ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3856/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 09.12.2014 sub dosar nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, solicitând, în temeiul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2005 coroborat cu art. 6 alin. (5) din O.U.G. nr. 77/2011, anularea adresei nr. x/06.06.2014 prin care C.N.A.S. a soluționat contestația/plângerea prealabilă formulată, anularea actului administrativ prin care C.N.A.S. a comunicat elementele pe baza cărora se calculează taxa clawback aferentă trimestrului I al anului 2014, act administrativ materializat prin adresa nr. x/29.04.2014, comunicată prin e-mail la data de 29.04.2014; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1175 din 7 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, a anulat în parte adresa nr. x/06.06.2014 și notificarea nr. x/29.04.2014 emise de Casa Națională de Asigurări de Sănătate în ceea ce privește comunicarea consumului de medicamente pentru trimestrul I 2014 suportat din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății, astfel cum rezultă acesta inclusiv din Anexa la notificarea menționată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3.000 de RON cheltuieli de judecată și a respins în rest cererea de chemare în judecată ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 1175 din 7 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței pronunțate de Curtea de Apel București în sensul respingerii acțiunii în anulare, ca neîntemeiată.

Pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate a formulat, de asemenea, recurs,împotriva aceleiași sentințe, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii instanței de fond și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea în totalitate a acțiunii, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată suportate în fața instanței de fond și în recurs.

3.1 Recursul reclamantei S.C. A. S.R.L:

Un prim motiv de recurs invocat se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc.t 5, încălcarea principiului contradictorialității (art. 14 noul C. proc. civ.) și exercitare defectuoasă a rolului activ al judecătorului (art. 22 noul C. proc. civ.) cu încălcarea dreptului de apărare (art. 13 noul C. proc. civ.).

Din această perspectivă, recurenta apreciază că judecătorul fondului, deși avea obligația de a respecta principiul contradictorialității (art. 14 C. proc. civ.) și dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.) și, respectiv, deși avea obligația să pună în discuția părților orice împrejurare de fapt sau de drept pe care le considera necesare pentru soluționarea litigiului, inclusiv administrarea oricăror probe pe care le considera necesare pentru aflarea adevărului în cauză, astfel cum prevede expres art. 22 C. proc. civ. raportat la art. 13 și 14 C. proc. civ., a ignorat total și absolut aceste obligații (principii fundamentale ale procesului civil), respingând în parte acțiunea/motivele de nelegalitate ale actului administrativ contestat pe baza unor argumente nepuse niciodată în discuția părților.

Această modalitate de soluționare a cauzei încalcă grav dreptul la apărare și toate principiile procesului civil care îl fundamentează și dau substanță acestui drept (contradictorialitatea, oralitatea, legalitatea), producând o vătămare care nu poate fi altfel înlăturată decât prin casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea sau reținerea spre rejudecare a cauzei, astfel încât, cu ocazia rejudecării, recurenta să-și poată exercita corespunzător drepturile procedurale.

Arată că dacă ar fi cunoscut opinia judecătorului fondului cu privire la calificarea și relevanța juridică pe care o dă Ordinului Președintelui CNAS nr. 280/2014, în primul rând ar fi putut argumenta calificarea contrară (operațiune administrativă/act administrativ prealabil, iar nu act administrativ individual direct vătămător, calificare argumentată pe larg mai jos), respectiv, în situația respingerii acestor argumente, ar fi putut invoca excepția de nelegalitate a acestui ordin.

Este de subliniat că abordarea instanței de judecată este inedită în cadrul practicii în materie. Astfel cum am dovedit prin jurisprudența depusă la dosar, atât în dosarele A., cât și în alte dosare ale altor DAPP, în niciun alt dosar nu s-a invocat existența acestui act administrativ ca "paravan de legalitate" al actului administrativ contestat în cauză, astfel cum rezultă din jurisprudența depusă în cauză.

Recurenta susține că hotărârea recurată este nelegală sub aspectul respingerii criticilor cu privire la procentul "p" pentru greșită aplicare a art. 5 și 6 din O.U.G. nr. 77/2011, respectiv art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 282 din Legea nr. 85/2006, art. 17 și 18 din H.G. nr. 972/2006 de aprobare a Statului CNAS, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ.

Prin hotărârea recurată, instanța de fond a respins în parte-acțiunea în raport de critica de legalitatea legată de valoarea greșită a procentului "p" pe motiv că acesta este stabilit prin Ordinul Președintelui CNAS nr. 280/2014, față de care nu s-a formulat acțiune în anulare sau excepție de nelegalitate.

Dincolo de criticile expuse mai sus, legate de nerespectarea principiului contradictorialității, arată instanței de control judiciar nelegalitatea deciziei față de prevederile de drept substanțial incidente.

Ordinul Președintelui CNAS nu poate primi calificarea de act administrativ individual, ci poate fi calificat cel mult act administrativ prealabil/act administrativ detașabil/operațiune administrativă.

Potrivit O.U.G. nr. 77/2011, persoanele juridice DAPP, nemulțumite de datele comunicate de CNAS pentru calculul taxei clawback, pot formula contestație împotriva acestor date în termen de 10 zile de la comunicare.

În cauză, CNAS a ales că comunice datele prin adresa nr. x/29.04.2014, contestată în cauză, iar recurenta-reclamantă, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 77/2011, și-a exercitat dreptul de a contesta această adresă, ca act administrativ individual vătămător comunicat, iar nu toate actele administrative care au stat la baza emiterii ei.

