ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 895/2020

Ședința publică din data de 19 mai 2020

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Medgidia sub nr. x/2017, reclamanții A., B. și C. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții D. și E., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea în parte a certificatului de moștenitor nr. x/1981, certificat emis la data de 18 decembrie 1981 de Notarul de Stat F. cu privire la succesiunea defunctei G. și efectuarea unei noi împărțeli a bunurilor din succesiunea lăsată de menționata defunctă, prin care instanța să constate calitatea de moștenitori a reclamanților și cotele de moștenire cuvenite acestora.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 36/1995 și ale C. civ.

Prin cererea modificatoare, reclamanții au arătat ca solicită instanței constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de moștenitor nr. x/1981 emis de pe urma defunctei G..

Pârâții au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, cât și excepția inadmisibilității formulării acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1421/20.10.2017, pronunțată de Judecătoria Medgidia a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, cu consecința declinării competenței de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, sub același număr de dosar

Reclamanții au formulat precizări scrise.

Prin încheierea interlocutorie din 07.03.2018, instanța a calificat excepția inadmisibilității formulării acțiunii, invocată de pârâți, ca fiind o apărare ce privește fondul cererii de chemare în judecată, iar în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâți, s-a reținut că acest aspect pune în discuție însăși calitatea procesuală activă a reclamanților în formularea cererii de constatare a nulității absolute parțiale a certificatului de moștenitor emis de pe urma defunctei lor bunici.

Prin sentința civilă nr. 1586 din 20 iunie 2018, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesual active, ca nefondată.

A fost respinsă cererea formulată de reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâții D. și E., ca nefondată și au fost obligați reclamanții, în solidar, la plata către pârâți a sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 215/C din 10 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul astfel formulat și au fost obligațiapelanții la plata către intimații-pârâți a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel au formulat recurs apelanții-reclamanții A., C. și B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 15 aprilie 2019.

În motivarea recursului se susține în esență că:

În Certificatul de moștenitor nr. x/1981 tatăl recurenților, H., este trecut în dreptul rubricii de renunțător, fără a fi însă trecut si numărul de înregistrare al declarației de renunțare, condiție legală, imperios necesară pentru ca acesta să fie declarat renunțător. Asupra acestui aspect instanța de apel nu s-a pronunțat.

Arată recurenții că, deși au reușit să probeze că nu există nicio declarație de renunțare din partea lui H., iar acest aspect a fost recunoscut chiar și de pârâți prin completările aduse ulterior, instanța a înțeles să accepte în mod inexplicabil a doua variantă promovată de pârâți, aceea că H. ar fi fost străin, prin renunțare, la dreptul său de moștenitor conform art. 700 C. civ. vechi susținând că ar fi fost citat de 3 ori (aspecte susținute pur speculativ care nu au fost dovedite).

Se subliniază că prevederile art. 700 C. civ. Vechi sunt extrem de clare, și că, si dacă trebuiau aplicate aceste prevederi legale ele se aplicau tuturor moștenitorilor defunctei G., nu doar tatălui reclamanților H.. G. a decedat în data de 09.05.1978, iar Certificatul de Moștenitor a fost încheiat în 18.12.1981.

În speță, se pare că toți moștenitorii ar fi realizat acte de acceptare tacită, motiv pentru care consideră recurenții că art. 700 C. civ. este inaplicabil.

Evocă recurenții, în acest context, conținutul art. 17 și art. 21 din Decretul nr. 40/1953, precizând că din aceste dispoziții legale rezultă fără tăgadă că, la încheierea Certificatului de moștenitor, notarul de stat nu a respectat procedura legală. Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat că "nu s-a putut stabili dacă a fost sau nu încălcată această procedură".Această opinie nu este corectă față de faptul că din simpla analiză a certificatului de moștenitor rezultă că H. e încadrat la renunțător (fără să existe o declarație de renunțare), nefiind încadrat la rubrica privitoare la aplicarea art. 700 C. civ., articol care oricum nu își găsește aplicarea în cazul de față, după cum rezultă pe calea raționamentului logic din articolele invocate anterior.

O alta critica susținută de recurenți este în sensul că instanța de apel a reținut că prima instanță a efectuat demersuri pentru a intra în posesia dosarului succesoral în cadrul căruia a fost emis Certificatul de moștenitor de pe urma defunctei G., fără a ține cont de faptul că nu a fost comunicată încheierea finala, înscris ce are regim de arhivare permanentă conform aceluiași nomenclator arhivistic. In această ordine de idei, se face trimitere la prevederile art. 121, art. 253 și art. 257 din Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici si a activității notariale nr. 36/1995, din 24.07.2013.

