacă această primă critică ar fi fost găsită fondată, iar hotărârea de primă instanță anulată și, corespunzător, părțile ar fi acceptat ca această rejudecare să fie produsă direct în apel. Trecând mai departe la examinarea aceluiași prim motiv de recurs, Înalta Curte arată că, într-adevăr, dezlegarea dată primului motiv de apel al reclamantei Trustul de Presă "Dunărea de Jos" S.A. este eronată, concluzia instanței de apel asupra nulității actului de procedură fiind rezultatul greșitei aplicări a normelor procedurale. Încălcarea dispozițiilor art. 9 și art. 22 C. proc. civ., evocate de apelantă, s-a comis de către prima instanță, așa cum a reținut și curtea de apel. Este deopotrivă real că normele în discuție ocrotesc interesele particulare ale părților, fiind de ordine privată, chiar dacă principiile fundamentale ale procesului civil, între care și cel a disponibilității, sunt reglementate prin norme imperative. De aceea, în acord cu dispozițiile art. 175 C. proc. civ., instanța de apel a trecut la examinarea vătămării, însă a reținut că aceasta nu a fost afirmată de apelantă care nu a solicitat anularea sentinței, ci doar schimbarea ei. Totuși, instanța de apel nu a avut în vedere că vătămarea a fost evocată de reclamantă prin însăși invocarea acestui motiv de apel și că producerea ei rezultă cu evidență din împrejurarea că acțiunea reclamantei fusese respinsă ca urmare a analizării unui alt obiect decât cel real dedus judecății. Pe cale de consecință, și soluția dată în prima cale de atac a fost eronată, întrucât, urmând reglementarea cuprinsă în art. 175 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel trebuia sa se constate că vătămarea nu putea fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură. Înalta Curte arată că toate chestiunile sesizate nu implicau o posibilitate de apreciere a instanței de apel asupra existenței vătămării și posibilității înlăturării sale prin evitarea anulării sentinței, atâta vreme cât ea a reprezentat însuși temeiul și scopul cererii de apel și cu atât mai mult cu cât acest aspect nici nu a fost finalmente ignorat, deoarece, în lipsa justeții lui, nu se putea păși la examinarea fondului cauzei pentru prima dată în apel. De aceea, în acest context, demersul instanței de apel de a înlătura acest motiv de apel și de evoca fondul, deși înlăturase chiar motivul de apel care îi permitea acest pas, coroborat, în final, cu soluția de respingere a apelului, deci, de menținere a hotărârii de primă instanță, este unul în antinomie cu dispozițiile legale prezentate în aceste considerente. Din punct de vedere procedural, aplicarea corectă a acestor norme impunea aplicarea dispozițiilor art. 175 și urm. și art. 480 alin. (3) C. proc. civ., anularea sentinței și evocarea fondului în apel numai dacă părțile nu au solicitat expres trimiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecare, prin cererea de apel ori prin întâmpinare. Cum în cauză o asemenea solicitare fusese formulată de către intimată, prin întâmpinarea la apel, în calea de atac nu se putea evoca fondul. Așadar, examenul primului motiv de casare vădește caracterul fondat al acesteia ca urmare a încălcării, în apel, a normelor de procedură care atrag nulitatea acestuia, nulitate care nu poate fi acoperită în acest stadiu al procesului. Al doilea motiv al recursului s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și vizează motivarea greșită a deciziei din apel, determinate de aplicarea greșită a normelor de procedură. Înalta Curte de Casație și Justiție arată că suma criticilor dezvoltare de recurentă sub aceste auspicii nu corespunde sensului reglementării pe care recurenta a invocat-o. Punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. vizează ipoteza lipsei motivării, a prezentării unor motive contradictorii ori numai a motivelor străine de natura pricinii, excluzând ipoteza motivării greșite ca rezultat al aplicării greșite a unor norme de drept procedural. Deși este adevărat că în considerentele precedente s-au subliniat contradicțiile sesizate în decizia atacată cu recurs, acestea au fost rezultatul aplicării ori interpretării unor norme de procedură contrar rațiunii pentru care au fost reglementate, în realitate fiind vorba despre încălcarea legii procesuale, iar nu despre un viciu de motivare, în sensul considerat de recurentă. În fine, ultimul motiv al recursului vizează greșita aplicare a legii, fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nici acest motiv nu impune examinarea sa pe fond. În condițiile încălcării, în apel, a normelor procesuale care atrag sancțiunea nulității deciziei, soluția care se preconizează, în raport cu dispozițiile art. 497 C. proc. civ., este aceea de casare a hotărârii și de lipsire de efecte a actului nul, inclusiv în privința evocării fondului în apel. Astfel, considerând fondat primul motiv al recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție arată ca se impune casarea deciziei atacate ca efect al constatării încălcării normelor de procedură în judecata apelului, sancționate de lege cu nulitatea și trimiterea cauzei spre rejudecare. În acest demers, instanța de recurs nu va da eficiență cererii recurentei de trimitere a dosarului la o altă instanță egală în grad cu instanța a care a pronunțat hotărârea casată, pentru o mai bună administrare a justiției. Astfel cum s-a arătat în considerentele acestei decizii, în măsura în care primul motiv de recurs a fost găsit fondat, justificând temeinicia apelului și anularea hotărârii primei instanțe care a soluționat cauza fără a intra în judecata fondului, constatând că intimata a solicitat prin întâmpinarea depusă în apel trimiterea cauzei la prima instanță, conform art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., va casa deopotrivă și sentința și va trimite cauza primei instanțe. Totodată, admițând recursul, Înalta Curte arată că în rejudecare vor fi avute în vedere cererile accesorii vizând cheltuielile de judecată efectuate de părți în calea extraordinară de atac.