ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 662/F din 11 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2012, s-a dispus, printre altele, în baza art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2006 condamnarea inculpatei A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de bancrută frauduloasă.

În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatei A. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 C. pen. s-a suspendat condiționat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani, termen stabilit în condițiile art. 82 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale.

În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatei A. asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. a căror nerespectare atrage revocarea beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 14 C. proc. pen. s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă SC B. SA.

Au fost obligați inculpații C., D., E. și A. în solidar la plata către partea civilă SC B. SA a sumei de 20.475.578,18 lei.

În baza art. 348 C. proc. pen. s-au desființat parțial următoarele înscrisuri: completarea la tabelul preliminar cuprinzând creanțele înregistrate împotriva averii debitoarei SC B. SA-în insolvență, tabelul definitiv al creanțelor împotriva averii debitoarei SC B. SA - în insolvență și lista creditorilor prevăzuți de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 a SC B. SA - în insolvență, în sensul înlăturării din aceste înscrisuri a creanței numitei F.

În baza art. 191 alin. (1) și 2 C. proc. pen. au fost obligați inculpații la plata sumei de câte 500 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva sentinței penale mai sus arătate, în termen legal, au declarat apel inculpații D., E., A. și C., criticând-o sub aspectul nelegalității și netemeiniciei.

Prin decizia penală nr. 248/A din 2 iulie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2012, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate, de inculpații D., E., A. și C. împotriva sentinței penale nr. 662/F din data de 11 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală.

A fost obligată apelanta inculpată C. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar apelanții inculpați D., E. și A. la plata sumei de câte 290 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 90 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Potrivit referatului întocmit, la data de 14.03.2017, de către Biroul Executări Penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, rezultă că decizia penală nr. 248/A din 02.07.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, nu a fost comunicată părților.

Împotriva hotărârii instanței de apel, la data de 04 ianuarie 2016, a declarat recurs în casație inculpata A., prin avocat H., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În motivare s-a arătat că în sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" prevăzută de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocate în cauză, intră și analiza elementelor constitutive ale infracțiuni. Or, în opinia recurentei, în speță, fapta pentru care a fost trimisă în judecată și condamnată nu îndeplinește elementele constitutive ale infracțiunii de bancrută frauduloasă prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2006 în modalitatea reținută în sarcina acesteia, respectiv fapta persoanei care falsifică evidențele debitorului.

Astfel, inculpata a susținut că lipsește obiectul material al infracțiunii de bancrută frauduloasă pentru care a fost condamnată. În acest sens, a precizat că obiectul material al infracțiunii prev. de art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2006 este reprezentat de evidențele debitorului. Or, în opinia recurentei, sintagma "evidențele debitorului" nu este definită de Legea nr. 85/2006, împrejurare care lipsește de claritate și previzibilitate respectiva sintagmă și este de natură a împiedica determinarea exactă a conținutului constitutiv al infracțiunii.

În susținerea criticilor privind lipsa obiectului material, a mai arătat că Lista creditorilor prevăzută de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 se întocmește de administratorul special al debitoarei, în speță E., și se supune, ulterior, confirmării de către administratorul judiciar, confirmare care nu are caracter definitiv, întrucât poate fi cenzurată, pe de-o parte, de către judecătorul sindic cu ocazia exercitării controlului de legalitate a activității administratorului judiciar, precum și de către creditori sau de orice persoană interesată prin formularea unei contestații împotriva măsurii administratorului judiciar de confirmare a acestei liste. Or, având în vedere că operațiunea de confirmare este o obligație impusă de Legea nr. 85/2006 organului care aplică procedura, respectiv administratorului judiciar, actul de confirmare este un act de procedură, supus contestației, neavând un caracter definitiv și neputând fi considerat că face parte din evidențele debitorului.

De asemenea, recurenta a susținut că, din conținutul constitutiv al laturii obiective a infracțiunii de bancrută frauduloasă lipsește elementul material. În acest sens, a menționat că, potrivit normei de incriminare, elementul material al infracțiunii pentru care a fost condamnată, în modalitatea care a fost reținută în sarcina acesteia, este "falsificarea". Astfel, în opinia inculpatei, falsul prevăzut de infracțiunea de bancrută frauduloasă se poate face numai în forma falsului material sau în înscrisuri oficiale. Or, cu ocazia exercitării obligațiilor ce îi reveneau în temeiul Legii nr. 85/2006, de confirmare a Listei creditorilor prevăzuți de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, a procedat numai la aplicarea pe înscrisul întocmit de către E. a semnăturii la rubrica confirmat, fără a contraface sau altera, în vreun fel, conținutul înscrisului.