De asemenea, consideră recurenții că au fost greșit interpretate prevederile art. 249 din C. proc. civ. prin aprecierea potrivit căreia, datorită faptului că dosarul a fost casat, "nu s-a putut verifica dacă notarul a îndeplinit toată procedura reglementată de Decretul nr. 40/1953, prin citarea tuturor moștenitorilor defunctei G.". Recurenții justifică această susținere prin raportare la împrejurarea că "avem suficiente elemente de pe urma cărora să deducem pe calea raționamentului logic aspectele susținute de reclamanți", respectiv că "instanța de fond a ajuns la aceste concluzii fără să se bazeze pe nici un element concret, pe nici o dovadă" iar "instanța de apel a analizat cu superficialitate Certificatul de Moștenitor și a ajuns la aceste aprecieri fiind indusă în eroare de susținerile neprobate ale pârâților, prin raportarea la un formular predefinit care dispune în mod evident de rubrici separate (bine conturate) pentru fiecare din situațiile în care s-ar fi aflat moștenitorii (renunțători sau conf. art. 700)".

Afirmă recurenții că, pe calea raționamentului logic, dacă notarul ar fi făcut aplicarea art. 700 C. civ., nu avea voie și nici cum să îl treacă pe H. în rubrica dedicată declarațiilor de renunțare. Astfel, se poate interpreta că instanța de apel a făcut abstracție de mențiunile notarului din certificatul de moștenitor, aspect ce a condus către decizia eronată de a respinge apelul reclamanților. În sprijinul acțiunii introductive, reclamanții recurenți au administrat probe cu înscrisuri, martori și interogatoriul pârâților, probe din care a reieșit realitatea susținerilor celor dintâi.

O altă critică susținută de recurenți este aceea că instanța de apel a interpretat în mod eronat și probele administrate de aceștia, prin concluzia conform căreia "...nu rezultă că tatăl apelanților H. a efectuat actele de acceptare tacită a moștenirii".

Opinează recurenții că "o pereche de cercei din aur, o cuvertură, o butelie etc." nu sunt bunuri mobile asimilate unei fotografii, pentru a avea titlu de amintire de familie, ci sunt bunuri care, odată folosite, reflectă intenția clară de acceptare tacită a moștenirii. H. s-a rezumat doar la câteva bunuri mobile întrucât tatăl său era încă în viață și se folosea de majoritatea lucrurilor din gospodărie.

În acest context, se precizează că în practica judiciară și în literatura de specialitate s-a stabilit că reprezintă acte de acceptare tacită a succesiuni actele de folosință a bunurilor succesorale, deoarece se presupune că succesibilul s-a comportat ca un proprietar și nu a putut săvârși aceste acte fără să fi voit să accepte succesiunea. Din probele administrate în fața instanței a reieșit că tatăl reclamanților a efectuat astfel de acte de acceptare a succesiunii.

Evocă recurenții dispoziția înscrisă înart. 689 din vechiul C. civ., aplicabil în momentul deschiderii succesiunii, concluzionând apoi în sensul că H. a efectuat în termen legal acte de acceptare tacită, prin însușirea si folosirea mai multor bunuri mobile, respectând astfel prevederile legale în materie.

În ceea ce privește chitanța olografă datată 27.02.1983, prezentată de pârâți, se arată că aceasta, a fost contestată de recurenții reclamanți încă dinaintea primului termen de judecată din fond, când au susținut că nu este un înscris încheiat în formă autentică spre a produce efecte juridice în sensul indicat de pârâți, dar și că nu este nici certificată sau înregistrată la vreo instituție, nu are la bază nici un alt act notarial din care să reiasă că I. a renunțat la moștenirea după mama sa, astfel încât se poate prezuma respectivul înscris nu reflectă decât o tentativă de a induce în eroare instanța.

Aceste susțineri au fost fundamentate pe dispozițiile art. 1171, art. 1777-1179 din vechiul C. civ.

