ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1411/2020

Ședința publică din data de 21 iulie 2020

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal la data de 23 octombrie 2015, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN-MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE-AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU PESCUIT ȘI ACVACULTURĂ, să pronunțe o hotărâre prin care să constate nulitatea absolută parțială a contractelor de vânzare nr. x referitor la obligația impusă în sarcina reclamantei de plată a TVA - ului aferent prețului din fiecare contract indicat, în cuantum de 24 %, aplicat prețului de bază, atât pentru plata avansului de 20 % plătit cât și pentru plata diferenței de preț rămasă de achitat semestrial, urmare a faptului că, atât la momentul tranzacției cât și în prezent pârâta nu era și nu este plătitoare de TVA nefiind înregistrată în scopuri de TVA, tranzacția nefiind nepurtătoare de TVA conform legislației fiscale.

În subsidiar, a solicitat anularea parțială a contractelor de vânzare nr. x referitor la obligația impusă în sarcina reclamantei, de plată a TVA - ului aferent prețului din fiecare contract indicat, în cuantum de 24 %, aplicat prețului de bază, atât pentru plata avansului de 20 % plătit cât și pentru plata diferenței de preț rămasă de achitat semestrial, urmare a faptului că, atât la momentul tranzacției cât și în prezent pârâta nu era și nu este plătitoare de TVA nefiind înregistrată în scopuri de TVA, iar tranzacția nu este nepurtătoare de TVA conform legislației fiscale.

A mai solicitat reclamanta să se constate că, din punct de vedere legal, nu este obligată la plata de TVA în cuantum de 24 % aferent tranzacțiilor care formează obiectul contractelor de vânzare cumpărare indicate și, pe cale de consecință, să fie obligată pârâta la restituirea în favoarea reclamantei a sumei de 480.539 RON și respectiv suma de 37.043,02 RON (TVA aferent in baza celei mai recente facturi emise de pârâtă la data de 28.09.2015), achitate pârâtei, cu titlu de TVA în baza prevederilor contractuale nule, până în prezent și încasată în mod nelegal, cu obligarea pârâtei la plata dobânzii legale din momentul plății fiecărei facturi și până la restituirea efectivă a sumelor prevăzute de O.G. nr. 9/2000 pentru perioada 27.06.2011-01.09.2011 și respectiv O.G. nr. 13/2011 pentru perioada 01.09.2011 până la zi.

A mai solicitat să fie obligată pârâta să plătească în favoarea reclamantei despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea penalităților și dobânzilor legale imputate reclamantei de organele fiscale prin decizia de impunere nr. x/11.06.2015 și RIF x/11.06.2015 și plătite de societate, în cuantum de 98.745 RON cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere - taxă pe valoare adăugată și respectiv suma de 96.290 RON cu titlu de penalități de întârziere - taxă pe valoare adăugată, stabilite în sarcina reclamantei aferent tranzacțiilor efectuate cu pârâta prin decizia de impunere nr. x/11.06.2015 și RIF nr. x/11.06.2015; să fie obligată pârâta să procedeze la stornarea facturilor nr. x/26.06.2011, nr. y/06.02.2012, nr. z/17.09.2012, nr. w/28.02.2013, nr. t/20.09.2012, nr. s/28.02.2014, nr. q/30.09.2014, nr. r/07.04.2015 și respectiv 820/28.09.2015 emise cu TVA până la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată și emiterea lor în mod corect, fără TVA în conformitate cu prevederile art. 159 Codul fiscal coroborat cu prevederile pct. 40 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele de Aplicare a Codul fiscal, operațiunea în litigiu fiind scutită de TVA conform prevăzute de art. 141 Codul fiscal, pârâta nefiind exceptată de la această scutire prin înregistrare în scopuri de TVA.

A mai solicitat reclamanta obligarea pârâtei să stopeze pe viitor emiterea facturilor fiscale în sarcina reclamantei cu TVA în cuantum de 24 % obligând-o pe aceasta sa emită facturi fiscale pentru plata diferenței de preț fără TVA, pentru toate contractele de vânzare cumpărare indicate mai sus, cu respectarea prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) și alin. (3) din Legea nr. 573/2003.

În motivare reclamanta a arătat, în esență, că, prin contractele de vânzare-cumpărare indicate anterior, a achiziționat de la pârâtă o serie de suprafețe de teren, că societatea reclamantă a fost într-o permanentă eroare atât la momentul plăților facturilor fiscale emise de instituția vânzătoare, cât și la momentul semnării în fața notarului public a contractelor de vânzare cumpărare iar mai apoi ulterior pe toata durata derulării relațiilor contractuale cu pârâta care subzistă și în prezent, cu privire la calitatea de neplătitor de TVA a vânzătoarei. Vânzătoarea nu a menționat nici notarului public dar mai ales reclamantei despre faptul ca ar fi neplătitoare de TVA, în ciuda faptului că această instituție - reprezentantă a statului Roman nu era și nici în prezent nu este înregistrată din punct de vedere fiscal ca plătitor de TVA.

Acest aspect a fost descoperit urmare controlului efectuat de organele fiscale în anul 2015 la societatea reclamantă în urma căruia s-a constatat că pârâta nu a fost niciodată plătitoare de TVA și că în conformitate cu legea fiscală operațiunea de vânzare cumpărare nu este purtătoare de TVA, astfel că întreaga sumă plătită pârâtei cu titlu de TVA, în baza facturilor emise de aceasta, nu este deductibilă fiscal, fiindu-i imputată reclamantei, împreună cu majorări și penalități de întârziere conform petitului acțiunii.

