ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 248/2016

Decizia nr. 248/2016

Asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 28 aprilie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/325/2013, în baza art. 391 alin. (1) C. proc. pen., s-a stabilit termen pentru pronunțare la data de 10 mai 2016.

În baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 78/2000 în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 20 din Constituția României, formulată de inculpatul A. prin apărător.

În baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (2) din Constituția României, formulată de inculpatul B. prin apărător.

Asupra cererilor privind excepțiile de neconstituționalitate, Curtea a constatat următoarele:

În cauză s-a invocat de către inculpatul A., prin avocatul ales, neconstituționalitatea prevederilor art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 20 din Constituția României și art. 7 parag. 1 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, excepția vizând faptul că sintagma „un folos necuvenit" lipsește de claritate previzibilitate și accesibilitate norma de incriminare, în condițiile în care principiul respectării legilor și cel al legalității incriminării impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a putea fi aplicate. Având în vedere că noțiunea de „folos necuvenit" nu este definită de Legea nr. 78/2000 sau de vreun alt act normativ, văzând și definiția dată de Dicționarul Limbii Române, lipsa de claritate, previzibilitatea și accesibilitate a normei de incriminare este evidentă, putându-se ajunge la situații arbitrare. De asemenea, sintagma „dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenif' este neconstituțională în condițiile în care se majorează limitele speciale de pedeapsă în orice situație în care s-a obținut un folos de către funcționarul public sau de către altă persoană.

Inculpatul B. a invocat neconstituționalitatea prevederilor art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (2) din Constituția României, excepția vizând faptul că textul art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. prevede la nivel de maximă generalitate că încălcarea dispozițiilor care atrag nulitatea relativă trebuie invocată „până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură" ar fi contrară dispozițiilor constituționale în condițiile în care legiuitorul nu a reținut regula postulată de C. proc. pen. din 1969 în art. 197 alin. (4) teza finală, conform căruia, cu toate că era stabilit principiul în bază căruia invocarea încălcării trebuia făcută într-un anumit termen „instanța ia din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei." De asemenea, s-a susținut că în situația de față, invocarea Deciziei Curții Constituționale nr. 51/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen., cu consecința anulării probelor obținute ca urmare a punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică, nu mai poate fi făcută, întrucât este depășit termenul legal impus de art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen.

În final, s-a solicitat instanței admiterea cererilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate, întrucât sunt întrunite condițiile prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992 în sensul că, Curtea Constituțională nu s-a mai pronunțat anterior asupra unei asemenea excepții printr-o decizie de admitere, excepția privește dispoziții din legi în vigoare, și are legătură directă cu soluționarea cauzei penale.

Analizând cererile formulate după punerea în discuție,

instanța a constatat că în momentul sesizării cu o cerere de trimitere la Curtea Constituțională a unei excepții de neconstituționalitate a unei dispoziții legale, judecătorul trebuie să examineze trei condiții impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată.

Prima condiție se referă la aceea că textul de lege care este criticat din punct de vedere al neconstituționalității, să fie un text de lege aflat în vigoare; o a doua condiție este aceea ca, Curtea Constituțională să nu fi pronunțat o hotărâre de admitere a unei excepții de neconstituționalitate identice, iar a treia condiție se referă la faptul că între excepția de neconstituționalitate invocată în cauză și soluționarea cauzei trebuie să existe o strânsă legătură.

Referindu-ne în concret la cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 20 din Constituția României și art. 7 parag. 1 din Convenția Europeană a Dreptului Omului și ale dispozițiilor art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (2) din Constituția României, instanța a constatat că aceste cereri nu apar ca fiind admisibile în raport cu cele trei condiții enumerate mai sus, întrucât acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ.

Curtea a apreciat că primele două condiții enumerate mai sus sunt îndeplinite în mod echivoc, s-a invocat neconstituționalitatea unui text de lege, respectiv a Codului penal și a Legii nr. 78/2000 care sunt în vigoare; de asemenea Curtea Constituțională nu a mai pronunțat o decizie în sensul admiterii în legătură cu aceste excepții de neconstituționalitate.

Instanța, însă, a apreciat că nu este îndeplinită o a treia condiție esențială, și anume legătura strânsă dintre conținutul excepției de neconstituționalitate și soluționarea dosarului, aspect care conduce la inadmisibilitatea cererilor de sesizare a Curții Constituționale.

Astfel, în opinia instanței cele două cereri vizează interpretarea și aplicarea legii, aspecte ce intră în competența instanțelor de judecată, iar nu a Curții Constituționale.

În sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională a identificat două condiții pentru stabilirea legăturii excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, condiții care trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ: aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014).

