ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2731/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 96 din 2 martie 2017 Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, judecând cauza, în fond, după casare, a respins cererea formulată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca prin Primar, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România și A. Someșeni și a obligat reclamantul la plata, în favoarea pârâtei A. Someșeni, a sumei de 10.500 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, că prin Decizia nr. 2556 din 7 martie 2012, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a dispus retrocedarea, către A. Someșeni, a imobilului compus din construcție și teren, situat în Mun. Cluj-Napoca, jud. Cluj, înscris în CF Someșeni (corespunzător CF Cluj-Napoca, provenind din conversia de pe hârtie a CF Someșeni), nr. top. 8/1/1.

Pentru a examina nelegalitatea deciziei contestate cu privire la motivul constând în greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că nu reiese din documentele depuse dacă adăugirile construcției inițiale depășesc sau nu 50% din aria desfășurată a acesteia și pentru a se conforma dispoziției din decizia de casare, Curtea de Apel a dispus o nouă expertiză tehnică în construcții.

Astfel, instanța de fond a stabilit drept obiective identificarea construcțiilor cuprinse în Decizia nr. 2556 din 7 martie 2012 și datarea lor temporală dacă acest aspect este posibil, de a se stabili dacă adăugirile aduse construcției inițiale după actul de naționalizare depășesc 50% din aria desfășurată actual a imobilului în litigiu. În cazul în care se stabilește existența acestor corpuri și dacă acestea reprezintă îmbunătățiri în sensul art. 5 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 să se facă o evaluare a acestor eventuale îmbunătățiri și totodată, să se răspundă la obiecțiunile formulate de ambele părți față de raportul de expertiză întocmit anterior în sensul de a fi preluate cu titlu de obiective pentru acest raport de expertiză.

Expertiza tehnică a fost efectuată, iar concluziile raportului au fost în sensul că această casă a fost preluată de Statul Român fără titlu și fără un proces-verbal care să ateste compunerea și starea tehnică la momentul preluării, iar construcția inițială cumpărată în anul 1928 era din lemn și avea 149,3 mp. Pentru a putea fi folosită ca școală a fost extinsă după cumpărare până în anul 1948 cu 108,10 mp într-o primă etapă și cu 10,4 mp în altă etapă, astfel încât suprafața desfășurată actuală a construcției este de 267,8 mp. Adăugirile de 108,10 mp și 10,40 mp puteau fi executate înaintea actului de naționalizare și reprezintă 44,25% din construcția inițială.

Expertul a considerat, în sensul art. 5 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, că adăugirile în suprafață de 108,10 și respectiv 10,4 mp nu reprezintă îmbunătățiri.

Pe de altă parte se arată că nu au fost găsite acte care să ateste efectuarea construcțiilor după actul de naționalizare.

Aceste concluzii ale raportului de expertiză au fost avute în vedere de către instanță deoarece ele sunt în concordanță cu prev. art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 conform cărora adăugirile aduse construcțiilor se preiau cu plată numai dacă depășesc 50% din aria desfășurată actuală. Ori, raportat la aria desfășurată actuală de 267,8 mp adăugirile aduse construcției inițiale nu depășesc 50% reprezentând un procent de 44,25%.

Pe de altă parte, în lipsa oricăror acte care să ateste extinderea construcției inițiale după actul de naționalizare, aceste adăugiri nu pot fi considerate ca fiind făcute ulterior acestui moment de către stat de către titularul dreptului de administrare sau de către chiriașii succesivi care au locuit în imobil.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate constând în derularea unor contracte de închiriere, acest aspect nu afectează legalitatea deciziei de restituire, generând, doar, în sarcina A. Someșeni, obligația de a respecta prevederile O.U.G. nr. 40/1999.

Prin urmare, s-a constată că decizia contestată este legală și temeinică, fiind obligat la plata în favoarea pârâtei A. Someșeni, a cheltuielilor de judecată, ocazionate de prezentul litigiu, reprezentând cheltuieli onorariu de avocat în cuantum de 10.500 RON.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului declarat se arată că în considerentele Sentinței civile nr. 96/2017 se reține de către instanță, în mod greșit, "că aceste extinderi au putut fi făcute de către proprietarul inițial al imobilului către care s-a și dispus retrocedarea".