În susținerea primului capăt de cerere de nulitate absolută parțială, reclamanta a invocat eroarea - obstacol (numită și distructivă de voință) - cea mai gravă formă a erorii care împiedică formarea actului juridic. În concret,s-a arătat, reclamanta, la momentul contractării avea deplina convingere că prețul contractual este cel stabilit in Rapoartele de Evaluare, iar pârâta avea deplina convingere, neadusă la cunoștința nimănui că prețul este mai mare cu 24 % deoarece aceasta nu avea posibilitatea practică și juridică să colecteze TVA și nici să-l vireze mai departe conform legii. Tot în susținerea capătului 1 de cerere reclamanta a invocat și frauda la lege, săvârșită de pârâtă prin conduita sa. S-a arătat că pârâta, cu bună știință și cu rea credință, a încălcat și încalcă și în prezent dispozițiile imperative ale legii fiscale în materie de TVA, respectiv art. 141 alin. (2) lit. f) și alin. (3) din Legea nr. 571/2003, scopul acesteia și finalitatea actului juridic nefiind cel de colectare și virare a TVA-ului, fapt recunoscut în mod explicit de pârâtă prin toate adresele pe care le-a comunicat atât reclamantei cât și organelor fiscale in decursului anului 2015.

Având în vedere că pârâta nu este înregistrată în scopuri de TVA, nu a depus niciodată de organele fiscale vreo cerere de înregistrare, având totodată în vedere că prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea 571/2003 stabilește în mod imperativ că sunt scutite de taxa operațiunile având ca obiect " livrarea de construcții/părți de construcții si a terenurilor pe care sunt construite, precum si a oricăror alte terenuri", reclamanta a solicitat instanței să constate că pârâta a urmărit în mod evident fraudarea acestor norme legale, inserând în mod ilegal obligația de plată de TVA peste prețul negociat și stabilit prin Rapoartele de Evaluare, TVA care nu a fost niciodată virat în contul de TVA ci a fost înglobat în mod nelegal în prețul contractual, fapt care atrage nulitatea parțială absolută a contractului sub acest aspect, conform prev. art. 948 coroborat cu 966 C. civ. vechi.

În subsidiar, reclamanta a susținut punctul doi al cererii de chemare în judecată considerând că sunt îndeplinite toate condițiile de existență a erorii - viciu de consimțământ.

În ceea ce privește aprecierea caracterului determinant al elementului fals reprezentat, reclamanta a arătat că aceasta trebuie să se facă, în principiu, după un caracter subiectiv, adică în concret, de la caz la caz; prin excepție, deci, s-ar putea apela la criteriul obiectiv, abstract (comportarea oricărei persoane într-o asemenea situație) în măsura în care se va reține aplicabilă în speță - eroarea - obstacol - sancțiunea care intervine fiind cea a nulității absolute parțiale a actului juridic supus analizei.

Prin precizarea de acțiune înregistrată la dosar la data de 27 mai 2016, reclamanta a solicitat instanței să constate că nu este obligată la plata de TVA în cuantum de 20% aferent tranzacțiilor care formează obiectul contractelor intervenite între părți și pe cale de consecință să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 30.993,67 RON reprezentând TVA aferent celei mai recente facturi emise de pârâtă la data de 29.02.2016, cu nr. 0064/29.02.2016 cu titlu de TVA în baza prevederilor contractuale nule, cu obligarea pârâtei la plata dobânzii legale din momentul plății și până la data restituirii sumei în baza prevederilor O.G. nr. 9/2000 pentru perioada 27.06.2011-01.09.2011 și respectiv O.G. nr. 13/2011 pentru perioada 01.09.2011 până la zi; să fie obligată pârâta să procedeze și la stornarea facturii nr. x/29.02.2016 emise cu TVA și emiterea acesteia în mod corect, fără TVA; să fie obligată pârâta să stopeze pe viitor emiterea facturilor fiscale în sarcina reclamantei cu TVA în cuantum de 24% și respectiv 20%, obligând-o pe pârâtă să emită facturi fiscale pentru plata diferenței de preț fără TVA, pentru toate contractele încheiate, cu respectarea prev.art. 141 alin. (2), lit. f) și alin. (3) din Legea nr. 573/2003.

Prin completarea de acțiune înregistrată la dosar la data de 04.11 2016 reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 312.609,03 RON reprezentând TVA aferent ultimei facturi emise de pârâtă la 20.09.2016, cu nr. x/20.09.2016 cu titlu de TVA în baza prevederilor contractuale nule cu obligarea pârâtei la plata dobânzii legale din momentul plății,13.10.2016 și până la restituirea sumei; să fie obligată pârâta să procedeze și la stornarea facturii nr. x/20.09.2016 emisă cu TVA și emiterea acesteia fără TVA, conform art. 159 Codul fiscal coroborat cu pct. 40, alin. (1) din H.G. nr. 44/2004, operațiunea din litigiu fiind scutită de TVA conform prevederilor art. 141 din Codul fiscal.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 30.12.2015, pârâta a înțeles să invoce excepția necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului Bihor, considerând competent pentru a soluționa prezenta cauză Tribunalul București, având în vedere faptul că în speța de față se solicită constatarea nulității absolute parțiale a contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect înstrăinarea unor imobile ce fac parte din domeniul privat al statului și nu sunt aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, raporturile dintre părți sunt incluse în sfera dreptului privat și nicidecum în sfera dreptului public, pentru a fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004;

În ceea ce privește obligarea pârâtei la restituirea sumei de 480.539 RON și a sumei de 37.043,02 RON încasate cu titlu de TVA facturat în baza prevederilor contractuale, a arătat că nu este în măsură să returneze aceste sume în condițiile în care A.N.P.A este instituție publică finanțată integral de la bugetul de stat și care potrivit prevederilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, are obligația de a vărsa integral veniturile (încasările) realizate la bugetul din care a fost finanțată. Mai mult decât atât, în temeiul prevederilor art. 75 din același act normativ orice sumă care se cuvine statului se face venit la bugetul de stat.