Totodată, recurenta a invocat și lipsa urmării imediate din conținutul constitutiv al laturii obiective a infacțiunii de bancrută frauduloasă. Astfel, a arătat că, potrivit prevederilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, urmarea imediată a confirmării Listei creditorilor o reprezintă crearea unei categorii separate de creanțe, respectiv categoria prevăzută de art. 100 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 85/2006. Or, în opinia inculpatei, indiferent dacă se afla sau nu F. în Lista creditorilor prevăzuți de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, categoria separată de creanțe exista oricum, deoarece existau mai mulți creditori incluși în acea listă.

Pe de altă parte, a susținut că, potrivit prevederilor art. 3 pct. 17 din Legea nr. 85/2006, tabelul definitiv de creanțe "cuprinde toate creanțele asupra averii debitorului la data deschiderii procedurii, acceptate în tabelul preliminar și împotriva cărora nu s-au formulat contestații în conformitate cu art. 73, precum și creanțele admise în urma soluționării contestațiilor". Or, creanța F. exista la data confirmării Listei, acesta fusese admisă în tabelul preliminar de creanțe, iar contestația formulată de către aceasta împotriva tabelului preliminar fusese respinsă ca rămasă fără obiect.

În cererea de recurs în casație, inculpata a invocat și încălcarea principiului securității juridice statuat de CEDO, apreciind că hotărârea penală definitivă este un apel mascat formulat împotriva sentinței definitive de confirmare a planului de reorganizare.

Inculpata A. a invocat și lipsa intenției din conținutul constitutiv al laturii subiective a infracțiunii de bancrută frauduloasă pentru care a fost condamnată. În acest sens, a arătat că nu a acționat cu nicio formă de vinovăție și nu a săvârșit nicio infracțiune cu ocazia îndeplinirii obligației de confirmare a Listei creditorilor prevăzuți de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, întrucât a analizat toate documentele care i-au fost puse la dispoziție și a concluzionat că este corect să confirme Lista.

Referitor la modalitatea de vinovăție pentru săvârșirea infracțiunii de bancrută frauduloasă, a arătat că aceasta este intenție calificată prin scop, respectiv "fraudarea creditorilor". Prin urmare, această infracțiune nu se poate realiza decât cu intenție directă. Or, în hotărârile atacate s-a reținut că ar fi săvârșit infracțiunea cu intenție indirectă.

În ceea ce privește latura civilă, a solicitat, respingerea acțiunii civile formulată de B. SA. Astfel, inculpata a menționat că, în dosarul penal în care a fost condamnată nu există nicio cerere de constituire parte civilă împotriva acesteia de către B. SA în care aceasta să pretindă vreo sumă cu titlu de prejudiciu generat de fapta pentru care a fost acuzată recurenta. Consideră că prejudiciul a fost generat de fapta de care erau acuzați inculpații D. și C..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 01.01.2016, sub nr. x/1/2016.

Prin încheierea penală nr. 31/RC din 01 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016, printre altele, au fost admise cererile de sesizare a Curții Constituționale formulate de inculpatele D. și A. și de inculpata persoană juridică C. și s-a trimis cauza Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) C. proc. pen., fiind respinse, ca inadmisibile, cererile de recurs în casație formulate de aceleași inculpate împotriva deciziei penale nr. 248/A din 2 iulie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2012.

Împotriva încheierii nr. 31/RC din 01 februarie 2016, a formulat cerere de revizuire inculpata A., invocând cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. x/1/2016.

Prin încheierea nr. 1555 din 15 decembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiței, secția penală, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva încheierii penale nr. 31/RC din 01 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

A fost anulată, în parte, încheierea atacată și s-a dispus rejudecarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpata A.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

A fost trimisă la repartizare aleatorie cererea de recurs în casație formulată de inculpata A.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Dosarul format pentru rejudecarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpata A. a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. x/1/2017.

Prin încheierea din 21.02.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2017 în temeiul art. 111 alin. (2) lit. b) din ROI, s-a dispus trimiterea cererii de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva încheierii nr. 1555 din 15.12.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016, completului inițial investit, C4, care a admis cererea de revizuire.

