ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6326/2006

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 04 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de

Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și familie, în dosarul nr.

4323/36/2006, în baza art. art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., s-a

dispus revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului S.L.S. și punerea

de îndată în libertate, de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 3/

UP din data de 08 august 2006, emis de Curtea de Apel București, secția I penală,

dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.

În baza art. 145 C. proc. pen., cu referire la art. 145

1

C.

proc. pen., inculpatul a fost obligat să nu părăsească țara pe timp de 30 de

zile, începând cu data de 04 octombrie 2006.'

În baza art. 145 alin. (I

1

) C. proc. pen., inculpatul a fost

obligat să respecte obligațiile prevăzute la lit. b), d), f), g) și h) C. proc.

pen.

În ceea ce o privește pe inculpata B.I.E., în baza art. 145 C. proc.

pen., cu referire la art. 145

1

C. proc. pen. și la art. 159 C. proc.

pen., s-a dispus prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi țara pe timp de

30 de zile, începând cu data de 05 octombrie 2006.

În baza art. 145 alin. (I

1

) C. proc. pen., inculpata a fost

obligată să respecte obligațiile prevăzute la lit. b), d), f), g) și h) C.

proc. pen.

Față de ambii inculpați, s-a făcut aplicarea prevederilor din art. 145 alin.

(2

1

) C. proc. pen.

În motivarea încheierii, instanța a reținut că măsura arestării

preventive a inculpatului S.L.S. a fost luată în baza cazurilor prevăzute de art.

148 lit. b) și h) C. proc. pen., temeiuri care nu mai subzistă în cauză.

Astfel, cât privește temeiul prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen.,

instanța a reținut că acesta nu mai subzistă ca urmare a modificărilor aduse

Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006.

Cât privește temeiul prevăzut de art. 148 lit. h) C. proc. pen., s-a

reținut că acesta subzistă parțial, doar în ceea ce privește pedeapsa prevăzută

de lege, nefîind îndeplinită și condiția cumulativă a pericolului social

concret al inculpatului pentru ordinea publică.

Referitor la inculpata B.I.E., instanța a reținut că se impune prelungirea

măsurii obligării de a nu părăsi țara în raport de natura infracțiunii comise,

cât și de faptul că în cauză nu au intervenit elemente noi față de momentul

luării acestei măsuri.

Împotriva acestei încheieri, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație

și Justiție – D.N.A., Serviciul Teritorial Constanța, a declarat recurs

invocând faptul că instanța de fond nu a făcut distincția între depistarea în

flagrant a faptei și constatarea ei în procedura flagrantului, care își

păstrează consecințele.

Totodată, parchetul a apreciat că punerea în libertate a inculpatului

este nelegală, întrucât din prevederile art. 160

b

C. proc. pen.,

care face trimitere la prevederile art. 160

a

alin. (2) C. proc. pen.,

rezultă că recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus cu

privire la o măsură preventivă nu este suspensiv de executare.

Analizând legalitatea și temeinicia încheierii recurate sub aspectul

criticilor invocate, precum și din oficiu sub toate aspectele, conform

prevederilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul parchetului nu este fondat pentru considerentele ce

succed:

Potrivit art. 5 paragraful 4 din C.E.D.O. orice persoană lipsită de

libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în

fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra

legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este

ilegală.

Potrivit art. 300

2

C. proc. pen., în cauzele în care

inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în

cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând

conform art. 160

b

.

Potrivit art. 160

b

alin. (2) C. proc. pen., dacă instanța

constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au

determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să

justifice privarea de libertate, dispune revocarea arestării preventive și

punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Din examinarea actelor dosarului reiese că, în conformitate cu

prevederile art. 5 paragraful 1 lit. c) din C.E.D.O. inculpatul a fost inițial

arestat în vederea aducerii lui în fața autorității judiciare competente,

existând motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune. Măsura

arestării preventive a fost luată de judecător în condițiile art. 149

1

C. proc. pen., cu asigurarea drepturilor și garanțiilor procesuale instituite

pentru persoanele private de libertate, legalitatea și temeinicia acesteia

fiind examinată de instanța de control judiciar.

De asemenea, din examinarea actelor dosarului, reiese că arestarea

preventivă a inculpatului s-a făcut în baza a două temeiuri ale art. 148 C.

proc. pen., respectiv lit. b) și h), așa cum acest text era reglementat

anterior modificărilor aduse de Legea nr. 356/2006. Instanța învestită cu

soluționarea propunerii procurorului a reținut că se impune arestarea

preventivă a inculpatului fiind întrunite condițiile prevăzute în art. 143 C.

proc. pen., precum și cazurile prevăzute de art. 148 lit. b) și h) același cod.