Totodată prin întâmpinare pârâta a invocat și excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește recuperarea sumelor solicitate de reclamantă.

În ceea ce privește solicitarea de plată a sumelor menționate de reclamantă la punctul 5 din acțiune, a învederat instanței că aceste sume pe care reclamanta le solicită cu titlu de dobânzi - suma de 98.745 RON și respectiv penalități de întârziere - 96.290 RON, această solicitare nu au nicio bază legală, în contract, care este legea părților - art. 1270 C. civ., nefiind prevăzute niciun fel de penalități și mai mult decât atât Decizia de impunere nr. x și raportul de inspecție fiscal nu îi sunt opozabile și nu instituie în sarcina pârâtei niciun fel de obligație de plată;

În ceea ce privește obligarea pârâtei de a emite pe viitor facturi fără TVA, a arătat că această solicitare face și obiectul unei alte cauze.

La termenul din data de 18 aprilie 2016, reclamanta a invocat excepția de necompetență funcțională a secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Bihor.

Tribunalul Bihor, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea nr. 667/CA din 18 aprilie 2016, a admis excepția necompetenței funcționale a secției a III - a de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Bihor, invocată de reclamantă. A declinat competența în favoarea secției a II-a a Tribunalului Bihor, raportat la calitatea de profesionist a reclamantei și la temeiul de drept invocat în susținerea acțiunii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a Civilă a Tribunalului Bihor la data de 28 aprilie 2016.

Prin sentința civilă nr. 72/LP/12.04.2017, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN-MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE-AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU PESCUIT ȘI ACVACULTURĂ, ca neîntemeiată.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reținut următoarele:

Raportat la temeiul de drept invocat de către reclamantă privind eroarea-obstacol și lipsa de consimțământ instanța a reținut următoarele:

Potrivit art. 948 C. civ., condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părților ce se obligă, un obiect determinat și o cauză licită.

Art. 953 C. civ. dispune că consimțământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol, manifestarea de voință a părților fiind producătoare de efecte juridice numai daca a fost liberă și conștientă. În consecință, pentru a fi valabil exprimat, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe, în mod cumulativ: să provină de la o persoana cu discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat și să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.

Art. 954 C. civ., consacrat erorii ca viciu de consimțământ, stabilește că eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanței obiectului convenției. Deci, în funcție de consecințele care intervin, cea mai gravă formă a erorii este eroarea-obstacol, atunci când falsa reprezentare cade fie asupra naturii actului juridic ce se încheie, fie asupra identității fizice a obiectului, reprezentând mai mult decât un viciu de consimțământ, deoarece, practic, partea nu și-a dat consimțământul pentru încheierea actului în cauză.

Eroarea-obstacol antrenează nulitatea absolută a actului juridic, întrucât consimțământul părților contractante la încheierea actului juridic a lipsit.

Instanța nu a putut reține însă existența unei "error in negotio" sau "error in corpore" întrucât, în speță reclamanta a cunoscut că, contractele pe care urmează să le încheie sunt contracte de vânzare cumpărare, cât și obiectul acestora.

Instanța a apreciat din înscrisurile depuse la dosar că înțelegerea părților a fost în sensul ca dreptul de proprietate asupra imobilelor pârâtei să fie transmise în proprietate reclamantei în schimbul unui preț la care se adaugă obligația de plată a TVA-ului. Acest aspect este clar exprimat în toate cele 10 contracte de vânzare cumpărare, cât și în facturile emise pentru plata ratelor aferente. Înțelegerea părților a fost aceea de a se încheia un contract de vânzare cumpărare pentru un preț la care se adaugă obligația de plată a TVA.

În ceea ce privește capetele subsidiare ale acțiunii privind constatarea nedatorării plății TVA-ului de către reclamantă, acestea au fost, de asemenea, respinse ca urmare a respingerii capetelor principale ale acțiunii.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta S.C. A. S.A., care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate și rejudecând cauza în apel admiterea acțiunii formulate în contradictoriu cu intimata și pe cale de consecință, în baza probatoriului administrat în dosar, a solicitat:

Cu cheltuieli de judecată în fond și în apel reprezentând taxa de timbru în suma totală de 23.153,52 RON și onorar avocat în suma de 7200 RON conform dovezii la dosarul de fond precum și conform înscrisurilor doveditoare pe care le va depune în dosarul de apel.

În motivare, apelanta a arătat că întregul raționament al instanței de fond este greșit având în vedere că se pornește de la ideea inaplicabilității în speță a prevederilor art. 948, 953, 954 C. civ., raportat la întregul conținut al contractelor de vânzare cumpărare. Or, societatea nu a solicitat constatarea nulității absolute ori declararea nulității relative a contractelor de vânzare cumpărare în ansamblul lor, cu consecința desființării în integralitate a acestora, ci a solicitat nulitatea/anularea parțială a acestor acte juridice doar sub aspectul prețului contractual și anume procentul care reprezintă TVA-ul aplicat peste prețul contractual negociat de părți.