Contrar susținerilor din cuprinsul hotărârii judecătorești recurate, recurentul arată că la preluare, imobilul în litigiu - conform înscrierilor din cartea funciară - era o construcție din lemn și avea o suprafață de 149,30 mp. nu rezultă din niciun înscris că această construcție - care în prezent este din cărămidă și mai mult aceasta a fost extinsă cu 108,01 mp și 104,40 mp - a fost realizată de către biserică, respectiv de către A. Someșeni.

Planșeul zonei de extindere a așa-zisei clădiri inițiale este realizat prin grinzi de beton transversale care preiau suprafața podului aferent. Acesta nu este un simplu planșeu liniar așa cum se regăsește în prima parte a clădirii presupusă că a fost preluată de la biserică.

Din procesul-verbal de predare-primire nr. x din 22 februarie 1960 prin care se realizează transferul imobilului de la B. la C. rezultă că această clădire a suferit transformări semnificative. Astfel, la aceea dată imobilul avea o cu totul altă suprafață 279 mp + 110 mp = 389 mp (fiind o clădire cu subsol și parter) față de cea menționată în cartea funciară a proprietății inițiale, cu destinația de camere, birou, bucătărie, șpais, wc și cu o uzură de 90%.

Având în vedere aceste acte de preluare și transfer a proprietății - în care imobilul clădire este menționat cu o suprafață diferită decât cea menționată în cartea funciară, recurentul consideră că în sentința recurată se menționează în mod greșit faptul că întrucât nu existe acte care să dovedească extinderea construcției inițiale după actul de naționalizare se presupune că aceste extinderi ar fi putut fi făcute de către proprietarul inițial al imobilului către care s-a dispus restituirea, respectiv de către A. Someșeni.

Recurentul mai arată că a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză în care a arătat că invocarea funcției imobilului de clădire pentru desfășurarea de activități școlare - ce a determinat necesitatea extinderii construcției - este o afirmație nedovedită, fără acoperire.

Raportat la dispozițiile art. 1, alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, recurentul arată că transferul de proprietate - conform Deciziei nr. 2556 din 7 martie 2012 emisă de către Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut unor culte religioase din România în favoarea D. din Someșeni - se poate face numai cu plata construcțiilor care nu depășesc 50% din aria desfășurată actuală. Suprafața suplimentară construită adăugată la vechiul imobil este de 118,5 mp și aceasta reprezintă 44,25% din suprafața actuală a imobilului, deci nu este mai mare de 50%.

Recurentul critică legalitatea hotărârii judecătorești recurate și în ceea ce privește dispozițiile instanței cu privire la obligarea la plata în favoarea pârâtei A. Someșeni a sumei de 10.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu de avocat.

În principal, s-a apreciat că în speța dedusă judecății nu sunt incidente dispozițiile art. 274 C. proc. civ., deoarece la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, pe cale de consecință partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câștigătoare.

Recurentul invocă Decizia Curții Constituționale nr. 492 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583 din 5 iulie 2006, prin care s-a reținut că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, investită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Nici o dispoziție în vigoare nu înlătură prerogativa instanței de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părțile contractului de asistență juridică, prin prisma proporționalității în raport cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din analiza înscrisurilor aflate la dosarul aferent cererilor de retrocedare nr. x/27.02.2003 și nr. y/27.02.2003 a reieșit faptul că imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, str. Vlad Țepeș, județul Cluj, reprezenta numai construcția veche.

Potrivit O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cazul imobilelor, construcții, la care s-au efectuat adăugiri ulterior preluării abuzive, dar care nu depășesc 50% din aria desfășurată actuală, beneficiarul retrocedării va redobândi dreptul de proprietate asupra întregului imobil, cu obligația de a plăti fostului proprietar contravaloarea acestora. Fostul deținător va deveni titularul unui drept de creanță în ceea ce privește contravaloarea adăugirilor.