Astfel, s-a reținut că există indicii temeinice că inculpatul a

săvârșit faptele pentru care este cercetat, acesta a fost prins în flagrant,

pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite este închisoarea mai

mare de 4 ani, iar prin modalitatea de săvârșire a faptelor prezintă pericol

pentru ordinea publică.

Instanța învestită cu soluționarea fondului cauzei, efectuând controlul

de legalitate și temeinicie a măsurii arestării preventive, a constatat că

temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a

inculpatului nu mai subzistă, impunându-se revocarea măsurii arestării

preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Înalta Curte constată că, așa cum corect a reținut și instanța de fond,

unul dintre temeiurile arestării preventive, respectiv cel prevăzut de art. 148

lit. b) C. proc. pen., nu mai subzistă, fiind abrogat de Legea nr. 356/2006.

Cât privește celălalt temei al arestării, prevăzut de art. 148 lit. h),

devenit lit. f) după modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006,

Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite cerințele cumulative prevăzute de

lege. Astfel, deși infracțiunile pentru care inculpatul este trimis în judecată

sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani, analiza actelor și lucrărilor

de la dosar nu relevă existența unor probe certe care să facă dovada că lăsarea

în libertate a inculpatului ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică.

Este adevărat că pericolul pentru ordinea publică, în lipsa unei definiții

legale sau a unor criterii de determinare a acestuia, se apreciază în raport de

unele criterii complementare cum ar fi: gravitatea infracțiunilor săvârșite,

urmările acestora, persoana inculpaților, însă acestea nu legitimează, prin ele

însele, în lipsa unor probe concrete care să facă dovada pericolului adus

ordinii publice de starea de libertate a inculpatului, o lungă detenție

preventivă.

În acest sens, instanța europeană a admis că, în cauze delicate și

complexe, autoritățile naționale sunt îndreptățite să creadă că menținerea unui

suspect în detenție este necesară pentru ca acesta să nu perturbe desfășurarea

anchetei, cel puțin la începutul ei. Totuși, cu timpul, numai imperativele

urmăririi penale nu mai justifică detenția celui în cauză pentru că, în mod

normal, riscurile inițiale ale perturbării ei se atenuează, pe măsura

efectuării investigațiilor necesare, a obținerii mărturiilor și a efectuării

verificărilor. Totodată, instanța europeană a decis că, atunci când un acuzat

este menținut, în mod rezonabil, în detenție provizorie urmare a invocării interesului

apărării ordinii publice, se pot încălca dispozițiile art. 5 paragraful 3 din

Convenție, dacă, din orice motive invocate, procedura de urmărire se

prelungește o perioadă considerabilă de timp.

În speță, în raport de datele expuse, se constată că, așa cum corect a

reținut și instanța de fond, cercetarea judecătorească poate fi efectuată cu

inculpatul aflat în stare de libertate.

Această soluție se impune și pentru considerente de echitate, având în

vedere că, coinculpata B.I.E., cercetată pentru aceleași fapte penale, se află

în stare de libertate, fată de aceasta luându-se încă din faza inițială doar o

măsură restrictivă de libertate, respectiv aceea a obligării de a nu părăsi

țara.

În ceea ce privește critica referitoare la nelegalitatea încheierii

recurate, întrucât s-a dispus punerea efectivă a inculpatului în libertate,

înainte de soluționarea recursului, se constată că, sub aspectul mențiunilor pe

care trebuie să le conțină o astfel de încheiere, criticile nu sunt întemeiate.

Potrivit art. 160

b

alin. (2) C. proc. pen., dacă instanța

constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au

determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să

justifice privarea de libertate, dispune revocarea arestării preventive și

punerea de îndată în libertate a inculpatului, iar instanța, prin mențiunile

înscrise în dispozitivul încheierii, s-a conformat întocmai prevederilor

legale.

Referitor la critica de nelegalitate a punerii efective în libertate a

inculpatului înainte de judecarea recursului, înalta Curte constată că aceasta

excede cadrului recursului de fată, întrucât este o problemă de executare,

intervenită după pronunțarea hotărârii, pe care instanța de recurs nu o poate

cenzura, limitele recursului mărginindu-se la încheierea atacată și la

dispozitivul acesteia.

Prin urmare, înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că sunt

întrunite cerințele prevăzute de art. 160

b

alin. (2) C. proc. pen.

și de art. 5 paragraful 4 din C.E.D.O., iar încheierea recurată este legală și

temeinică, în temeiul art. 385

15

alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de parchet.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D I S P

U N E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă

înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A., Serviciul Teritorial Constanța

împotriva încheierii din data de 04 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel

Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și familie, în dosarul nr. 4323/36/2006.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 31 octombrie 2006.