Dacă s-ar admite teza judecătorului fondului, ar însemna că recurenta nu și-ar putea exercita niciodată dreptul de a contesta aceste date în mod concret și efectiv, iar nu teoretic și iluzoriu, deoarece ele sunt bazate pe o multitudine de alte acte administrative prealabile, care o pot vătăma în mod indirect, ca efect al cuantumului greșit al consumului decontat pe care îl constată (fie consum privind chiar medicamentele subscrisei, fie consum al altui DAPP): deciziile de validare a consumului decontat; deciziile de decontare emise de fiecare case județeană pentru fiecare farmacie, spital, unități sanitare cu paturi, centre de dializă care au aplicat pentru primirea sumelor decontate de stat pentru "medicamentele incluse în programele naționale de sănătate, precum și pentru medicamentele cu sau fără contribuție personală, folosite în tratamentul ambulatoriu pe bază de prescripție medicală prin farmaciile cu circuit deschis, în tratamentul spitalicesc și pentru medicamentele utilizate în cadrul serviciilor medicale acordate prin centrele de dializă, suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății"; orice alte acte administrative emise în procesul decontării.

Cu alte cuvinte, o astfel de interpretare este contrară dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO și dreptului la un recurs efectiv reglementat de art. 13 din CEDO, deoarece prin refuzul de a analiza legalitatea procentului "p" sub pretextul că nu a atacat toate actele administrative anterioare, în baza căruia acesta s-a constituit/determinat reprezintă un refuz la o cale de atac împotriva măsurilor/actelor dispuse/emise de autoritățile statale prin care i se încalcă dreptul de proprietate, drept fundamental.

În continuare recurenta prezintă o serie de considerente teoretice din care rezultă de ce, în opinia sa, Ordinul CNAS nu reprezintă un act administrativ individual, ci doar o operațiune administrativă prealabilă. În consecință, dat fiind contextul complex al emiterii Notificării - emiterea acesteia are la bază mai multe operațiuni administrative/acte administrative pregătitoare - se poate concluziona ușor cu privire la calificarea incidentă în cauză a Ordinului Președintelui, care reprezintă o operațiune administrativă prealabilă sau un act administrativ prealabil, încadrându-se, cel mult, în categoria avizului conform sau al acordului prealabil.

Invocând cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală sub aspectul considerentului decisiv/decizoriu legat de motivul de nelegalitate privind includerea în consumul individual a unor medicamente necomercializate, pentru greșita aplicare regulilor de procedură prevăzute de art. 5 alin. (2), art. 6, art. 22 alin. (2), art. 254 alin. (5), (25)5, 264 noul C. proc. civ. și greșita aplicare și interpretare a principiului sarcinii probei în materia contenciosului administrativ (art. 249 noul C. proc. civ., art. 13 Legea nr. 554/2004), respectiv greșita aplicare a dispozițiilor art. 3, 4 și art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011, art. 799 din Legea nr. 95/2006, și a principiului transparenței, predictibilității fiscale și certitudinii fiscale.

O primă critică de nelegalitate a acestor considerente constă în greșită aplicare și interpretare a art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011 și art. 799 din Legea nr. 95/2006.

Față de conținutul expres al acestor articole, este absolut surprinzătoare interpretarea instanței potrivit căreia, un DAPP poate fi obligat la plata unei taxe clawback aferentă consumului de medicamente indiferent de vânzările DAPP, respectiv faptul că un DAPP poate fi distribuitor exclusiv al unor medicamente pe piața din România.

Aceasta interpretare nu poate fi primită deoarece contravine flagrant însăși prevederii legale a art. 3 din O.U.G. nr. 77/2011, în care se arată expres că această taxă se aplică "consumului aferent vânzărilor fiecărui plătitor de contribuție", cât și principiului justei așezări a taxelor fiscale și principiului certitudinii fiscale. Așadar, este esențial ca taxa clawback să se aplice unui consum care să corespundă obligatoriu unei vânzări a acelui DAPP, chiar dacă pe lanțul de distribuție, intervin și alte vânzări ale altor distribuitori.

De asemenea, interpretarea instanței de fond este greșită și din perspectiva prevederilor Legii nr. 95/2006, care în art. 799 arată expres: "(i)Cu respectarea prevederilor art. 704, ANMDM ia toate măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că numai medicamentele pentru care a fost acordată o autorizație de punere pe piață conform prevederilor prezentului titlu sunt distribuite pe teritoriul României. (2)Cu respectarea prevederilor art. 704, ANMDM ia toate măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că numai medicamentele pentru care a fost acordată o autorizație de punere pe piață conform prevederilor prezentului titlu și prin procedura centralizată sunt distribuite pe teritoriul României. distribuția angro și depozitarea medicamentelor, precum și distribuția en detail se efectuează numai pentru medicamente care au autorizații de punere pe piață eliberate: de Comisia Europeană, conform procedurii centralizate; sau b) de ANMDM, conform prevederilor prezentului titlu. (4) Orice distribuitor care nu este deținătorul autorizației de punere pe piață și care introduce un medicament dintr-un alt stat membru trebuie să notifice intenția sa deținătorului autorizației de punere pe piață și ANMDM. în cazul medicamentelor pentru care s-a acordat o autorizație prin procedura centralizată, distribuitorul prezintă notificarea potrivit prevederilor alin. (4) deținătorului autorizației de punere pe piață și Agenției Europene a Medicamentului. (6) în cazul medicamentelor decontate în cadrul sistemului național de asigurări sociale de sănătate, deținătorul autorizației de punere pe piață/reprezentantul acestuia în România ia toate măsurile necesare astfel încât distribuția angro a acestor medicamente să se realizeze prin minimum 3 distribuitori angro autorizați, cu excepția situațiilor stabilite prin ordin al ministrului sănătății"

Așadar, potrivit acestui articol, contrar reținerilor instanței de fond, distribuția se poate face (i) numai pentru medicamentele pentru care există autorizație de punere pe piață (ii) emisă fie de Comisia Europeană, fie de ANMDM, (iii) numai prin DAPP, sau cu înștiințarea DAPP, dacă acesta este persoană juridică străină, și pentru care acel distribuitor va deveni reprezentat legal în România, astfel cum arată art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2007, (iv) numai prin minim 3 distribuitori, care vor contracta cu DAPP.

