ÎCCJ, Decizia nr. 151/2019
ÎCCJ, Decizia nr. 151/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Asupra admisibilității în principiu a recursului;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Hotărârile ce formează obiectul recursului
a) Prin încheierea din 13 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulată de A.
b) Prin Decizia nr. 2788 din 13 iunie 2018, pronunțată în același dosar, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva Deciziei civile nr. 473 din 23 martie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția I civilă.
Recursul declarat în cauză
Împotriva hotărârilor menționate la pct. 1 a declarat recurs A., expunând critici sumare cu privire atât la soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, cât și cu privire la fondul cauzei, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători.
Procedura de filtrare a recursului
Recursul, fiind de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost urmată procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C. proc. civ.
Intimata nu a depus întâmpinare.
Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-raportor a concluzionat în sensul că, în cauză, cererea de recurs împotriva încheierii pronunțate de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, angajează o competență de recurs pe orizontală, respectiv o judecată realizată de un complet aflat pe același nivel ierarhic (cu completul care a pronunțat hotărârea atacată), iar, recursul declarat împotriva Deciziei nr. 2788 din 13 iunie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiției, secția a II-a civilă, nu este admisibil, întrucât vizează o hotărâre judecătorească definitivă, conform 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care nu face parte din categoria hotărârilor susceptibile de recurs.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 1 aprilie 2019, completul de filtru a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.
După comunicarea raportului, părțile nu au depus puncte de vedere la raport.
II. Considerentele Înaltei Curți
Examinând admisibilitatea în principiu a recursului în condițiile art. 493 alin. (5) și (6) C. proc. civ., Completul de filtru constată următoarele:
a) În ce privește recursul privind soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale
În cauză, recursul a fost declarat împotriva unei hotărâri pronunțate de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată în litigiul respectiv.
Conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare:
"Art. 29. - [...]
(5) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."
În acest context, sunt relevante, în sensul celor arătate în continuare, atât soluția, cât și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 321/2017, publicată în M. Of. nr. 580/20.07.2017, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești.
Astfel, conform parag. 21 - 26 și 28 din decizia instanței de contencios constituțional s-a statuat că:
"21. [...] dat fiind faptul că textul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este aplicabil atât în materie procesual civilă, cât și penală, acesta își menține natura juridică de cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcție de reglementările proprii procedurii penale sau civile. De aceea, această cale de atac cu o fizionomie juridică proprie nu poate fi considerată nici recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de C. proc. civ. sau penală și nici apel, contestație sau plângere în sensul C. proc. pen. Mai mult, Curtea reține că aceeași cale de atac nu poate purta denumiri diferite în funcție procedura civilă sau penală în care intervine.
[...] obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma acestor condiții.
În continuare, Curtea urmează a analiza dacă acest recurs se poate exercita numai în limitele controlului judiciar specific fiecărei tipologii de cauze, fiind limitată de ultimul grad de jurisdicție specific cauzei respective, sau, din contră, se poate exercita până la ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești. [...].
În schimb, hotărârea judecătorească pronunțată de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești [în materie civilă, secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție (...)], prin care este respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, nu mai poate fi atacată la "instanța imediat superioară", deoarece aceasta nu există. [...].
În această situație particulară, a gradului de jurisdicție reprezentat chiar de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești, Curtea reține că structura de organizare a instanțelor judecătorești nu poate fi un motiv care să anihileze un drept stabilit chiar prin Legea nr. 47/1992, pentru că premisa este aceea a configurării organizării instanțelor judecătorești în funcție de drepturile procesuale ce incumbă subiectelor de drept, și nu invers. [...]
[...] Blocarea accesului la această cale de atac în ipoteza în care excepția de neconstituționalitate a fost respinsă în ultimul grad de jurisdicție reprezintă o încălcare a dreptului la acces liber la justiție prin raportare la folosirea căilor de atac, contrar art. 21 alin. (1) și (2) și art. 129 din Constituție. De asemenea, ținând cont de faptul că echitatea procedurii se evaluează în funcție de garanțiile procesuale de care dispun părțile în litigiu, Curtea constată că textul criticat încalcă și art. 21 alin. (3) din Constituție privind dreptul la un proces echitabil.