Înalta Curte constată că Raportul de expertiză tehnică administrat în cauză nu stabilește exact, din punct de vedere tehnic (și din punct de vedere probator), momentul în care au fost edificate extinderile la imobilul retrocedat, respectiv dacă au fost realizate înainte sau după naționalizarea acestuia. Se reține doar că:

• adăugirile de 108,10 m.p. și 10,40 m.p. (reprezentând 43,25% din construcția inițială) puteau fi executate înaintea actului de naționalizare;

• nu au fost găsite acte care să dovedească faptul că extinderea în suprafață de 108,10 m.p. a fost executată anterior preluării abuzive de către statul român sau ulterior acestui moment.

Pornind de la concluziile raportului de expertiză, coroborat cu motivarea că sarcina probei aparține reclamantului, instanța de judecată a respins contestația formulată de către Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Având în vedere concluziile Raportul de expertiză, instanța de control judiciar apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut faptul că, adăugirile aduse construcției inițiale nu depășesc 50% din aria desfășurată a construcției actuale, și a respins contestația formulată de recurenta-reclamantă.

Recurenta a criticat soluția instanței de fond pentru că imobilul, conform înscrierilor din cartea funciară, era unul din lemn și avea o suprafață de 149,30 mp și că nu rezultă din nici un înscris că această construcție existentă, care a fost retrocedată, ar fi fost realizată de biserică, respectiv de A. Someșeni.

Însă, instanța de fond a subliniat faptul că imobilul a fost preluat de Statul Român fără titlu și fără un proces-verbal care să ateste compunerea și starea tehnică a acestuia la momentul preluării și nu există nici înscrisuri care să dovedească faptul că, după momentul preluării, sau anterior acestuia, au fost făcute modificări la acest imobil.

În lipsa unor documente care să ateste că transformarea imobilului dintr-unul din lemn într-unul din cărămidă s-ar fi făcut după actul de naționalizare, acțiunea reclamantului a fost respinsă.

De altfel, în cadrul motivelor de recurs, recurentul se limitează să rețină că nu există acte care să dovedească efectuarea modificărilor de către intimata A. Someșeni, dar nu a putut indica probe care să dovedească temeinicia acțiunii civile, mai ales că, așa cum a reținut instanța de fond, sarcina probei îi revenea.

Referitor la aplicarea prevederilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 potrivit cărora "adăugirile aduse construcțiilor se preiau cu plată, numai dacă acestea nu depășesc 50% din aria desfășurată actuală", se constată că această solicitare a fost formulată, pentru prima oară, în cadrul recursului, nefăcând obiectul cererii adresate în fața instanței de fond.

De aceea, această critică nu poate fi primită, criticile din recurs putând viza numai soluția pronunțată de instanța de fond în raport de aspectele invocate de reclamant.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de fond în mod greșit a obligat recurentul la plata cheltuielilor de judecată Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată.

Pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții.

Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că pârâta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond, respectiv onorariu de avocat.

Înalta Curte constată că textul de lege a fost interpretat corect, fiind respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinței implică respectarea întocmai a dispozițiilor procesuale și justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți. Astfel, se poate vorbi și de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, și anume aceea de sancțiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivității excesive a unor justițiabili.

Dispozițiile art. 274 C. proc. civ., fără a menționa in terminis, induce o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă și implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.

Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanței a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obține solicitările formulate în cererea de chemare în judecată).

În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credință a părții care a pierdut procesul.

Înalta Curte constată că instanța de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispozițiile legale, doctrină și jurisprudență.

În jurisprudența CEDO s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Tot jurisprudența CEDO a stabilit că pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real și caracterul necesar.

Se poate observa că, atât condițiile impuse de legislația națională, cât și cele impuse de jurisprudența CEDO sunt întrunite în litigiul de față, condiții ce au fost avute în vedere de prima instanță atunci când a admis acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata A. Someșeni.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar împotriva Sentinței civile nr. 96/2017 din 2 martie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata A. Someșeni.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 septembrie 2017.

Procesat de GGC - CL