O a doua critică de legalitate a acestor considerente constă în greșita aplicare a art. 5 alin. (2), art. 6, art. 22 alin. (2), (25)4 alin. (5), (25)5, 264 noul C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziții, niciun judecător nu poate refuza să judece ori refuza dreptul justițiabilului la un proces echitabil ori soluționa o cauză fără a afla adevărul în acea cauza, mai ales atunci când întrevede aspecte nelămurite de probele administrate.

Se susține că în cadrul dosarului de fond a fost administrată proba cu expertiză tehnică de specialitate, iar concluziile raportului de expertiză în sensul că nu au fost identificate în contabilitatea A. S.R.L. vânzări ale medicamentelor contestate sunt nerelevante în soluționarea cauzei, întrucât ceea ce este determinant este ansamblul vânzărilor de medicamente pentru care persoana juridică debitoare deține autorizație de punere pe piață, adică inclusiv vânzările distribuitorilor. Totodată, nici expertizarea contabilității B. S.R.L. nu era de natură a lămuri situația medicamentelor contestate, întrucât nu s-a demonstrat că această societate era unicul distribuitor al acelor medicamente, cu drept de distribuție exclusivă pe piața din România; în plus, reiese că această societate activează în calitate de distribuitor al medicamentelor contestate începând cu data de 01.01.2013, or medicamentele se aflau deja pe piață la acel moment.

Cu alte cuvinte, dincolo de aprecierile instanței de fond care frizează încălcări flagrante ale legii concurenței și legii sănătății (recurenta ar fi trebuit să dovedească o distribuție exclusivă de medicamente pe piața din România), judecătorul cauzei a apreciat - pornind, de altfel, de la o interpretare complet greșită a art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011 și art. 799 din Legea nr. 95/2006 - că propria probă, administrată parțial din oficiu (având în vedere că obiectivele sunt formulate de acesta), este nerelevantă în cauză, și, mai mult decât atât, a refuzat să judece și lămurească cauza sub toate aspectele, sub pretextul că orice probă este inutilă și insuficientă în contextul în care vânzările pot fi ale oricărui distribuitor pe piață.

O astfel de abordare în judecata unei cauze și obligației de clarificare a adevărului în acea cauză este evident contrară principiilor fundamentale de drept, îmi refuză dreptul la un proces echitabil și chiar la un recurs efectiv, constituie o dezicere de obligația de a afla adevărul în cauza cu care a fost învestit, ducând, în final, la pronunțarea unei hotărâri, care doar disculpă, nu și lămurește.

Potrivit art. 255 raportat la art. 259 și 264 C. proc. civ., judecătorul cauzei poate reveni exclusiv asupra utilității unei probe în proces, iar nu asupra însăși pertinenței acelei probe în acel proces, sub motivarea că între timp are o altă idee de interpretare asupra dispozițiilor legale incidente. O astfel de abordare a judecății aduce grave îndoieli cu privire la corectitudinea actului de justiție și, în final, afectează dreptul la un proces echitabil.

A treia critică de nelegalitate constă în greșita aplicare a art. 264 și 425 noul C. proc. civ. Potrivit acestor articole, instanța de judecată este obligată să analizeze probele fiecare în parte și toate în ansamblul lor, arătând în considerentele hotărârii motivele pentru care a înlăturat anumite probe și le-a primit pe altele.

În hotărârea recurată, instanța de fond a omis să se refere la probelor administrate în dovedirea acestui motiv de nelegalitate, și anume, la declarațiile de import depuse de recurentă la CNAS din care rezultă toate medicamentele comercializate pe piața farmaceutică pe toată perioada scursă de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 77/2011 până la trimestrul investigat în cauză.

Dacă instanța ar fi analizat aceste declarații (declarațiile de import depuse la CNAS în perioada trimestrul III 2011 și trimestrul I 2014), ar fi constat că prin actele administrative contestate în cauză, CNAS a comunicat o valoare a consumului individual greșită. Omisiunea instanței de a se referi la aceste probe esențiale, respectiv de a nu propune părților administrarea de noi probe, pe care le apreciază ca fiind necesare, echivalează cu ne-cercetarea fondului cauzei și impune casarea hotărârii recurate.

A patra critică de nelegalitate constă în greșita aplicare a prevederilor art. 4 din O.U.G. nr. 77/2011.

La data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 77/2011, potrivit art. 4 raportat la art. 1 din O.U.G. nr. 77/2011, toți DAPP pentru "medicamentele incluse în programele naționale de sănătate, precum și pentru medicamentele cu sau fără contribuție personală, folosite în tratamentul ambulatoriu pe bază de prescripție medicală prin farmaciile cu circuit deschis, în tratamentul spitalicesc și pentru medicamentele utilizate în cadrul serviciilor medicale acordate prin centrele de dializă, suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății" (art. 1) au fost obligați să comunice în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 77/2011 "lista medicamentelor pentru care se datorează contribuția trimestrială", cu alte cuvinte, lista medicamentelor definite de art. 1 din O.U.G. nr. 77/2011 pentru care DAPP aveau APP, iar nu medicamentele comercializate de aceștia.

În temeiul acestei obligații, recurenta precizează că a notificat toate medicamentele definite in art. 1 pentru care avea calitatea de DAPP (chiar dacă acele medicamente nu erau comercializate), iar în considerarea acelorași prevederi legale și rațiuni, notificările ulterioare au ținut cont de același principiu, fapt subliniat inclusiv în notificările comunicate CNAS.