A considerat că interpretarea instanței de fond a noțiunii erorii și exemplele date sunt neîntemeiate, eroarea asupra obiectului contractului nevizând doar obiectul contractului în integralitatea sa ori natura juridică a actului; a apreciat că instanța de fond nu a analizat situația concretă prezentată în speță, limitându-se a face doar o analiza pur teoretică a definițiilor erorii.

A menționat că societatea a fost într-o permanentă eroare atât la momentul plăților facturilor fiscale emise de această instituție vânzătoare cât și la momentul semnării în fața notarului public a contractelor de vânzare cumpărare, iar mai apoi pe toata durata derulării relațiilor contractuale cu intimata care subzistă și în prezent, cu privire la calitatea de neplătitor de TVA a vânzătoarei. A menționat că vânzătoarea nu a menționat nici notarului public dar mai ales apelantei despre faptul că ar fi neplătitoare de TVA, în ciuda faptului că aceasta instituție - reprezentantă a Statului Român nu era și nici în prezent nu este, înregistrată din punct de vedere fiscal ca plătitor de TVA. Având în vedere că vânzătoarea era cea interesată în emiterea facturilor cu TVA diligențele și formalitățile necesare în acest sens îi aparțin în exclusivitate, apelanta neputând suporta consecințele unei conduite abuzive a acestei autorități publice.

A precizat că această eroare a fost descoperită de apelantă doar ca urmare a controlului efectuat de organele fiscale în anul 2015 la societate în urma căruia s-a constatat că intimata nu a fost niciodată plătitoare de TVA și că în conformitate cu legea fiscală operațiunea de vânzare cumpărare nu este purtătoare de TVA, astfel că, întreaga suma plătită pârâtei intimate cu titlu de TVA, în baza facturilor emise de intimata nu este deductibilă fiscal, fiindu-i imputată, împreună cu majorări și penalități de întârziere conform petitului acțiunii. Suma a fost achitată de societate în mod efectiv, având în vedere că titlul executoriu emis de organele fiscale nu a fost anulat și nici suspendat până în prezent. Față de acestea, a apreciat că motivația instanței de fond vizavi de opțiunea pârâtei intimate de a iniția o operațiune cu TVA este greșită.

În subsidiar, a susținut anularea parțială a contractelor de vânzare cumpărare, conform petitului, având ca temei juridic nulitatea relativă bazată pe eroarea-viciu de consimțământ, în care s-a aflat din momentul semnării actelor și până în luna iunie 2015 când a descoperit-o urmare a controlului fiscal efectuat la societate.

A precizat că se impune ca toate majorările și penalitățile imputate în sarcina societății, să fie suportate de intimată cu titlu de despăgubiri materiale având în vedere faptul că apelanta a pus sumele aferente TVA la dispoziția acesteia imediat după momentul emiterii fiecărei facturi fiscale eronate, iar Statul Roman a avut în permanență la dispoziție aceste sume de bani.

Așadar, a apreciat că se impune și admiterea capătului de cerere prin care a solicitat despăgubirile materiale pentru repararea integrală a prejudiciilor pe care intimata i le-a cauzat prin conduita sa abuzivă, sume pe care deși le-a plătit integral și fără întârziere, nu sunt în prezent imputate de Statul Roman în baza Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/11.06.2015 (F-MM 385/11.06.2015) și a Deciziei de Impunere nr. x/11.06.2015 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x din 11.06.2015, aferent operațiunilor taxabile derulate în mod exclusiv cu instituția intimată, conform petitului acțiunii, fiind aplicabile prevederile art. 159 Codul fiscal coroborat cu prevederilor art. 40 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 privind normele de aplicare a Codul fiscal.

Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 19/C din data de 29 ianuarie 2019, a admis apelul declarat de apelanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței nr. 72/LP/12.04.2017, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o a schimbat-o în totalitate și în consecință:

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Ministerul Agriculturii Și Dezvoltării Rurale - Agenția Națională Pentru Pescuit Și Acvacultură.

A constatat că reclamanta nu este obligată la plata de TVA aferent tranzacțiilor ce formează obiectul contractelor nr. x/05.08.2011; nr. 924/05.08.2011; nr. 925/05.08.2011; nr. 926/05.08.2011; nr. 927/05.08.2011; nr. 928/05.08.2011; nr. 929/05.11.2011; nr. 930/05.08.2011; nr. 931/05.08.2011 și nr. 932/05.08.2011, încheiate între părți.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 861.184,72 RON cu titlu de restituire plată nedatorată, cu dobânda legală calculată din momentul plății fiecărei facturi și până la restituirea efectivă a sumelor.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 195035 RON cu titlu de despăgubiri.

A obligat pârâtul să storneze facturile nr. x/26.06.2011, nr. y/06.02.2012, nr. z/17.09.2012, nr. w/28.02.2013, nr. t/20.09.2013, nr. s/28.02.2014, nr. q/30.09.2014, nr. r/07.04.2015, nr. 0064/29.02.2016, nr. x/20.09.2016 și să emită aceste facturi fără TVA.

A respins ca nefondate capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a contractelor de vânzare-cumpărare sau anularea parțială a acestora.

A respins ca rămas fără obiect capătul de cerere vizând stoparea emiterii de facturi cu TVA.