În ceea ce privește cererea privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 20 din Constituția României și art. 7 parag. 1 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, excepția vizând faptul că sintagma „un folos necuvenit" lipsește de claritate previzibilitate și accesibilitate norma de incriminare, în condițiile în care nu este definită de Legea nr. 78/2000, sau de vreun alt act normativ, iar sintagma „dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit" este de asemenea neconstituțională în condițiile în care se majorează limitele speciale de pedeapsă în orice situație în care s-a obținut un folos de către funcționarul public sau de către altă persoană, instanța constată că aceasta este o problemă de interpretare și aplicare a legii în funcție de materialul probator aflat la dosarul cauzei, iar nu una de neconstituționalitate.

Înțelesul noțiunilor din textul de lege invocat este acela din limbajul comun, în condițiile în care legiuitorul nu a înțeles să dea noțiunii o altă explicație, întrucât în această situație ar fi explicat în mod distinct, așa cum este cazul altor termeni C. pen. sau din legi speciale.

Referitor la cererea privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (2) din Constituția României, excepția vizând faptul că textul art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. prevede la nivel de maximă generalitate că încălcarea dispozițiilor care atrag nulitatea relativă trebuie invocată „până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură" ar fi contrară dispozițiilor constituționale în condițiile în care legiuitorul nu a reținut regula postulată de C. proc. pen. din 1969 în art. 197 alin. (4) teza finală, iar invocarea Deciziei Curții Constituționale nr. 51/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen., nu mai poate fi făcută, întrucât este depășit termenul legal impus de art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., instanța a constatat, de asemenea, că aceasta este o problemă de interpretare și aplicare a legii în funcție de materialul probator aflat la dosarul cauzei, iar nu una de neconstituționalitate.

Astfel, s-a apreciat că revine judecătorului cauzei atribuția de a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 51/2016, în funcție de fiecare caz în parte.

În opinia instanței, excepția de neconstituționalitate trebuie să aibă construcția unei argumentări a neconstituționalității textului de lege invocat, iar rezultatul final al excepției de neconstituționalitate (admiterea efectivă a excepției de către instanța competentă) să conducă la un rezultat concret din punct de vedere al mersului dosarului în mod obiectiv.

În prezenta cauză, s-a apreciat că cererile privind excepțiile de neconstituționalitate sunt inadmisibile din perspectiva faptului că interpretarea legii se efectuează de către instanța de judecată.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în încheierea din 28 aprilie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/325/2013, inculpații B. și A. au formulat apel, în termen legal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație de Justiție, la data de 16 mai 2016, fiind acordat termen aleatorii la data de 24 mai 2016, când s-a amânat cauza, constatându-se că asistența judiciară a apelanților inculpați este obligatorie, conform art. 90 lit. c) C. proc. pen., iar în cauză aceasta nu a fost asigurată.

Apelantul inculpat A.,

în motivarea excepției de neconstituționalitate (filele 22-25 din dosar), a apreciat că art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 aduce atingere dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul respectării legilor și ale art. 20 referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 7 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la legalitatea incriminării. Caracterul neconstituțional al textului de incriminare prevăzut de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 este generat de doua aspecte: în primul rând, sintagma „un folos necuvenit" lipsește de claritate, previzibilitate și accesibilitate norma de incriminare, în condițiile în care principiul respectării legilor și cel al legalității incriminării impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilității persoanelor interesate de a se conforma prescripției legale; în al doilea rând, sintagma „dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit" din cuprinsul dispozițiilor art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 este, la rândul său, neconstituțională, întrucât aduce atingere dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul respectării legilor și ale art. 20 referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate ia prevederile art. 7 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la legalitatea incriminării.

S-a susținut că momentul consumării infracțiunii prevăzute de art. 297 C. pen. nu coincide întotdeauna cu momentul consumării infracțiunii prevăzute de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C. pen., prima consumându-se în momentul cauzării pagubei sau a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane, în timp ce cea de-a doua se consumă în momentul obținerii folosului necuvenit de către funcționar sau de către o altă persoană (care poate avea Ioc și la un interval îndelungat de la momentul încălcării îndatoririlor de serviciu și iară ca funcționarul public să urmărească sau să accepte producerea acestei urmări). Cu toate acestea, art. 13 din Legea nr. 78/2000 majorează limitele speciale de pedeapsă în orice situație în care s-a obținut un folos de către funcționarul public sau de către o altă persoană, fiind lipsită de relevanță (sub aspectul majorării limitelor de pedeapsă) inclusiv situația în care funcționarul nu a urmărit obținerea (sau nu a acceptat posibilitatea obținerii) de către el sau de către o altă persoană a unui anumit folos în momentul încălcării îndatoririlor de serviciu însă, cu toate acestea, independent de intenția funcționarului și cu concursul unor factori externi conduitei sale, folosul necuvenit se obține (de pildă, de către o altă persoană, la un interval de șase luni de la data încălcării îndatoririlor de serviciu). Prin urmare, stabilirea de către legiuitor a unui asemenea criteriu aleatoriu și exterior intenției și conduitei funcționarului public este în contradicție flagrantă cu normele constituționale și convenționale invocate, redactarea neclară și imprevizibilă a textului de lege criticat putând conduce la aplicarea sa arbitrară de către organele judiciare.