Cu alte cuvinte, declarațiile depuse în temeiul art. 4 din O.U.G. nr. 77/2011 sunt lipsite de forță probatorie sub aspectul criticat - comercializarea unor medicamente pentru care recurenta are calitate de DAPP -, și, pe cale de consecință, trebuie înlăturate de instanța de judecată în analiza probelor cauzei.

În analiza acestui argument juridic, nu trebuie confundată nici distincția dintre (i) procedura de obținere a autorizației de punere pe piață și (ii) procedura de punere efectivă pe piață. Aceste operațiuni sunt momente distincte în comercializarea unui medicament în România ce implică formalități administrative distincte reglementate în Cap III - Punerea pe piață - din Legea nr. 95/2006.

Așadar, existența unei APP pentru un medicament din categoria definită în art. 1 din O.U.G. nr. 77/2011, obligă numai la notificarea acestui medicament către CNAS, în condițiile art. 4 din O.U.G. nr. 77/2011, iar nu și la plata taxei clawback. Aceasta din urmă se plătește exclusiv în situația în care au existat efectiv vânzări decontate în trimestrul de referință, pentru acel medicament, din FNUASS și Bugetul Ministerului Sănătății, deoarece, potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 77/2011, pentru calculul taxei clawback se ia în considerare valoarea consumului aferent vânzărilor DAPP.

În legătură cu același aspect se conturează o altă critică de nelegalitate legată de greșita aplicare a prevederilor art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011

Potrivit acestui articol, "Casa Națională de Asigurări de Sănătate transmite în format electronic persoanelor prevăzute la art. 1, până la finele lunii următoare expirării trimestrului, consumul centralizat de medicamente înregistrat corespunzător datelor din sistemul de asigurări sociale de sănătate."

Această obligație a CNAS de a transmite extras din datele din SIUI - evidențe echivalente unor evidențe contabile, pe care chiar instanța de fond le desconsideră în persoana recurentei - nu poate reprezenta o probă suficientă pentru a proba situația de fapt opusă prin Notificarea contestată și nu absolvă autoritatea de a proba această situație de fapt.

A face proba unei situații de fapt înseamnă administrarea probelor din care a rezultat acea situație (facturi, contracte, situații de fapt), iar nu "procurarea" de evidențe interne ale părții, care opune acea situație de fapt. Evidența din SIUI este o simplă susținere scrisă a CNAS cu privire la consumul decontat, iar nu o probă a acestuia.

Strâns legat de acest aspect se conturează și a șasea critică de nelegalitate a acestui considerent decisiv/decizoriu, care constă în greșita aplicare a principiului sarcinii probei în materia contenciosului administrativ, a principiului transparenței, predictibilității și certitudinii fiscale.

Potrivit regulii de drept generală, cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească (art. 249 noul C. proc. civ.). În această situație se află organul administrativ care prin actul administrativ contestat susține o situație de fapt, pe care este obligat să o probeze. Tocmai de aceea, în temeiul art. 13 din Legea nr. 554/2004, autoritatea publică emitentă a actului administrativ contestat este obligată să depună documentația care a stat la baza acestuia.

Potrivit legii, actele administrative, în genere, și actele administrativ fiscale, în particular, trebuie (i) să asigure o informare deplină și corectă a contribuabilului, astfel cum impune principiul de drept constituțional al transparenței administrației publice reglementat de art. 31 alin. (1) și (2) din Constituția României trebuie, și (ii) să respecte certitudinea impunerii, astfel încât contribuabilii să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, după cum se prevede expres în art. 3 din Codul fiscal.

Imposibilitatea de a proba și argumenta situația de fapt și drept opusă prin actul administrativ emis răstoarnă prezumția relativă de legalitate de care se bucură acel act și constituie dovadă de nelegalitate per se a actului administrativ atacat, după cum s-a arătat în numeroase rânduri în doctrină și jurisprudență.

După indicarea mai multor paragrafe de doctrină și jurisprudență, inclusiv cauze CEDO, referitoare la sarcina probei și a motivării actului administrativ, recurenta reamintește că, în cazul analizat, elementele de fapt invocate prin actele administrative contestate, nu sunt probate, motivate, explicate de către autoritatea emitentă CNAS, astfel încât, în calitate de contribuabil, plătitor de taxă clawback, nu poate verifica corectitudinea valorilor care i se impun și nici determina corect și legitim taxa clawback la care este obligată potrivit legii. Această lipsa de transparență se califică într-un veritabil viciu de nelegalitate al actelor administrative contestate, care poate fi sancționat numai prin constatarea nulității acestor acte administrative.

Actele administrative contestate și documentația care a fundamentat emiterea lor nu permit verificarea corectitudinii valorilor calculate de CNAS prin raportare la regulile de decontare și compensare reglementate de H.G. nr. 720/2008 pentru aprobarea Listei cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate; prețul de referință al medicamentelor determinat potrivit Ordinului Președintelui CNAS nr. 615/2010 privind aprobarea metodei de calcul al prețului de referință pentru medicamentele cu și fără contribuție personală prescrise în tratamentul ambulatoriu; dar și prețul de decontare al medicamentelor determinat potrivit Ordinului nr. 1275/2011 privind aprobarea listelor și prețurilor de decontare ale medicamentelor care se acordă bolnavilor în cadrul programelor naționale de sănătate și a metodologiei de calcul al acestora și Ordinului nr. 75/2009 pentru aprobarea Normelor privind modul de calcul al prețurilor la medicamentele de uz uman.

De asemenea, fiind insuficiente în raport de informațiile privind cantitatea consumului decontat din FNUASS și Bugetul Național, recurenta arată că nu poate verifica corectitudinea valorilor comunicate de CNAS prin raportare la valorile efective ale vânzărilor și, mai departe, nu poate verifica dacă taxa clawback, astfel rezultată, reflectă sau nu realitatea activității noastre de pe piața Pharma.

