ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2692/2020

Ședința publică din data de 10 decembrie 2020

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sentința civilă nr. 22 din 20.11.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Arad a respins cererea de lămurire, completare a sentinței civile nr. 3186/20.11.2013 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/2013, formulată de petenții A. și B., în contradictoriu cu intimații C. S.R.L., D. și E..

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 71 din 24.06.2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de către apelanții B. și A..

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 281

1

alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 aplicabil în speță, în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii, ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice.

Rezultă așadar că obiectul lămuririi sau al interpretării hotărârii vizat de textul de lege de mai sus are în vedere, pe de o parte, determinarea înțelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului hotărârii, iar, pe de altă parte, înlăturarea dispozițiilor contradictorii din dispozitiv.

Ca atare, textul are în vedere caracterul neclar sau contradictoriu al dispozitivului hotărârii. Cu alte cuvinte această procedură nu poate fi folosită pentru înlăturarea neconcordanței dintre considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii sau atunci când partea este nemulțumită de argumentele instanței.

Pe de altă parte, potrivit art. 281

2

C. proc. civ., atunci când instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii.

În acest context, instanța de apel a reținut că prin cererea de lămurire apelanții nu au avut în vedere un eventual caracter neclar sau contradictoriu al dispozitivului sentinței civile nr. 3186/20.11.2013 ci, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, aceștia au invocat pretinse greșeli de judecată în ceea ce privește incidența în cauză a autorității de lucru judecat, aspecte care exced procedurii de lămurire a dispozitivului unei hotărâri judecătorești.

În ceea ce privește cererea de completare a hotărârii, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ. potrivit cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a cauzei.

În speță, instanța a respins cererea de chemare în judecată reținând incidența în cauză a autorității de lucru judecat, fapt pentru care nu s-a mai impus cercetarea în fond a cauzei, în acord cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., situație ce nu este echivalentă cu omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei cereri principale, accesorii, incidentale sau conexe, de natură a atrage aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 281

2

din același cod.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamanții.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara au declarat recurs reclamanții B. și A., invocând ca temei de drept art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții susțin, în esență, că instanța de apel a respins greșit cererea de amânare formulată la termenul din 24 iunie 2020, prin încălcarea prevederilor art. 174, 175 C. proc. civ. și art. 6, 7, 9, 13, 14, 20 C. proc. civ. și art. din CEDO, întrucât recurentul-reclamant avea termen, în aceeași zi, la o cauză penală pe rolul Judecătoriei Arad, unde reprezenta, în calitate de avocat, o parte și în care nu-și putea asigura substituirea.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin, în esență, la greșita reținere de către instanță a îndeplinirii condițiilor triplei identități de părți, obiect și cauză și pe cale de consecință a admiterii excepției autorității de lucru judecat.

Se mai invocă inexistența condițiilor de valabilitate care erau necesare pentru existența în mod legal a unei simulații în cadrul procesului care a făcut obiectul dosarului x/2005 al Judecătoriei Chișineu Criș, fiind reluate susțineri dezvoltate în mod exhaustiv, pe fondul cauzei.

Recurenții au solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea deciziei atacate și a sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar, în subsidiar, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

La termenul de judecată din 10 decembrie 2020, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția nulității recursului și a reținut cauza spre soluționare pe acest aspect.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 137 C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Prioritar, se reține faptul că, în raport cu data introducerii cererii de chemare în judecată deduse judecății în prezenta cauză, anume 31 ianuarie, față de prevederile art. 24 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform cărora "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", în speță, sunt incidente prevederile vechiul C. proc. civ., din perspectiva căruia urmează a fi analizat prezentul recurs.

Conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) din C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1-9 din C. proc. civ., iar articolul 306 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică, precum și în situația în care criticile dezvoltate sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat.

Față de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 din C. proc. civ.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca susținerile din cererea de recurs să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat, când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. ori când criticile formulate nu au legătură cu considerentele deciziei atacate, calea de atac va fi lovită de nulitate.

În speță, succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs, deși încadrabilă formal în cazurile reglementate de art. 304 C. proc. civ., face ample referiri la fondul cauzei, iar nu la cererea de lămurire și completare a sentinței instanței de fond formulate de reclamanți, astfel că nu vizează soluția adoptată prin decizia supusă controlului judiciar, ceea ce atrage nulitatea căii de atac astfel declarate.