A obligat pârâtul intimat să plătească apelantei reclamante suma de 41.930,52 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel, reprezentând taxă timbru și onorariu avocat.

În fundamentarea acestei decizii instanța de apel a reținut următoarele:

Prin Raportul de Inspecție Fiscală încheiat la data 11.06.2015 de către DGRFP Cluj Napoca -AJFP Maramureș s-a reținut că reclamanta în mod greșit a dedus TVA în sumă de 485.947 RON în baza unor facturi emise de furnizori neînregistrați în scopuri de TVA, ori înregistrați în Registrul contribuabililor inactivi întrucât pârâtul nu este înregistrat în scopuri de TVA, iar prin adresa nr. x/28.07.2014 a Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice -A.N.P.A București s-a comunicat că: în conformitate cu prevederile H.G. nr. 545/2010, privind organizarea și funcționarea A.N.P.A, aceasta este instituție publică finanțată integral de la bugetul de stat; facturile fiscale au fost emise de A.N.P.A conform prevederilor contractuale asumate; instituția nu desfășoară activitate economică comercială, drept pentru care nu declară și nu virează la bugetul de stat sume de bani în contul TVA de plată; sumele încasate de A.N.P.A în urma derulării contractelor comerciale, sunt vărsate integral la bugetul statului.

În baza Raportului de Inspecție Fiscală a fost emisă decizia de impunere x/11.06.2015 prin care s-au stabilit obligații suplimentare de plată astfel: 485.947 RON TVA; 99.859 RON dobânzi și 97.374 RON penalități de întârziere.

Aceste acte administrativ fiscale au fost atacate de către reclamantă în contencios administrativ, însă acțiunea, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, a fost respinsă prin sentința nr. 376/CA/15.02.2018 a Tribunalului Bihor rămasă definitivă prin decizia nr. 3645/R/10.10.2018.

Din considerentele acestor hotărâri rezultă că reclamanta nu avea dreptul să deducă TVA-ul aferent acestor achiziții deoarece pârâta nu este înregistrată în scopuri de TVA și nici nu avea obligația de a se înregistra în scopuri de TVA atâta timp cât instituția nu desfășoară activitate economică, vânzarea de active nefiind considerată operațiune economică.

Deși pârâta nu a fost a fost parte în dosarul nr. x/2015, în conformitate cu prevederile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., hotărârile pronunțate în această cauză îi sunt opozabile atât timp cât aceasta nu face în condițiile legii dovada contrară.

Or, instanța de apel a apreciat că, în prezenta cauză, pârâtul nu a făcut dovada contrară.

Instanța de apel a reținut că pârâtul nu este înregistrat în scopuri de TVA, că vânzarea imobilelor nu a fost considerată activitate economică, că pârâtul nu a înțeles să opteze pentru taxarea acestei operațiuni, conform art. 141 alin. (3) Codul fiscal și că sumele încasate de la reclamanta reprezentând contravaloare facturi au fost virate către bugetul de stat în contul în care se efectuează vărsăminte din veniturile realizate de către instituții, viramentele nefiind efectuate în mod defalcat -sume care să indice baza și sume care să indice TVA, în mod greșit instanța de fond apreciind că pârâta ar fi optat pentru a fi plătitoare de TVA.

Reținând că tranzacțiile încheiate între părți nu erau purtătoare de TVA, instanța de apel apreciat ca fondată solicitarea apelantei reclamante de a se constata că nu este obligată la plata de TVA aferent tranzacțiilor.

Referitor la solicitarea apelantei ca, în principal, să se constate nulitatea absolută parțială a contractelor de vânzare cumpărare, iar în subsidiar să se dispună anularea parțială a acestora, în acord cu instanța de fond și instanța de apel o apreciat-o ca nefondată întrucât apelanta nu a invocat în susținerea erorii obstacol nici faptul că a înțeles că încheie un alt contract și nu un contract de vânzare cumpărare și nici că ar fi crezut că achiziționează alte bunuri decât cele ce au făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.

Referitor la susținerea apelantei cu privire la fraudarea legii, instanța a apreciat-o ca nefondată întrucât nu se poate reține că includerea în contracte a obligației de plată a TVA ar fi avut drept scop eludarea unor dispoziții legale imperative.

În ceea ce privește solicitarea apelantei de restituire a sumelor achitate pârâtei cu titlu de TVA, instanța de apel a apreciat-o fondată.

De asemenea, ca o consecință a faptului că s-a constatat că reclamanta nu este obligată la plata TVA aferente tranzacțiilor încheiate cu pârâtul, în vederea evidențierii corecte în contabilitatea reclamantei, a admis și capătul de cerere prin care s-a solicitat stornarea facturilor emise de către pârât și obligarea acestuia să emită aceste facturi fără TVA.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat stoparea emiterii de facturi fără TVA, acesta a fost respins ca rămas fără obiect având în vedere că pe parcursul soluționării litigiului pârâtul a emis toate facturile aferente contractelor încheiate între părți.

Fiind în culpă procesuală, pârâtul intimat a fost obligată să plătească apelantei reclamante, în baza art. 453 C. proc. civ., suma de 41. 930,52 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel, reprezentând 34.730,52 RON taxă timbru (23.153,52 RON în primă instanță și 11.577 RON în apel) și 72.000 RON onorariu avocat, conform înscrisurilor de la dosar.

Împotriva deciziei civile nr. 19/C din data de 29 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. și pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură.

I. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii și a capetelor de cerere având ca obiect:

Recurenta-reclamată își circumscrie criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea vizând nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva soluției de respingere a celor două capete de cerere, urmare a aplicării greșite a normelor de drept material ce reglementează eroarea-obstacol, eroarea - viciu de consimțământ și frauda la lege, ca și cauze de nulitate a contractului.

Consideră recurenta că, deși instanța de apel, în esență, a pronunțat o hotărâre legală care a tranșat în mod corect problema dedusă judecății și anume restituirea unui TVA nedatorat, respingerea capetelor de cerere privind nulitatea/anularea parțială (exclusiv cu privire la TVA) a contractelor de vânzare, s-a pronunțat prin prisma încălcării și aplicării eronate a unor norme de drept material.

Recurenta-reclamantă consideră că soluția este greșită având în vedere faptul ca instanța de apel nu a analizat situația concretă prezentată în speță, limitându-se a face doar o analiza pur teoretică a definițiilor erorii în general, deși recurenta a invocat și alte texte de lege care au fost încălcate.

Recurenta apreciază că un aspect important al cauzei este faptul că a fost într-o permanentă eroare atât la momentul plăților facturilor fiscale emise de instituția vânzătoare cât și la momentul semnării în fața notarului public a contractelor de vânzare cumpărare iar mai apoi ulterior pe toată durata derulării relațiilor contractuale cu intimata care a subzistat până în momentul finalizării raporturilor juridice dintre părți, cu privire la calitatea de neplătitor TVA a vânzătoarei.

Recurenta apreciază că, în mod nelegal, instanța de apel nu a considerat că în cauză s-ar aplica instituția erorii.

Se arată că,în susținerea capătului de cerere de nulitate absolută parțială pentru existenta erorii - obstacol recurenta-reclamantă a administrat probe analizate de instanța de judecată. In concret, precizează recurenta, la momentul contractării avea deplina convingere că prețul contractual este cel stabilit in Rapoartele de Evaluare iar intimata avea deplina convingere, neadusă la cunoștința nimănui, că prețul este mai mare cu 24 % deoarece aceasta nu avea posibilitatea practică și juridică sa colecteze TVA și nici să-l vireze mai departe conform legii. Recurenta arată că nu cunoaște care este motivul pentru care intimata a emis facturi fiscale cu TVA chiar și înainte de semnarea contractului dar acest fapt a condus la convingerea ca se află în prezența unei persoane juridice plătitoare de TVA, mai ales ca era vorba chiar despre un reprezentant al Statului Roman.

Tot în susținerea acestui capăt de cerere, recurenta precizează că a invocat și frauda la lege, săvârșită de intimat prin conduita sa, însă instanța de apel, în mod greșit, a considerat că încălcarea normelor de drept fiscal imperativ nu conduc la fraudarea acestor norme legale.

Față de această argumentație a instanței de apel, recurenta învederează faptul că intimata, cu bună știință și cu rea credință, a încălcat dispozițiile imperative ale legii fiscale în materie de TVA, respectiv art. 141 alin. (2) lit. f) și (3) din Legea 571/2003, scopul acesteia actului juridic nefiind cel de colectare și virare a TVA-ului, fapt recunoscut în mod explicit de intimată.

Recurenta consideră, față de faptul că pârâtul nu este înregistrată în scopuri de TVA, nu a depus niciodată de organele fiscale vreo cerere de înregistrare, având totodată in vedere ca prev. art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea 571/2003, că intimata a urmărit în mod evident fraudarea acestor norme legale, inserând în mod ilegal obligația de plată de TVA peste prețul negociat și stabilit prin Rapoartele de Evaluare,TVA care nu a fost niciodată virat în contul de TVA, ci a fost înglobat in mod nelegal în prețul contractual, fapt care atrage nulitatea parțiala absolută a contractului sub acest aspect, conform prevederilor art. 948 coroborat cu art. 966 C. civ.

Cu privire la capătul de cerere alternativ formulat, de anulare parțială a contractelor de vânzare cumpărare, conform petitului, având ca temei juridic nulitatea relativă bazată pe eroarea-viciu de consimțământ, recurenta apreciază că instanța de apel, din nou, a pronunțat o hotărâre nelegală dând o interpretare greșita normelor de drept aplicabile.

Se arată că, în speță, eroarea în care s-a aflat recurenta la momentul semnării actului, indusă de intimată atât prin emiterea anterioară a facturilor de avans cu TVA cât și ulterior până în anul 2015, vizează alterarea consimțământului său cu privire la prețul contractual, fiind evident că, în măsura în care aceasta eroare ar fi fost înlăturată, actul s-ar fi încheiat într-o cu totul alta manieră, în ceea ce privește prețul contractual.

Consideră recurenta că sunt îndeplinite toate condițiile de existență a erorii - viciu de consimțământ și a fraudei la lege.

II. Recurentul-pârât solicită admiterea recursului, admiterea cererii de recurs desființarea deciziei atacate, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul că:1. reclamanta este obligată la plata de TVA aferent tranzacțiilor ce formează obiectul contractelor nr. x/05.08.2011;nr. 924/05.08.2011; nr. 925/05.08.2011; nr. 926/05.08.2011; nr. 927/05.08.2011; nr. 928/05.08.2011; nr. 929/05.11.2011; nr. 930/05.08.2011; nr. 931/05.08.2011 și nr. 932/05.08.2011, încheiate între părți; 2.pârâtul nu poate fi obligat să plătească reclamantei suma de 861.184,72 RON cu titlu de restituire plată nedatorată, cu dobânda legală calculată din momentul plății fiecărei facturi și până la restituirea efectivă a sumelor; suma de 195. 035 RON cu titlu de despăgubiri și suma de 41.930,52 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel, reprezentând taxă timbru și onorariu avocat.