Această situație a fost constatată corect prin expertiză efectuată în cauză, dar în mod greșit, desconsiderată de instanța de fond, cu încălcarea regulilor și principiilor fundamentale din material sarcinii probei.

Argumentele CNAS (reținute, din păcate, de instanța de fond) potrivit cărora datele care au stat la baza determinării valorilor consumului comunicat au la baza date comunicate de casele județene, pe care CNAS nu le poate verifica, nu pot fi primite, în considerarea acelorași principii mai sus enunțate.

La emiterea unui act administrativ, nu are nici o relevanță faptul că emitentul actului administrativ se bazează pe date colectate din mai multe surse. Este obligația organului emitent să facă toată verificările necesare pentru înțelegerea acestor date și să strângă toate informațiile și probele necesare pentru a putea motiva și proba corect și deplin situația de fapt pe care dorește să o opună unui contribuabil.

Așadar, în cauză, instanța de fond ar fi trebuit să constate că actele administrative contestate nu respectă cerințele de transparență și certitudine care trebuie să le îndeplinească un act administrativ în genere și, cu atât mai mult, un act administrativ fiscal, și, pe cale de consecință să le desființeze în totalitate pentru acest viciu de nelegalitate.

S-a mai susținut că hotărârea recurată este nelegală și sub aspectul considerentului privind motivul de nelegalitate legat de greșita includere în consumul individual a adaosului distribuitorilor și farmaciilor, pentru greșita aplicare a art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011, art. 31 din Legea nr. 47/1992, art. 9 din Legea nr. 554/2004, principiul justei așezări a sarcinilor fiscale și principiul certitudinii fiscale.

Prin hotărârea recurată, instanța de fond a respins motivul de legalitate a actelor administrative contestate legat de includerea adaosului distribuitorilor și farmaciilor în consumul decontat, pe motiv că Curtea Constituțională a decis prin Deciziile 268/20014 că includerea acestui adaos nu este neconstituțională.

Contrar celor reținute de instanța de fond, aplicarea procentului "p" la un consum individual aferent atât vânzărilor DAPP, cât și vânzărilor altor entități juridice care intervin pe lanțul de comercializare a acestor medicamente, încalcă atât legea - art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011, cât și principiilor privind justa așezare a sarcinilor fiscale și neutralitatea fiscală.

Reținerile instanței de fond în raport de incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 665/2014 sau 668/2014 sunt greșite, în primul rând, față de prevederile art. 29 și 31 din Legea nr. 47/1992. Potrivit legii, Curtea Constituțională analizează neconstituționalitatea unor prevederi din legi sau ordonanțe de urgențe (într-o anumită interpretare a acestora); Curtea Constituțională nu pronunță hotărâri pentru asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii (hotărâri date în recursuri în interesul legii - art. 514 și urm C. proc. civ.), și nici nu dezleagă în prealabil chestiuni de drept (hotărâri prealabile în dezlegarea unor chestiuni de drept - art. 519 și urm C. proc. civ.); cu alte cuvinte, Curtea Constituțională nu dezleagă voința legiuitorului și nu degrevează instanțele de judecată de obligația de a interpreta legea și nici de obligația de a analiza efectele legii la fiecare individ în parte inclusiv din perspectiva Constituției și tratatelor internaționale.

Recurenta argumentează că, în cauză, Decizia Curții Constituționale nr. 668/2014 nu are nicio relevanță și, ca urmare, trebuie înlăturată de la analiză în cauză, deoarece:

- aceasta analizează constituționalitatea prevederilor art. 3

1

alin. (5) din O.U.G. nr. 77/2011, neaplicabile în cauză. Aceste prevederi sunt incidente în raport de taxa clawback datorată în trimestrele I - III 2012, determinată potrivit formulei din art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011, unde este relevantă "valoarea vânzărilor" definită în alin. (5) "valoarea medicamentelor suportate, potrivit legii, din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății". în cauză se aplică formula de calcul a taxei clawback stabilită prin art. 3 din O.U.G. nr. 77/2011 unde este relevantă "valoarea consumului aferent vânzărilor fiecărui plătitor de contribuție";

- decizia analizează constituționalitate unei prevederi legale într-o posibilă interpretare a acesteia. Analiza de constituționalitate nu ia dreptul judecătorului și nu-1 absolvă de obligația de interpreta legea;

- analiza de constituționalitate, într-o constituționalitate respinsă, nu reprezintă recurs în interesul legii, hotărâre prealabilă în dezlegarea unor chestiuni de drept și, deci, nu are relevanță pentru corecta aplicare a legii;

- sunt nerelevante deoarece motivul de nelegalitate invocat nu are în vedere existenta unei discriminări între DAPP și restul comercianților din lanț și nu este invocat în scopul de a impune taxa clawback și altor entități juridice ce intervin în lanțul de comercializare a medicamentelor. Motivul de nelegalitate invocat are în vedere strict corecta aplicare a legii în raport de subscrisa, în calitate de DAPP obligat la plata taxei clawback;

- considerentele acestei decizii sunt nerelevante și neaplicabile în cauză.

Distincția DAPP obligați la plata taxei și DAPP neobligați la plata taxei -invocată de Curtea Constituțională în argumentarea Deciziei nr. 665/2014 -nu are relevanță în cauză față de motivul de nelegalitate invocat, deoarece acest motiv de nelegalitate are legătură cu alte entități care intervin în lanțul de comercializare a medicamentelor (distribuitori și farmacii), care nu îndeplinesc însă calitatea de DAPP. Avantajul decontării care se acordă DAPP, iar nu și celorlalți subiecți care desfășoară o astfel de activitate comercială - considerent invocat de Curtea Constituțională în argumentarea Deciziei nr. 665/2014 -, de asemenea, este nereal și lipsit de relevanță în cauză. Motivul de nelegalitate invocat în cauză vizează tocmai includerea în valorile comunicate a unor sume care nu revin DAPP, ci altor entități din lanț, deci de care acestea profită. Așadar, din nou situația vizată prin Decizia 665/2014 nu are relevanță, ceea ce face ca incidența acestei decizii să nu poată fi reținută.