De asemenea, au susținut că respectiva chitanță este un fals, aspect neobservat de instanța de apel care a reținut că "acest înscris sub semnătură privată produce efecte juridice până la înscrierea în fals... care nu a fost invocată de către reclamanți.".În susținerea suspiciunilor de fals au prezentat si un înscris descoperit în timpul judecății, din care reiese că H. era plecat în URSS exact în perioada în care este datată chitanța, instanței de apel neținând seama de acest din urmă document, prevalându-se astfel principiului aflării adevărului. Totodată, deși situația impunea administrarea de probe cu privire la aspectele mai sus semnalate, instanța de apel a respins și solicitarea reclamanților de a se administra proba cu martori privitor la noul document prezentat.

Se mai arată că instanța de fond, fără a face vreo verificare (deși legea impunea acest lucru iar reclamanții au contestat realitatea chitanței), a reținut că "Prin acest înscris, confirmat de semnătură de H. și J., s-a atestat primirea de către cel dintâi... a sumei de 25000 RON, achitată în două tranșe... la data de 27.02.1983, reprezentând cota parte din contravaloarea casei de locuit rămase de pe urma defunctei G., precum și a bunurilor din casă, față de care I. a declarat că nu mai are niciun fel de pretenție..."

Recurenții relevă și faptul că, prin probatoriul instrumentat în cauză, au subliniat si caracterul cel puțin nesincer reflectat de răspunsul pârâților la interogatoriu. Din analiza declarațiilor se observă cu ușurință discrepanțele dintre cele susținute de pârâți motiv pentru care recurenâii își exprimă îndoiala cu privire la veridicitatea acestora și susțin că H. nu a primit nici un leu pentru partea sa de moștenire (nimeni din familie nu are cunoștință despre vreo plată efectuată de către fratele său) .

Totodată, arată că prin declarațiile martorilor pe care i-au propus și prin înscrisurile depuse la dosar au făcut dovada că H. a realizat, în termen legal și cu bună-credință, acte de acceptare tacită a moștenirii.

Din analiza chitanței, se, observă că se mai face și mențiunea că H. nu mai are "nici un fel de pretenție atât în timpul vieții cât și după decesul tatălui... K.". Asupra acestor aspecte instanța de apel nu s-a pronunțat.

Se face referire și la dispozițiile art. 965 alin. (2), art. 702 și art. 5 din C. civ.

În virtutea acestor argumente, opinează recurenții că sancțiunea care se impune in cazul încheierii unor pacte asupra unei succesiuni nedeschise este nulitatea absoluta a pactului.

Se mai precizează că, în situația ipotetică în care înscrisul intitulat chitanța din data de 27.02.1983, ar fi fost semnat de tatăl reclamanților, acesta nu întrunește condițiile impuse de lege pentru a fi considerat act autentic, astfel că nu se poate interpreta ca fiind un act de renunțare la drepturile succesorale. Mai mult decât atât, înscrisul a fost redactat la data de 27.02.1983, ulterior datei la care a fost emis certificatul de moștenitor.

Se reiterează faptul că înscrisul prezentat nu a fost recunoscut de către reclamanți, nu respectă condițiile de formă, nu este un act notarial și, mai mult, iar reclamanții susțin că tatăl acestora nu a primit niciodată suma de bani indicată.

Totodată, se arată că instanța de fond nu a aplicat în mod corect prevederile art. 304 - 305 din C. proc. civ., referitoare la declanșarea procedurii înscrierii în fals.

Intimații -pârâți D. și E. au formulat întâmpinare, prin care au invocat, în principal, nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Intimații au solicitat și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru care, prin încheierea din 3 martie 2020, a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A., C. și B. împotriva deciziei nr. 215/C din 10 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 19 mai 2020, în ședință publică.

Referitor la excepția nulității recursului, completul de filtru a reținut existența unor critici de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în motivele reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., precum și faptul că existența unor susțineri critice care nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate menționate nu poate conduce la pronunțarea unei soluții parțiale asupra căii de atac, caracterul unitar al acesteia impunând evaluarea respectivelor aspecte în cadrul judecății recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la prevederile art. 488 din C. proc. civ.-, Înalta Curte constată că recursul declarate este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat faptul că recursul este o cale de atac extraordinară, a cărei judecată este supusă unor limite riguros stabilite prin norme procedurale imperative.

O primă limită este aceea care rezidă din prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate și analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice.

Altă limitare care este necesar a fi avută în vedere la soluționarea acestei căi de atac reiese din dispozițiile art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., normă conform căreia "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului". Raportat la litigiul pendinte - care a parcurs anterior două grade de jurisdicție, respectiv judecata în primă instanță și în apel - hotărârea atacată cu recurs este cea pronunțată în apel, astfel încât controlul judiciar se impune a se realiza numai cu privire la judecata realizată de instanța de apel, neputându-se evalua în mod direct legalitatea hotărârii date în primă instanță.