În speță, deși recurenții afirmă că prin decizia atacată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) (recurenții invocă art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ., ce își au corespondent în pct. 5 al art. 304 din vechiul C. proc. civ.), făcând referire la modalitatea de soluționare a cererii de amânare formulate de reclamantul A. la termenul din 24 iunie 2020, aceștia nu aduc însă nicio critică propriu-zisă hotărârii instanței de apel, ci se limitează la a susține generic că instanța de apel a respins, în mod greșit, cererea de amânare pe care o consideră îndreptățită, fără a face referire însă la argumentele instanței de apel și a arăta care sunt aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate în ceea ce privește soluționarea acestei cereri de amânare.

Astfel, cu privire la respingerea cererii de amânare, instanța de apel a reținut, astfel cum rezultă din practicaua hotărârii atacate, că a respins ca nedovedită cererea de amânare, întrucât "domnul A. nu probează nici refuzul substituirii și nici susținerile vizând prezența în cauza penală aflată pe rolul Tribunalului Arad", în timp ce recurenții doar susțin că recurentul-reclamant avea termen, în aceeași zi, la o cauză penală pe rolul Judecătoriei Arad, unde reprezenta, în calitate de avocat, o parte și că nu-și putea asigura substituirea, iar singurul motiv al respingerii cererii de amânare ar fi fost acela că instanța de apel ar fi dorit să soluționeze cauza în lipsa recurenților de la dezbateri.

Prin urmare, recurentul nu se raportează la argumentele instanței de apel referitoare la motivele pentru care a respins cererea de amânare, nedovedirea prezenței recurentului-reclamant în cauza penală care a invocat-o ca motiv al amânării și nedovedirea refuzului substituirii, ci consideră îndreptățită solicitarea sa de amânare a cauzei.

Ca atare, deși au fost indicate ca temei juridic al memoriului de recurs ipoteza prevăzută de art. art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, incidente în speță, ce este corespondentă tezei prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., invocată de recurenți, criticile formulate nu se încadrează în situația reglementată de acest text legal.

În ceea ce privește celelalte critici, subsumate de recurenții-reclamanți ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 134/2010, ce își au corespondent în pct. 7 al art. 304 din vechiul C. proc. civ., vizând nemotivarea hotărârii instanței de apel, Înalta Curte constată că motivele de recurs se referă la greșita reținere de către instanță a îndeplinirii condițiilor triplei identități de părți, obiect și cauză și pe cale de consecință a admiterii excepției autorității de lucru judecat, precum și la inexistența condițiilor de valabilitate care erau necesare pentru existența în mod legal a unei simulații, fiind susțineri legate de fondul cauzei, iar nu de cele reținute de instanța de apel în legătură cu soluționarea cererii de lămurire și completare.

Or, premisa menționată nu se regăsește în considerentele deciziei recurate, în condițiile în care instanța de apel a avut în vedere, la soluționarea cererii de lămurire, că apelanții-reclamanții au invocat pretinse greșeli de judecată în ceea ce privește incidența în cauză a autorității de lucru judecat, aspecte care exced procedurii de lămurire a dispozitivului unei hotărâri judecătorești.

De asemenea, cu privire la cererea de completare, instanța de apel a reținut că instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată reținând incidența în cauză a autorității de lucru judecat, fapt pentru care nu s-a mai impus cercetarea în fond a cauzei, în acord cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., situație ce nu este echivalentă cu omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei cereri principale, accesorii, incidentale sau conexe, de natură a atrage aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 281

2

C. proc. civ. de la 1865.

Prin urmare, toate criticile recurenților referitoare la faptul că instanța de apel nu ar fi lămurit greșita reținere a îndeplinirii condițiilor triplei identități de părți, obiect și cauză și pe cale de consecință a admiterii excepției autorității de lucru judecat, precum și la inexistența condițiilor de valabilitate cerute pentru simulație sunt străine soluției adoptate de instanța de apel și motivării aferente acesteia.

Or, recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.

Prin urmare, Înalta Curte constată că indicarea ca temei al recursului a dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. este pur formală, întrucât, în cuprinsul memoriului de recurs, deși recurenții-reclamanți dezvoltă critici circumscrise acestor teze de nelegalitate, acestea nu au nici o legătură cu considerentele deciziei recurate.

Având în vedere cele arătate, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecății este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 71 din 24 iunie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 decembrie 2020.