Nici argumentul privind negocierea adaosului - considerent invocat de Curtea Constituțională în argumentarea Deciziei nr. 665/2014 - nu are relevanță în cauză nici față de normele care se aplică în materie de decontare și nici în contextul motivului de nelegalitate invocat. Motivul de nelegalitate invocat are în vedere tocmai includerea în valorile comunicate a unor valori negociate de alte entități din lanț, de care beneficiază exclusiv acestea, și asupra cărora recurenta nu are niciun fel de control. Așadar, este evident că de "avantajul" comercializării unor medicamente înscrise pe listele medicamentelor decontate beneficiază nu numai DAPP, dar și restul distribuitorilor și farmaciilor, astfel că, din nou, argumentul Curții Constituționale este nerelevant și, deci, neaplicabil în cauză.

În opinia recurentei, însă, opinia separată a dlui judecător C. din Decizia nr. 668/2014, prin care se arată expres că impunerea taxei la valorile consumului aferente altor entități încalcă principiul justei așezări a taxelor fiscale, este incidență și trebuie respectată de instanța de judecată.

Instanța de fond este, așadar, într-o gravă eroare cu privire la interpretarea voinței legiuitorului în raport de acest aspect al aplicării procentului "p" la valoarea vânzărilor distribuitorilor și farmaciilor, inclusiv prin raportare la cele reținute de Curtea Constituțională în analiza excepției de neconstituționalitate invocată.

CNAS cunoaște toate informațiile pentru comunicarea consumului individual aferent vânzărilor DAPP, din moment ce, potrivit legii, decontarea medicamentelor se face (i) în procentul de compensare din prețul de referință aprobat de Serviciul Medical din cadrul CNAS conform formulei de calcul determinată de Președintele CNAS prin Ordin, (ii) la prețul de decontare aprobat prin Ordin al Ministrul Sănătății și Președintele CNAS sau (iii) la prețul de achiziție rezultat din procedurile de achiziție publică organizate de Ministerul Sănătății sau unitățile sanitare cu paturi, după caz, raportat, de asemenea, CNAS.

După indicarea mai multor texte de lege incidente în stabilirea prețurilor, recurenta arată că toate elementele care se iau în considerare la decontarea medicamentelor sunt nu numai cunoscute de CNAS, dar și stabilite/aprobate de CNAS fie prin Președintele CNAS, fie prin Serviciul Medical din cadrul CNAS în funcție de politica de prețuri a Ministerului Sănătății și nevoile curative și de protecție socială a populației, și depind de aceste nevoi concrete (decontările efective nu sunt egale cu vânzările DAPP). Și mai mult decât atât, CNAS cunoaște și adaosul distribuitorilor și farmaciilor care, în consumul decontat, este dat de procentul maxim stabilit de Ordinul nr. 75/2009, și este obligat să cunoască și adaosul efectiv din moment ce decontarea, operațiune anterioară și obligatorie determinării stabilirii consumului decontat, se face pe bază de documente justificative.

Nu în ultimul rând, se precizează că greșita includere a adaosului distribuitorilor și farmaciilor în consumul individual comunicat de CNAS este reținută și de alte decizii ale Curții de Apel București, ce sunt citate în memoriul de recurs.

3.2 Recursul pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate:

Un prim aspect criticat se referă la reținerile instanței de fond privind includerea T.V.A. în valoarea consumului trimestrial centralizat de medicamente.

În legătură cu acest aspect, recurenta a precizat că în raport de raționamentul avut în vedere de Curtea Constituțională la pronunțarea Deciziilor nr. 1007/2012 și nr. 39/2013, indiferent de forma diferită a legislației clawback aplicabilă într-o anumită perioadă, calcularea contribuției prin raportare la o bază de calcul conținând și TVA echivalează cu aplicarea unui impozit la impozit.

Totodată, apreciază că, în mod greșit, a reținut instanța de fond aspectele privitoare la cazul reclamantei și anume faptul că, în speță, contribuția clawback aferentă trimestrului I al anului 2014 se calculează prin raportare la prețul medicamentelor incluzând TVA, ceea ce, în raport de argumentele prezentate, echivalează cu impozitul la impozit, interpretarea dată de pârâtă prevederilor art. 3 O.U.G. nr. 77/2011, în forma aplicabilă în cauza de față, după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 110/2011, fiind în dezacord cu interpretarea acelorași prevederi de către Curtea Constituțională, astfel cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 1007/2012, în sensul că formula de calcul nu trebuia să includă T.V.A.

Se susține că excluderea acestei taxe din consumul centralizat de medicamente (având în vedere consumul de medicamente de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate înregistrat la nivelul CNAS), echivalează cu încălcarea prevederilor legale speciale din legislația națională, întrucât mecanismul clawback presupune includerea TVA-ului în consumul centralizat de medicamente înregistrat la nivelul CNAS care este calculat în baza prețului de referință suportat din FNUASS.

Astfel, rezultă faptul că recurenta nu are temei legal pentru a transmite consumul individual către DAPP decât cu TVA, adaos de distribuție și adaos comercial de farmacie, după caz, întrucât în consumul raportat de furnizorii de servicii medicale și medicamente către casele de asigurări de sănătate și suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul MS este inclus și TVA.