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că argumentele expuse de recurenții reclamanți în fundamentarea recursului pendinte cuprind ample referiri critice la situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, precum și critici relative la considerente care se regăsesc în hotărârea primei instanțe. Cum asemenea critici au fost formulate de recurenți cu depășirea limitelor dreptului care le este conferit prin lege relativ la exercitarea acestei căi de atac, și implicit a obligației ce le icumbă în puterea dispoziției de principiu înscrise în art. 12 alin. (1) din C. proc. civ. - conform cu care "Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți" - se constată că ele nu au aptitudinea de a constitui suportul unei legale învestiri a instanței de recurs spre a le analiza în mod specific acestei căi de atac extraordinare.

Înalta Curte notează că recurenții nu au făcut încadrarea criticilor pe care le-au adus deciziei recurate în cazurile de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că această încadrare urmează a fi realizată de instanță în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. - normă din a cărei interpretare per a contrario reiese obligația instanței de a analiza critici care au fost expuse de parte fără a fi circumscrise explicit unuia dintre motivele de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ. și care au aptitudinea de a fi analizate în coordonatele respectivelor motive de casare.

Un prim aspect de nelegalitate invocat este acela că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 700 din C. civ., critică ce se circumscrie motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest context, trebuie observat că situația de fapt care constituie suportul analizei relative la legalitatea deciziei recurate trebuie să fie cea pe care instanțele ierarhic inferioare au stabilit-o în urma evaluării cererilor și apărărilor formulate de părți, și a probelor administrate de aceștia, situația astfel stabilită fiind expresia exercitării atribuțiilor pe care legea le conferă instanțelor judecătorești prin art. 6, art. 22 alin. (2) și (6), și art. 264 din C. proc. civ., norme care, pe de o parte, instituie obligația instanțelor de a depune stăruință pentru aflarea adevărului și de a se pronunța cu privire la cererile și apărările formulate de toate părțile din proces, iar pe de altă parte permit ca instanțele să analizeze coroborat ansamblul probelor și să aprecieze în mod liber cu privire la acestea.

Ca atare, situația pe care recurenții reclamanți au expus-o încă de la declanșarea procedurii judiciare pendinte, și pe care au înțeles să o evoce în conținutul motivelor de recurs -situație de fapt diferită de cea stabilită prin decizia supusă controlului judiciar - nu poate constitui suportul verificării legalității hotărârii instanței de apel. Prezentarea unei anumite situații de fapt în cadrul cererii de chemare în judecată nu este de natură a genera pentru instanța învestită obligația de a o primi ca atare, ci, astfel cum s-a reținut în precedent, se impune a se evalua și stabili pe baza probelor administrate realitatea respectivei situații, părților revenindu-le obligația - în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1) coroborat cu art. 249 din C. proc. civ. - de a propune și administra probe pertinente și concludente în acest scop.

În speță, reclamanții recurenți au solicitat să se constatate nulitatea parțială a certificatului de moștenitor emis la data de 18.12.1981 cu privire la decesul numite G. (bunica paternă a reclamanților), susținând că viciul de nelegalitate a acestui act juridic este reprezentat de împrejurarea că în cuprinsul certificatului de moștenitor nu a fost menționat documentul prin care unul dintre descendenții defunctei (anume H., tatăl recurenților reclamanți) și-ar fi exprimat voința de a renunța la moștenirea mamei sale, precum și că același certificat conține o erori referitoare la ultimul domiciliu al defunctei. Au afirmat, totodată, că numitul H. și-a exprimat constant acordul de a-și moșteni mama, iar acesta nu a fost chemat la dezbaterea succesiunii în procedura notarială derulată.

Corespunzător limitelor învestirii realizate prin aceste susțineri și prin apărările pe care pârâții le-au opus, instanțele ierarhic inferioare au încuviințat administrarea de probe propuse de părți, iar în urma analizei acestor probe, au stabilit caracterul neîntemeiat al susținerilor reclamanților care erau în sensul că tatăl lor ar fi acceptat succesiunea defunctei G..