Constatând că procedura de comunicare nu este îndeplinită, în sensul că cererea de recurs în casație nu a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, inculpaților D., E., C., intimatului reprezentant legal I. și părții civile S. C. J. S.A prin administrator judiciar K. și SC B. SA prin administrator judiciar L., în temeiul art. 439 alin. (5) C. proc. pen., magistratul asistent a îndeplinit procedura de comunicare astfel:

Cererea de recurs în casație a fost comunicată inculpatului E. și părții civile S.C B. S.A. prin administrator judiciar K. și S.C. B. S.A. prin administrator judiciar L. la data de 03.03.2017, inculpatelor D. și C. și intimatului reprezentant legal I. la data de 10.03.2017 ( conform art. 260 alin. (2) lit. f) C. proc. pen.).

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., în care se puteau depune concluzii scrise a expirat pentru inculpatul E. și partea civilă S.C B. S.A. prin administrator judiciar K. și S.C. B. S.A. prin administrator judiciar L. la data de 14.03.2017, iar pentru inculpatele D., C. și intimatul reprezentant legal I. la data de 21.03.2017.

La termenul fixat la data de 16.03.2017, C4 -filtru, în vederea discutării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, constatând că termenul de 10 zile prevăzut de dispozițiile art. 439 alin. (2) C. proc. pen., în care inculpatele D. și C. puteau pune concluzii scrise nu expirase, în raport de data primirii comunicării cererii de recurs în casație, conform art. 260 alin. (2) lit. f) C. proc. pen., pentru a se acorda acestora posibilitatea de a depune concluzii scrise, Înalta Curte a dispus amânarea cauzei la data de 30.03.2017- C4 filtru.

Verificându - se procedurile de comunicare, s-a constatat că, la prima comunicare, din eroare, cererea de recurs în casație nu a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică, motiv pentru care, la data de 27.03.2017 s-a dispus comunicarea căii de atac către unitatea de parchet.

La termenul acordat la data de 30.03.2017, în vederea discutării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, constatând că procedura de comunicare a recursului în casație este incompletă, Înalta Curte a dispus amânarea cauzei la data de 13.04.2017- C4 filtru.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen. în care Parchetul avea posibilitatea de a depune concluzii scrise a expirat la data de 07 aprilie 2017.

În urma completării procedurii de comunicare, la dosar nu au fost depuse concluzii scrise.

La data de 10 aprilie 2017 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul asistent desemnat, care a apreciat că, din perspectiva dispozițiilor art. 440 alin. (2) C. proc. pen., recursul declarat de inculpată, apare ca admisibil în principiu.

Prin încheierea din 13 aprilie 2017, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 248/A din 02.07.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2012, a fost trimisă cauza în vederea judecării recursului în casație, completului C4 și s-a fixat termen de judecată în ședință publică la data de 25 mai 2017.

Examinând în aceste limite recursul în casație formulat de inculpata A. prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în conformitate cu dispozițiile art. 442 - 444 C. proc. pen., Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, așadar, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și exced cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Altfel spus, această cale extraordinară de atac tinde să asigure un echilibru între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că inculpata A. a fost condamnată întrucât, în calitate de reprezentant al administratorului judiciar al societății în insolvență B., a avizat lista creditorilor prevăzuți de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 (depusă la dosarul instanței la data de 22.10.2010) în care la poziția 1 este consemnată în fals creanța F., faptă care s-a apreciat că întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de bancrută frauduloasă, prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Conform art. 143 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, constituia infracțiunea de bancrută frauduloasă și se sancționa cu închisoare de la 6 luni la 5 ani fapta persoanei care:

a) falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia;

b) înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situația financiară sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârșite în frauda creditorilor;

c) înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvență a debitorului, o parte din active.

Potrivit dispozițiilor noului C. pen., bancruta frauduloasă este incriminată de dispozițiile art. 241 C. pen. text de lege care reproduce în esență conținutul infracțiunii, astfel cum era prevăzut în dispozițiile art. 143 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, pedeapsa cu care se sancționează fapta fiind aceeași, respectiv închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, dispozițiile art. 241 C. pen. adaugă condiția ca fapta să fie săvârșită în frauda creditorilor în toate modalitățile normative, în vechea reglementare o astfel de cerință nefiind prevăzută decât în cadrul ultimelor ipoteze de incriminare (art. 143 alin. (2) lit. b) și c) din Legea nr. 85/2006).

Potrivit noului C. pen., punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunea de bancrută frauduloasă este condiționată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Cu privire la susținerile recurentei - inculpate, conform cărora lipsește obiectul material al infracțiunii de bancrută frauduloasă, în condițiile în care Lista creditorilor prevăzută de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 nu face parte din categoria "evidențelor debitorului", întrucât din această categorie fac parte actele contabile și alte documente în care sunt reflectate operațiuni patrimoniale, Înalta Curte constată că recurenta - inculpată a avizat, în calitate de reprezentant al administratorului judiciar C., respectivul înscris, în baza căruia urma a se plăti cu prioritate creanța F., deși aceasta nu putea fi inclusă în listă, întrucât nu făcea parte din cele prevăzute de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, nefiind o creanță chirografară ce aparține furnizorilor fără de care activitatea debitoarei nu se putea desfășura.