De asemenea, în mod eronat instanța de fond a reținut faptul că, calcularea contribuției prin prisma datelor comunicate reclamantei, nu numai asupra prețului în sine a medicamentelor, ci și asupra TVA, echivalează cu un impozit la impozit, constituind o încălcare a principiului justei așezări a sarcinilor fiscale instituit de art. 56 alin. (2) din Constituție, cât și principiului general valabil în materie fiscală conform căruia impozitele și taxele se aplică asupra materiei impozabile - venituri sau bunuri, nu și asupra celorlalte impozite.

Se precizează că reclamanta nu a fost prejudiciată, mecanismul de colectare a taxei pe valoare adăugată fiind reglementat de dispozițiile Titlului VI al Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Mai mult, se arată că prin adresa CNAS nr. x/29.04.2014, instituția noastră i-a adus la cunoștință reclamantei că pentru trimestrul I 2014, consumul de medicamente conține și TVA, urmând ca acesta să fie dedus de fiecare

Prin urmare, reclamanta avea posibilitatea de a-și deduce TVA-ul stabilit în procent de 9% în conformitate cu prevederile art. 140 din Codul fiscal, în acest sens neaducându-se nicio atingere principiului justei așezări a sarcinilor fiscale așa cum în mod eronat susține aceasta.

Recurenta subliniază că prevederile mai sus menționate sunt armonizate cu prevederile imperative ale Directivei Consiliului Uniunii Europene nr. 112/2006/CE privind sistemul comun al TVA, aplicabilă la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene. în conformitate cu dispozițiile acestei directive prin "persoană impozabilă" se înțelege orice persoană care, în mod independent, desfășoară în orice loc orice activitate economică, indiferent de scopul sau rezultatele activității respective.

O altă critică adusă sentinței atacate se referă la obligarea CNAS la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 RON, măsură apreciată ca injustă de recurentă întrucât nu se află în culpă procesuală.

Se susține că raportat la speța de față, cuantumul cheltuielilor de judecată este nejustificat, având în vedere obiectul litigiului și complexitatea cauzei. Astfel, menționează că CNAS este instituție publică, care administrează și gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate în vederea aplicării politicilor și programelor Guvernului în domeniul sanitar, în coordonarea Ministerului Sănătății.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ordonatorii de credite au obligația de a angaja și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale.

În contextul celor mai sus menționate, având în vedere destinația specială, precisă și limitată a bugetului FNUASS, astfel cum prevede și Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, precum și principiul prevăzut la art. 208 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, (în vigoare în perioada de referință) potrivit căruia asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, pe baza participării persoanelor asigurate, a statului și a angajatorilor la managementul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, orice grevare a bugetului Fondului național unic de asigurări de sănătate are drept consecință o serie de aspecte cu impact negativ în ceea ce privește veniturile și procedura de gestionare a acestuia.

Recurenta-reclamanta a depus întâmpinare la recursul formulat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate, solicitând respingerea recursului ca nefondat, iar recurenta-pârâtă a depus, la rândul său, întâmpinare la recursul formulat de către reclamantă, solicitând respingerea în tot a recursului.

4.1 Recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului pârâtei pe calea întâmpinării.

A susținut că este de necontestat că prin Decizia nr. 39/2013, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea art. 3 alin. (5) din O.U.G. nr. 77/2011 introdus prin O.U.G. nr. 110/2011. De asemenea, nu poate fi contestat că TVA nu constituie baza de calcul pentru alte taxe/contribuții deoarece se încalcă principiul așezării juste a sarcinilor fiscale.

A precizat recurenta reclamantă că CNAS a recunoscut că valorile consumului individual comunicate prin notificare includ TVA, iar această includere nu are bază legală.

Așadar, astfel cum a susținut și la instanța de fond, în trimestrul I 2014, niciuna dintre dispozițiile O.U.G. nr. 77/2011 sau alte dispoziții incidente nu impun DAPP să-și deducă TVA din valorile comunicate de CNAS, ci doar obligă pârâta să comunice aceste valori fără TVA. Simpla îndrumare a CNAS de a deduce TVA din valorile comunicate, în lipsa unei dispoziții legale, nu îndrituiește DAPP să deducă aceste sume în fața ANAF și poate provoca o gravă vătămare la plata taxei.

Regulile de decontare privind stabilirea prețului de referință, reglementate prin H.G. nr. 400/2014, Ordinul MS 1275/2011 și Ordinul CNAS 615/2010 sunt în vigoare înainte de pronunțarea Deciziei CCR, iar existența lor nu influențează în niciun fel modalitatea de calcul a taxei de clawback, prin raportare la o bază de calcul care să nu cuprindă TVA.

4.2 Recurenta pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate a solicitat respingerea recursului reclamantei, întrucât Criticile recurentei cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate sunt nefondate, întrucât instanța de fond a analizat și aplicat în mod corect dispozițiile legale aplicabile în prezenta cauză, respectiv O.U.G. nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății astfel cum a fost modificată și completată prin O.G. nr. 17/2012 privind stabilirea unor masuri de restituire a unor contribuții de asigurări sociale de sănătate.

Astfel, în mod corect, raportat la criticile reclamantei privind procentul "p" comunicat prin notificarea nr. x/29.04.2014, instanța de fond a apreciat că partea reclamantă nu a atacat cu acțiune în anulare și Ordinul președintelui C.N.A.S. nr. 280/2014 prin care a fost aprobat procentul "p" pentru trimestrul 12014 pentru a interveni legala învestire a instanței de judecată și cu analiza legalității stabilirii respectivului procent "p" la nivelul de 20,18%.