Recurentul își circumscrie criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea criticii subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. (6) C. proc. civ., recurentul aduce în susținere următoarea argumentație.

Pornind de la pretenția reclamantei, prin care a fost solicitată constatarea nulității absolute parțiale a contractelor de vânzare cumpărare prin raportare la soluția instanței de apel, de respingere a capătului de cerere de constatare a nulității absolute/parțiale a contractelor sau de anulare, soluția instanței, de obligare la restituirea TVA, este contradictorie întrucât nu a ținut seama de faptul potrivit căruia contractele încheiate au putere de lege între părțile contractante, ceea ce presupune că, în urma semnării acestor contracte, reclamanta și-a asumat și a acceptat obligațiile care au luat ființă în sarcina sa prin încheierea acestora, inclusiv clauza potrivit căreia prețul cuprinde și taxa pe valoare adăugată.

Se arată că, potrivit dispozițiilor art. 1170 C. civ., reclamanta a avut posibilitatea de a negocia prețul, așadar, atât la momentul tranzacției, cât și la momentul încheierii celor 10 contracte, respectiv la data de 05 august 2011, reclamanta a semnat și a acceptat prețul inclusiv plata taxei pe valoare adăugată, fiind inadmisibil ca după 4 ani să se pretindă restituirea acestei taxe, pe simplu considerent că recurenta-pârâta nu este "plătitoare de TVA".

În primul rând, precizează recurentul, soluția de restituire a sumelor încasate cu titlu de taxă pe valoare adăugată contravine dispozițiilor art. 1350 alin. (1) C. civ., cu privire la răspunderea contractuală, iar, în al doilea rând, taxa pe valoare adăugată nu poate fi restituită în condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare, în baza cărora a fost cerută și plătită taxa, nu au fost sancționate cu nulitatea absolută/parțială și nici nu au fost anulate, astfel că obligația de plată a taxei pe valoare adăugată nu a fost stinsă, nu a încetat.

În raport cu aceste considerente, față de soluția instanței de apel prin care s-au respins ca nefondate capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a contractelor de vânzare-cumpărare sau anularea parțială a acestora și s-a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere vizând stoparea emiterii de facturi cu TVA, recurentul consideră că motivarea deciziei atacate este contradictorie față de faptul că, prin aceeași decizie, instanța de apel,că reclamanta nu este obligată la plata de TVA cu consecința restituirii sumelor încasate cu titlu de TVA.

Consideră recurentul că, din moment ce reclamanta a promovat o acțiune prin care a solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare pe motivul potrivit căruia pârâtul nu este plătitor de TVA nefiind înregistrat în scopuri de TVA, nu are niciun temei legal soluția instanței prin care s-a decis restituirea sumelor încasate cu titlu de TVA în condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare nu au fost sancționate cu nulitatea absolută sau parțială și nu au fost anulate. Or, se arată, obligația de a restitui aceste sume prevăzute și acceptate în contractele de vânzare-cumpărare, ia ființă numai în cazul în care contractele nu mai produceau efecte ca o consecință a anulării sau aplicării sancțiunii nulității.

În cazul de față, arată recurentul, instanța de apel nu a anulat nici contractele de vânzare-cumpărare și nici facturile emise în baza acestor contracte, astfel încât hotărârea de a restitui sumele de bani încasate cu titlu de TVA pe simplul considerent că recurenta-pârâtă nu este plătitoare de TVA contravine dispozițiilor art. 1350 din C. civ. referitor la executarea obligațiilor contractuale.

Prin critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă două critici.

Prima critică vizează faptul că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că, în speță, a intervenit prescripția extinctivă de 3 ani stabilită prin dispozițiile art. 2501 cu trimitere la dispozițiile art. 2517 din C. civ. în condițiile în care, contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate la data de 5 august 2011 iar reclamanta s-a adresat instanței de judecată la data de 23 octombrie 2015. Așadar, se arată, la momentul promovării acțiunii sale reclamanta era decăzută din dreptul la acțiune de a constrânge recurentul-pârât de a suporta o sancțiune civilă și a de a restitui o plată pretins a fi nedatorată.

A doua critică formulată din perspectiva aceluiași motiv de casare se referă la faptul că, în raport cu obiectul cererii, decizia atacată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legislației fiscale. În susținerea acestei critici recurenta aduce următoarea argumentație:

Recurenta nu avea obligația de a emite facturi fără a percepe și a încasa taxa pe valoare adăugată pe simplu motiv potrivit căruia, operațiunea prin care a fost tranzacționată vânzarea-cumpărarea este o operațiune scutită de taxa pe valoare" adăugată în lumina dispozițiilor art. 141 din Codul fiscal.

Potrivit art. 127 din Codul fiscal instituțiile publice sunt persoane impozabile pentru activitățile desfășurate în calitate de autorități publice, dar sunt scutite de taxa pe valoare adăugată.

Cu toate acestea, instanța de apel nu a ținut cont de interpretarea corectă a dispozițiilor art. 141 alin. (3) din Codul fiscal potrivit cărora "Orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operațiunilor prevăzute la alin. (2) lit. e) și f), în condițiile stabilite prin norme."