În opinia inculpatului, agravarea răspunderii penale în orice situație, în funcție de eventualitatea obținerii unui folos necuvenit (indiferent de intenția și conduita făptuitorului precum și de orice alte cauze externe care au determinat obținerea acestui folos), împrejurare care nu este întotdeauna imediat următoare săvârșirii faptei (folosul putând fi obținut chiar după trecerea unui interval considerabil de la momentul comiterii infracțiunii luni sau chiar ani), constituie un criteriu de agravare a răspunderii penale aleatoriu și imprevizibil, aflat în contradicție cu normele constituționale și convenționale indicate.

În motivarea excepției de neconstituționalitate (filele 16-21 din dosar), apelantul inculpat B. a apreciat că art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. aduce atingere dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la respectarea Constituției, a supremației sale și la respectarea legilor, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea in drepturi, fără privilegii și discriminări și ale art. 124 alin. (2), conform căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți. în speță, fiind depășit termenul legal impus de art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., invocarea Deciziei Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare Ia excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. (publicata în M. Of. cu numărul 190 din data de 14 martie 2016), cu consecința anularii probelor obținute ca urmare a punerii in executare a mandatului de supraveghere tehnica, nu mai este posibilă. In acest context, apar situații care, independent de voința inculpatului, care generează o aplicabilitate diferențiată a acestei decizii în funcție de momentul procesual în care se află cauza, cu toate că aceasta nu a fost încă soluționata in mod definitiv. în cauza de față, decizia Curții a fost pronunțată după finalizarea procedurii de camera preliminară.

În dezbateri, la termenul de judecată din 7 iunie 2016, apelantul inculpat A., care a beneficiat de asistența juridică a unui apărător din oficiu, a solicitat admiterea apelului, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, susținând că excepția privind dispozițiile art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 are legătură cu soluționarea cauzei, lipsind previzibilitatea privind agravarea răspunderii penale la momentul încălcării atribuțiilor de serviciu.

Apelantul inculpat B.,

prin intermediul apărătorului din oficiu, a solicitat admiterea apelului formulat și sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat la dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și art. 124 alin. (2) din Constituția României. Referitor la legătura cu cauza, s-a arătat că este necesară sesizarea Curții Constituționale pentru că excepția vizează valabilitatea mandatelor de supraveghere tehnică privind interceptarea convorbirilor telefonice.

Examinând apelurile declarate atât prin prisma criticilor invocate de inculpați, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, și anume:

-

excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

-

excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

-

excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga om nes al deciziilor Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate

Aceasta constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit ari 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

În

acest caz, sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate (în acest sens, și Decizia nr. 3991 din 9 noiembrie 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția penală).

Instanța nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorii realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal, căci verificarea admisibilității excepției de neconstituționalitate de către judecătorul în fața căruia este ridicată are ca efect evitarea încărcării inutile a Curții Constituționale și eliminarea încercărilor de tergiversare nejustificată a cauzelor aflate pe rolul instanțelor.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pe baza acestor considerații teoretice, în speță, instanța constată următoarele:

Inculpatul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 13

2

din Legea nr. 78/2000,

într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți, fără ca textele criticate să fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, legiuitorul prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

S-a susținut de către inculpat că textul este neconstituțional întrucât, în primul rând, sintagma „un folos necuvenit" lipsește de claritate, previzibilitate și accesibilitate norma de incriminare, în condițiile în care principiul respectării legilor și cel al legalității incriminării impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilității persoanelor interesate de a se conforma prescripției legale. In al doilea rând, s-a susținut că sintagma „dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit" din cuprinsul dispozițiilor art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 este, la rândul său, neconstituțională, întrucât aduce atingere dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul respectării legilor și ale art. 20 referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate ia prevederile art. 7 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la legalitatea incriminării.

Înalta Curte constată că prin rechizitoriul nr. x/P/2009 din data de 09 octombrie 2013 al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție -Serviciul Teritorial Timișoara, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 248 C. pen. coroborat cu art. 248 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) rap. la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000.