Având în vedere, pe de o parte, aceste coordonate ale judecății realizate în etapele procesuale anterioare și imposibilitatea de a fi reevaluate probele în etapa recursului, și, pe de altă parte, limitele judecății date de conținutul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată nu există fundamentul necesar reținerii unei greșite aplicări în cauză a prevederilor art. 700 din C. civ. adoptat în anul 1864, recurenții formulând o atare critică prin greșita raportare la o situație de fapt diferită de cea stabilită de instanțele de fond și de apel. Atâta vreme cât nu s-a invocat nevalabilitatea certificatului de moștenitor pentru considerentul că el a fost emis (în favoarea moștenitorilor menționați ca acceptanți) la data de 18.12.1981, deși decesul numitei G. a intervenit cu mai mult de 6 luni anterior acestei date, instanțele nu erau învestite să analizeze, din perspectiva exigențelor art. 700 C. civ., respectarea sau nu a termenului de acceptare a succesiunii de către moștenitorii stabiliți prin respectivul asct juridic.

Susținerea potrivit căreia descendentul H. ar fi acceptat tacit succesiunea defunctei sale mame este formulată a fost analizată în etapele procesuale anterioare, prin raportare la probatoriul administrat, în urma acestei analize reținându-se că faptele invocate de recurenții reclamanți fie nu sunt dovedite (preluarea din moștenire a unei butelii de aragaz), fie nu valorează act de acceptare față de circumstanțele de fapt concrete în care ele au fost realizate (preluarea unei perechi de cercei pe care defuncta a dorit sa îi lase ca amintire de familie fiicei lui H. și primirea unei cuverturi în contextul derulării obiceiurilor religioase de a fi împărțite bunuri la evenimentele de pomenire a morților). O atare analiză relevă exercitarea de către instanță a prerogativei de apreciere pe care i-o conferă normele înscrise în art. 689-670 C. civ., norme care prevăd că "ART. 689 - Acceptarea poate fi sau expresă sau tacită. Este expresă când se însușește titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat; este tacită când eredele face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, și care lasă a se presupune neapărat intenția sa de acceptare.

ART. 690 - Actele curat conservatorii, de îngrijire și de administrație provizorie, nu sunt acte de primirea moștenirii, dacă cel ce le-a făcut n-a luat titlu sau calitate de erede."

Prevederile din Decretul 40/1953 - invocate de recurenți în acest context - se referă la procedura succesorală notarială și nu definesc, ca fiind acte de acceptare a succesiunii, faptele concret evocate de recurenți, astfel că nu există temei spre a se reține nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva modului în care instanța de apel a făcut menționatele aprecieri.

Tot astfel, prevederile Decretului 40/1953 nu puteau, prin ele însele, să conducă la concluzia acceptării succesiunii defunctei G. de către tatăl recurenților, H.. Un asemenea demers de acceptare, despre care recurenții reclamanți au afirmat că a avut loc, nu putea fi analizat în abstract, prin raportare exclusivă la dispozițiile legale menționate, ci era necesar a fi analizat prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului în privința căruia instanța avea a se pronunța, astfel cum aceste circumstanțe au rezultat din probatoriul administrat.

Dezacordul exprimat de recurenți relativ la aspectele de fapt reținute de instanța de apel nu sunt de natură a reliefa un aspect de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar dat fiind că opinia astfel exprimată este una care pornește de la premisa eronată a unei situații de fapt diferite de cea reținută din analiza probelor.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii pe care recurenții o formulează relativ la constatarea instanței de apel în sensul că prima instanță a făcut demersuri spre a intra în posesia dosarului succesoral în cadrul căruia a fost emis certificatul de moștenitor a cărui nulitate se invocă în speță, iar răspunsul primit de la Camera Notarilor Publici a fost în sensul că nu există posibilitatea obiectivă de a se prezenta înscrisurile solicitate întrucât a expirat termenul de păstrare - de 10 ani, conform nomenclatorului arhivistic. Formulând această critică, recurenții susțin neobservarea de către instanța de apel a prevederilor Regulamentului de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995.