Având în vedere aceste dispoziții, legiuitorul a oferit posibilitatea de a opta, de a alege și nicidecum de a scuti operațiunile executate de către instituțiile publice de plata taxei pe valoare adăugată, sau altfel spus de a interzice instituțiilor publice să perceapă aceasta taxă.

Prin contractele de vânzare cumpărare s-a realizat înstrăinarea unor terenuri în suprafață de 1338 ha în total, terenuri aferente unor amenajări piscicole, ceea ce raportat la dispozițiile art. 141 din Codul fiscal nu reprezintă operațiuni scutite de taxa pe valoare adăugată.

Dat fiind că recurenta-intimată nu desfășoară activitate de natură comercială, fiind o instituție de stat, contractele de vânzare cumpărare încheiate de către aceasta nu sunt incluse în categoria operațiunilor comerciale ceea ce arată că instituția pârâtă nu declară și nu virează ia bugetul de stat sume de bani în contul de TVA de plată. Sumele de bani încasate în urma facturilor aferente contractelor de vânzare-cumpărare au fost vărsate integral, în termen de 48 ore de la încasare, la bugetul de stat, conform prevederilor art. 75 din Legea nr. 500/11.07.2002 privind finanțele publice.

Față de aceste aspecte, recurentul-pârât apreciază că instanța de apel a dat o soluție în baza interpretării greșite a legislației fiscale raportat la obiectul cererii în condițiile în care atributul recurentei-pârâte, de a fi sau a nu fi plătitoare de TVA, atât la momentul tranzacției cât și la momentul încasării de TVA, "nefiind înregistrată în scopuri de TVA" nu reprezintă un motiv întemeiat și legal ca reclamanta să nu plătească TVA.

Ținând cont de specificul activității financiare contabile a recurentei privind facturarea, urmărirea încasării și vărsarea la bugetul de stat a veniturilor realizate din activitatea de urmărire a contractelor de concesiune, de arendă, de închiriere, de asociere în participațiune, și de vânzare cumpărare teren, activitate care se desfășoară în baza art. II din Legea nr. 371/2009 demonstrează fără echivoc că, operațiunea prin care au fost înstrăinate terenurile nu intră sub incidența dispozițiilor art. 141 alin. (3) din Codul fiscal, nu este operațiune scutită de TVA. De asemenea, se arată, în lumina dispozițiilor art. 145-147 cuprinse în capitolul X privind regimul deducerilor din Codul fiscal, dreptul de deducere a beneficiarului ia ființă și poate fi exercitată la data la care intervine exigibilitatea taxei și nicidecum la data primirii notificării transmisă de vânzător, în cazul de față notificarea de plată.

Potrivit art. 145 alin. (4) din Codul fiscal, dreptul de deducere a taxei pentru achizițiile efectuate de o persoană impozabilă se acordă înainte de înregistrarea acesteia în scopuri de TVA, și nicidecum ulterior. Prin urmare, se arată, emiterea facturilor pentru plata taxei pe valoare adăugată s-a realizat potrivit clauzelor contractuale care au prevăzut prețul cu TVA, facturarea și încasarea TVA-ului s-a realizat la vânzarea activelor piscicole pentru rate eșalonate, cu alegerea opțiunii de a percepe și încasa TVA, fapt luat ia cunoștință, asumat și acceptata la momentul semnării contractelor.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 23 mai 2019, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat.

În susținere, a arătat, în esență,că, sub aspectul motivării, nu există nici un fel de contradictorialitate in cuprinsul motivelor deciziei recurate.

S-a învederat că instanța de apel a dispus în mod corect, reținând faptul că acțiunea în restituire nu este prescrisă deoarece termenul de prescripție nu a început să curgă din momentul plății ori semnării contractelor de vânzare cumpărare, ci din momentul în care reclamanta a cunoscut împrejurarea că plata nu a fost datorată, respectiv de la data comunicării deciziei de impunere nr. x/11.06.2015.

Cu privire la susținerile pârâtului privitoare la aplicarea în speță a prevederilor art. 1170 C. civ., raportat la 1350 C. civ., recurenta - reclamantă învederează faptul ca instanța de fond nu a încălcat acestea texte de lege și nici nu le-a interpretat în mod greșit, ci a arătat în mod corect faptul că TVA-ul nu se cuvine vânzătorului ci acesta doar îl colectează pentru a fi virat la bugetul de stat, cumpărătorul având dreptul de a-și deduce TVA-ul achitat, dat fiind principiul neutralității taxei.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 3 iunie 2019, recurentul-pârât a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

Se arată, în esență, că recurentă-reclamantă nu a ținut seama de faptul potrivit căruia contractele încheiate au putere de lege între părțile contractante ceea ce presupune că în urma semnării acestor contracte și-a asumat și a acceptat obligațiile care au luat ființă în sarcina sa prin încheierea acestora, inclusiv clauza potrivit căreia prețul cuprinde și taxa pe valoare adăugată.

Precizează pârâtul că, față de faptul că contractele de vânzarea cumpărare ce fac obiectul cauzei de față au fost executate în totalitate, în cazul desființării acestora devine aplicabil principiului retroactivității efectelor nulității și se aplică regula potrivit căreia nulitatea produce efecte nu numai pe viitor dar și pentru trecut adică efectele se produc chiar din momentul încheierii contractelor. Așadar, se arată, în temeiul retroactivității efectelor nulității acestor contracte părțile ajung în situația anterioară încheierii acestor contracte ceea ce impune restabilirea situației anterioare cu restituirea bunurilor dobândite în urma încheierii contractelor.

Recurenta-reclamantă a formul