Potrivit dispozițiilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în vederea administrării eficiente a procedurii, planul de reorganizare poate desemna o categorie separată de creanțe, compusă numai din acele creanțe chirografare care, în sensul art. 49 alin. (1), aparțin furnizorilor fără de care activitatea debitorului nu se poate desfășura și care nu pot fi înlocuiți. Lista acestor creanțe trebuie confirmată de administratorul judiciar.

Contrar acestor dispoziții legale, creanța F. a fost înscrisă în tabelul creditorilor prevăzut de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, la poziția 1, în cuantum de 29.558.220 lei, lista creditorilor fiind semnată de administratorul special al S.C. B. SA - inculpatul E. și confirmată de administratorul judiciar - inculpata C., prin reprezentantul său - inculpata A.

Prin urmare, recurenta - inculpată era obligată să facă verificări în sensul instituit de dispozițiile Legii nr. 85/2006 și trebuia să constate că această creanță nu era o creanță pură și simplă, ci era afectată de o condiție suspensivă care nu se împlinise.

În speță, având în vedere că avizarea listei creditorilor are la bază evidențele debitoarei și verificările efectuate de administratorul judiciar, iar prin prezentarea într-un astfel de înscris a unor sume nedatorate de către debitoare, se constată, contrar argumentelor recurentei, că este realizată latura obiectivă a infracțiunii de bancrută frauduloasă.

De asemenea, faptul că Lista creditorilor nu a fost contestată în termenul legal nici de către debitoare și nici de către creditori nu poate înlătura caracterul fals al menționării F. în calitate de creditor.

Referitor la susținerile recurentei - inculpate în sensul că, din conținutul constitutiv al laturii obiective a infracțiunii de bancrută frauduloasă lipsește elementul material, raportat la faptul că nu a săvârșit infracțiunea de fals în niciuna dintre formele sale cu ocazia confirmării Listei prevăzută de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, ci a procedat numai la aplicarea pe înscrisul întocmit de către inculpatul E. a semnăturii la rubrica confirmat, fără a contraface sau altera, în vreun fel, conținutul înscrisului, Înalta Curte, raportat la situația de fapt stabilită definitiv de instanța de control judiciar, reține că, recurenta, în calitate de reprezentant al administratorului judiciar al debitoarei, a avizat un document în care a atestat necorespunzător adevărului faptul că respectiva creanță este dintre cele prevăzute de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, respectiv o creanță chirografară ce aparține furnizorilor fără de care activitatea debitoarei nu se putea desfășura și care nu puteau fi înlocuiți, acțiunea de falsificare corespunzând, astfel, elementului material al infracțiunii de fals intelectual.

În ceea ce privește criticile privind latura subiectivă a infracțiunii, Înalta Curte constată că inculpata A. a acționat cu intenție indirectă, respectiv a prevăzut rezultatul acțiunilor sale și, deși nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

Astfel, recurenta - inculpată a cunoscut prevederile contractului încheiat cu F., faptul că invenția nu este și nu a fost folosită niciodată de societatea debitoare în activitatea sa și că prin fapta sa, creanța F. va fi trecută într-o altă categorie de creanțe, beneficiind de rezultatul acesteia, rezultat pe care inculpata deși nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în cauză, faptele, astfel cum au fost ele reținute în mod definitiv de instanțele inferioare, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de bancrută frauduloasă, prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2006, pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei.

Cu privire la criticile formulate de inculpata A. potrivit cărora instanța de apel, în mod greșit, a soluționat latura civilă a cauzei, întrucât prejudiciul nu a fost generat de fapta pentru care a fost acuzată recurenta, ci de cea de care au fost acuzați inculpații D. și C., Înalta Curte constată că aspectele invocate, nu pot fi analizate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin intermediul căruia nu este permisă o reanalizare a modului de soluționare a laturii civile, având în vedere că situația de fapt reținută de instanța de apel nu mai poate fi cenzurată în prezenta cale extraordinară de atac.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 248/A din 02 iulie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2012.și, având în vedere că recurenta se află în culpă procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarant de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 248/A din 02 iulie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 65 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 25 mai 2017.