De asemenea, criticile recurentei în ceea ce privește motivul de nelegalitate privind includerea în notificarea C.N.A.S., în mod eronat, a medicamentelor având codurile CIM W56834004, W56835004, W56878001, 56878004, W56879001, W56879004, W56881003, W56882003, W57199001, 57199004, W57409002, W59704002, W59705002, W59706002 și W60017002, în mod corect a reținut instanța de fond faptul că, raportat la art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 77/2011, cu modificările și completările ulterioare, le revine debitorilor obligația de a depune lista medicamentelor pentru care se datorează contribuția, iar nu orice listă a medicamentelor din portofoliu. în acest context, însăși depunerea anterior de partea reclamantă a listei respective indică faptul că se obțineau venituri din comercializarea medicamentelor indicate acolo, aspect confirmat de datele operate în Sistemul Informatic Unic Integrat al Asigurărilor de Sănătate din România.

De asemenea, instanța de fond în mod corect a reținut faptul că, nu are temei asocierea susținută de partea reclamantă între data propriilor vânzări și data intervenirii consumului de medicamente cu consecința pretinsei lipse a realității consumului în trimestrul în care partea reclamantă nu a înregistrat vânzări ale unui anumit medicament, o asemenea concluzie neputând fi dedusă nici din dispozițiile O.U.G. nr. 77/2011, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, criticile reclamantei privind nelegalitatea actelor administrative contestate cu referire strictă la transferul de activitate de la societatea A. S.R.L. la B. S.R.L nu pot fi reținute pentru următoarele argumente:

Instanța de fond în mod corect a reținut faptul că, din interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011 rezultă obligația deținătorului autorizației de punere pe piață de plată a contribuției clawback pentru întregul consum de medicamente, a căror valoare este suportată din F.N.U.A.S.S. și bugetul Ministerului Sănătății, iar nu doar pentru vânzările efectuate direct de respectivul deținător.

Astfel, prin dispozițiile art. 788 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare (în forma în vigoare pentru momentul de referință) se reglementează mecanismul de vânzare pe piață a medicamentelor, acesta implicând distribuție angro și en detail, nu doar din partea deținătorului autorizației de punere pe piață, ci și din partea unui terț.

Așadar, după cum în mod corect a reținut instanța de fond, dacă s-ar admite prin metoda de interpretare logică a reducerii la absurd, interpretarea contrară în sensul că D.A.P.P.-ul datorează contribuția clawback doar pentru vânzările sale, atunci pentru ipoteza rezultată in dispozițiile art. 788 alin. (4) și urm. din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare (în forma în vigoare pentru momentul de referință), această contribuție nu ar mai incumba spre plată niciunei persoane juridice, iar sistemul ar permite eludarea plății taxei prin efectuarea achizițiilor de la producător direct de către distribuitori, cu notificarea prealabilă a deținătorului autorizației de punere pe piață în caz de vânzare, fapt care nu se poate lua în considerare.

Totodată, referitor la concluziile raportului de expertiză în sensul că nu au fost identificate în contabilitatea A. S.R.L. vânzări ale medicamentelor contestate, instanța de fond a reținut faptul că acestea sunt nerelevante în soluționarea cauzei, întrucât ceea ce este determinant este ansamblul vânzărilor de medicamente pentru care persoana juridică debitoare deține autorizație de punere pe piață, adică inclusiv vânzările distribuitorilor și, în același timp, nici expertizarea contabilității B. S.R.L. nu era de natură a lămuri situația medicamentelor contestate, întrucât s-a demonstrat că această societate era unicul distribuitor al acelor medicamente, cu drept de distribuție exclusivă pe piața din România; în plus, reiese că această societate activează în calitate de distribuitor al medicamentelor contestate începând cu data de 01.01.2013, or, medicamentele se puteau afla deja pe piață la acel moment.

De asemenea, în ceea ce privește critica reclamantei cu privire la valoarea comunicată către aceasta de către C.N.A.S prin Notificarea contestată, instanța de fond a constatat faptul că, atât prețul de referință, cât și prețul de decontare se stabilesc prin raportare la prețul de vânzare cu amănuntul, în structura căruia nu intră doar prețul de producător, ci și adaosul de distribuitor, adaosul de farmacie și taxa pe valoare adăugată. Acest aspect este confirmat de prevederile art. 16 din Ordinul M.S. nr. 75/2009 pentru aprobarea Normelor privind modul de calcul al prețurilor la medicamentele de uz uman, cu modificările și completările ulterioare, conform căruia modul de calcul al prețului cu amănuntul maximal va fi unitar pentru toate medicamentele de uz uman eliberate pe bază de prescripție medicală.

Având în vedere faptul că relația contractuală dintre casele de asigurări de sănătate și farmacii are ca obiect, pe de o parte eliberarea de medicamente asiguraților, iar pe de altă parte, decontarea acestora de către casele de asigurări de sănătate, precum și faptul că prețurile practicate de farmacii potrivit Catalogului Național al prețurilor medicamentelor de uz uman autorizate de punere pe piață sunt prețuri de vânzare cu amănuntul (care cuprind adaos de distribuție și adaos comercial), rezultă că din bugetul FNUASS și/sau din bugetul Ministerului Sănătății, medicamentele se decontează prin raportare la nivelul prețului practicat de farmacii, respectiv prețul de vânzare cu amănuntul. Prin urmare, întregul consum de medicamente eliberate asiguraților în sistemul de asigurări sociale de sănătate se suportă din bugetul FNUASS și din bugetul Ministerului Sănătății la nivelul prețului de vânzare cu amănuntul. Asupra acestui consum se aplică procentul "p", aferent contribuției trimestriale suportată de deținătorii de APP.

De asemenea, având în vedere faptul că aceștia cunosc prețul care va fi decontat în sistemul de asigurări sociale de sănătate prin intermediul farmaciei de la data avizării prețului (în mod transparent), precum și raporturile directe create între agenții economici de pe lanțul de distribuție,