Totodată, se constată că dispozițiile a căror constituționalitate este contestată au legătură cu soluționarea cauzei, în condițiile în care prin rechizitoriul nr. x/P/2009 al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru o faptă ce a constat că aceea că, în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, și-a încălcat, în baza aceleiași rezoluții infracționale, cu știință, acele atribuții prin întocmirea referatului prin care se propunea prelungirea a doua oară a contractului de închiriere, deși avea ca atribuție verificarea admisibilității cererii și îndeplinirii condițiilor cerute de lege, în vederea obținerii de către o altă persoană a unor foloase materiale

Ca atare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale, astfel că va admite cererea formulată de inculpatul A. și va sesiza Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor a dispozițiilor art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

Opinia instanței cu privire la constituționalitatea art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție

,

astfel, art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție prevede că în cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

În speță, se constată că inculpatul a invocat contradicția acestei dispoziții cu textele constituționale, respectiv art. 1 alin. (5) din Constituția României, referitor Ia principiul respectării legilor, art. 20 din Constituția României, referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului asupra legilor interne și art. 7 parag. 1 din Convenția Europeană a Dreptului Omului referitor la legalitatea incriminării.

Art. 1 alin. (5) din Constituția României - în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

Art. 20 din Constituția României - Tratatele internaționale privind drepturile omului

1.

Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

2.

Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Potrivit art. 7 parag. 1 din Convenția Europeană a Dreptului Omului - nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.

Înalta Curte apreciază că dispozițiile art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii, respectiv întrunesc condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, nefiind contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, art. 20 din legea fundamentală și nici prevederilor art. 7 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, este respectat dreptul la un proces echitabil, cuprins în art. 21 alin. (3) din Constituție, republicată, respectiv în art. 6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Astfel, art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 nu instituie o răspundere obiectivă pentru forma agravată a infracțiunii. Drept urmare, această agravantă nu este incidență în mod automat, ori de câte ori funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, independent de atitudinea subiectivă a acestuia. Textul se completează cu dispozițiile generale ale C. pen. care stabilesc o răspundere subiectivă și în situația circumstanțelor agravante și a elementelor circumstanțiale cu caracter agravat, art. 30 alin. (3) prevăzând expres că nu constituie circumstanță agravantă sau element circumstanțial agravant starea, situația, împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o la momentul săvârșirii infracțiunii. De asemenea, potrivit art. 50 alin. (2) C. pen. circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorilor și participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut și le-au prevăzut.

Cu privire la admisibilitatea cererii inculpatului B.;

Instanța constată că acest inculpat a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., susținând că textul prevede la nivel de maximă generalitate că încălcarea dispozițiilor care atrag nulitatea relativă trebuie invocată până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură. Astfel, aceste prevederi sunt contrară dispozițiilor constituționale (art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (2) din Constituția României) în condițiile în care legiuitorul nu a reținut regula postulată de C. proc. pen. din 1969 în art. 197 alin. (4) teza finală, iar Decizia Curții Constituționale nr. 51/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen., nu mai poate fi invocată, întrucât este depășit termenul legal impus de art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen.

În vedere aceleași dispoziții legale evocate anterior (art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale) și aceleași considerații teoretice, instanța constată că excepția se referă la o dispoziție dintr-o lege, a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți, fără ca textele criticate să fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Înalta Curte constată, însă, că nu este îndeplinită condiția ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală o are în speță.

În speță, nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textului de lege, dorindu-se în realitate o repunere în termen pentru invocarea Decizia Curții Constituționale nr. 51/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen. Prin urmare, Curtea Constituțională nu se poate transforma într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.

Reiese că aspectul invocat prin excepția de neconstituționalitate ține, în realitate, de aplicarea legii - atribut ce revine instanței de judecată, iar nu Curții Constituționale.

De asemenea, se constată însă invocarea formală a contradicției cu textele constituționale, respectiv: art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (2) din Constituția României, fără ca inculpatul să expună neconcordanțele dintre art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. și prevederile constituționale.

În concluzie, în cauza de față nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.

Drept urmare, va respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul B. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în încheierea din 28 aprilie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/325/2013.

În final, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, va admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în încheierea din 28 aprilie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/325/2013.

Va desființa în parte încheierea atacată și, rejudecând:

Va admite cererea formulată de inculpatul A. de sesizare a Curții Constituționale.

Va dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13

2

din Legea nr. 78/2000.

Va menține celelalte dispoziții ale încheierii.

Va respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în încheierea mai sus - menționată.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare determinate de soluționarea apelului declarat de inculpatul A. rămân în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul - inculpat B. la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorilor din oficiu, în sumă de câte 130 lei, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I.

Admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în încheierea din 28 aprilie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/325/2013.

Desființează în parte încheierea atacată și, rejudecând:

Admite cererea formulată de inculpatul A. de sesizare a Curții Constituționale.

Dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13

2

din Legea nr. 78/2000.

Menține celelalte dispoziții ale încheierii.

II. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în încheierea mai sus - menționată.

Cheltuielile judicare determinate de soluționarea apelului declarat de inculpatul A. rămân în sarcina statului.

Obligă apelantul - inculpat B. la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorilor din oficiu, în sumă de câte 130 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 7 iunie 2016.