Prin urmare, în acest caz particular, în temeiul art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) - (3) și art. 129 din Constituție, în lipsa unei reglementări exprese cuprinse în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, cererea de recurs astfel formulată angajează, în mod intrinsec, o competență de recurs pe orizontală, respectiv o judecată realizată de un complet aflat pe același nivel ierarhic. Prin urmare, până la adoptarea soluției legislative corespunzătoare, ca o consecință a prezentei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că instanțele judecătorești urmează să aplice în mod direct art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) - (3) și art. 129 din Constituție, devenind, astfel, competente să soluționeze recursul formulat împotriva hotărârii judecătorești, pronunțate în ultimul grad de jurisdicție, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate [...]".
În virtutea caracterului obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale și în considerarea faptului că "puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului deciziilor sale, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta" (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, publicată în M. Of. nr. 16/26.01.1995), se apreciază că, în aplicarea directă a dispozițiilor art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) - (3) și art. 129 din Constituție în sensul considerentelor citate anterior ale pct. 28 din Decizia nr. 321/2017, cererea de recurs împotriva încheierii pronunțate de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, angajează o competență de recurs pe orizontală, respectiv o judecată realizată de un complet aflat pe același nivel ierarhic (cu completul care a pronunțat hotărârea atacată), în speță, secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De altfel, urmare a Deciziei nr. 321/2017 a Curții Constituționale, prin Legea nr. 207/2018 a fost introdus alin. (3) al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, conform căruia "Secția I civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă printr-un complet diferit al acestora recursul formulat împotriva hotărârilor pronunțate de aceste secții, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale".
Având în vedere argumentele prezentate anterior, față de considerentele de la pct. 28 din Decizia Curții Constituționale nr. 321/2017, în aplicarea directă a art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) - (3) și art. 129 din Constituție și în temeiul art. 245 și art. 247 alin. (1) coroborat cu art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată întemeiată excepția necompetenței materiale a Completului de 5 judecători în materie civilă de a soluționa prezentul recurs, reținută prin raport, urmând ca, în temeiul art. 136 alin. (1) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului împotriva încheierii din 13 iunie 2018, privind soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, să fie declinată în favoarea secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
b) În ce privește recursul declarat împotriva Deciziei nr. 2788 din 13 iunie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiției, secția a II-a civilă
În conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituția României, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.
Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) C. proc. civ., procesul civil se desfășoară în conformitate cu prevederile legii, iar art. 22 alin. (1) din același cod prevede că judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.
Prin dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.
Principiul legalității căilor de atac, consacrat expres de dispozițiile mai sus arătate, coroborate cu cele ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ., presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.
Prin urmare, în afară de căile de atac legal reglementate, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.
Astfel, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiectele de drept aflate în situații identice.
Totodată, principiul legalității căilor de atac exclude examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situații și în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.
De asemenea, C. proc. civ. reglementează în Titlul II - Cap. III, recursul (art. 483 - 502), cale extraordinară de atac, iar în art. 483 alin. (1) se precizează ce hotărâri sunt supuse recursului, respectiv "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".
Din dispozițiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea privind existența unei hotărâri determinate ca atare de lege ca susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, nedevolutivă și, ca regulă, nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul judiciar privind conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept.
Hotărârea ce formează obiectul prezentei cauze, prin care a fost soluționată o cerere de recurs, este o hotărâre judecătorească definitivă, conform 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care nu face parte din categoria hotărârilor susceptibile de recurs în condițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ. ori art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează competența Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Se constată, așadar, că recursul declarat nu este admisibil, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 483 din C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată ca atare de lege.
Așadar, în raport cu dispozițiile legale mai sus citate, cu referire la existența unei hotărâri determinate de legea procesuală ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat de A. nu poate fi primit.
În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 2788 din 13 iunie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2016, ca inadmisibil, în temeiul art. 493 alin. (5) din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competența de soluționare a recursului declarat de A. împotriva încheierii din 13 iunie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în Dosarul nr. x/2016, în favoarea secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Fără cale de atac.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 2788 din 13 iunie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în Dosarul nr. x/2016.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 iunie 2019.
Procesat de GGC - NN