Actul normativ astfel invocat de recurenți este unul care nu își găsește aplicare în ce privește dosarul succesoral în cadrul căruia a fost emis, în anul 1981, certificatul de moștenitor a cărui nulitate se cere, pentru că el a intrat în vigoare ulterior nu numai momentului la care a fost finalizată respectiva procedură succesorală notarială, ci si ulterior expirării perioadei de 10 ani pe care instanța de apel a avut-o în vedere. Neretroactivitatea legii civile noi reprezintă un principiu de rang constituțional, el găsindu-ți expresie în art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Distinct de aceasta, susținerea recurenților în sensul că încheierea finală emisă în menționatul dosar succesoral ar fi putut fi obținută pentru că "avea caracter de arhivare permanentă" are valențele unui reproș la adresa rolului activ pe care îl pretinde instanței, de a administra probe apte să le susțină pretenția dedusă judecății. Or, un atare reproș este formulat cu neobservarea limitei instituite prin art. 254 alin. (6) din C.prt.civ. care prevede că "…părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii". În lumina acestei norme procedurale, atâta vreme cât recurenții nu au solicitat instanței de apel - corespunzător obligației care le revenea în temeiul prevederile art. 10 alin. (1) din C. proc. civ. - sa solicite Camerei Notarilor Publici încheierea finală întocmită în dosarul succesoral al defunctei G., cu argumentul ca respectivul act are regim de arhivare permanentă, ei nu sunt îndreptățiti să invoce nelegalitatea hotarârii pentru pretinsa omisiune a instanței de a ordona probe din oficiu.

Din conținutul deciziei recurate reiese cu evidență că instanța de apel a soluționat calea de atac - în coordonatele motivelor de apel, în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. - analizand criticile pe care reclamanții recurenți le-au formulat în conținutul motivelor de apel, analiza fiind realizată prin prisma cererilor, a apărărilor formulate de părți, precum și a materialului probator aflat în dosar (anume: declarații de martori, înscrisuri. Ca atare, este vădit lipsită de fundamant susținerea recurenților în sensul că instanța ierarhic inferioară ar fi statuat "fără să se bazeze niciun element concret, pe nicio dovadă".

În speță, reclamanții au solicitat să se constate nulitatea parțială a certificatului de moștenitor emis de pe urma bunicii lor paterne, respectivul certificat fiind în circuitul civil (ca o efect al emiterii lui în cadrul unei proceduri notariale căreia legea îi conferă aptitudinea de a conduce la întocmirea unui asemenea act juridic), având astfel benficiul prezumției de legalitate până la invalidarea lui printr-o hotărîre judecătorească. Această prezumție legală relativă este explicit reglementată prin art. 25 alin. (2) din Decretul 40/1953 (act normativ sub imperiul căruia a fost emis certificatul la care se referă litigiu pendinte) care prevede că "Pînă la anularea prin hotărâre judecătorească, cer­tificatul de moștenitor face dovadă deplină în ce pri­vește calitatea de moștenitor și cota sau bunurile ce revin fiecărui moștenitor".

Ținând seama de menționatele coodonate ale litigiului, în condițiile în care reclamanții au înțeles să conteste prezumția legalității certificatului de moștenitor, invocând vicii de nelegalitate a respectivului act juridic, în conformitate cu prevederile art. 249 din C. proc. civ., sarcina probei le revenea acestora, iar nu părților adverse care opuneau valabilitatea certificatului prevalându-se astfel de prezumția legală menționată. Ca atare, critica prin care se susține că instanța de apel ar fi făcut o greșita aplicare a prevederilor art. 249 din C. proc. civ. - critică susceptibilă de analiză în coondonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - apare ca fiind vădit nefondată.

Se cuvine a fi subliniat, în acest context, că, de principiu, poziția părții pârâte în procesul civil poate fi chiar una de pasivitate, această parte având facultatea - iar nu obigația - de a formula apărări și/sau de a propune și administra probe contrare susținerilor părții reclamante. Astfel, partea pârâtă are alegerea de a ieși sau nu din pasivitate în derularea procesului, în timp ce partea reclamantă are, conform art. 249 din C. proc. civ., obligația de a dovedi existența și întinderea dreptului la a cărui valorificare tinde, dat fiind faptul că este inițiatorul acțiunii în justiție.

Argumentul prin care se evocă împrejurarea că H. nu este menționat - în certificatul de moștenitor - la rubrica străin de moștenire prin neacceptare, ci este mentionat la rubrica renuntătorilor la succesiune este unul insuficient pentru a conduce la invalidarea actului juridic, el fiind susținut cu neobservarea finalității demersului judiciar pendinte, finalitate care este aceea a valorificării unei pretinse calități de moștenitor acceptant a numitului H. (tatăl recurenților reclamanți). Or, această finalitate a constituit premisa corect avută în vedere de instanțele de fond și de apel în evaluarea valabilității actului juridic defăimat ca nul de către reclamanții recurenți, demersul analitic al instanței fiind în deplin acord cu exigențele art. 25 alin. (1) din Decretul 40/1953 care stabilește că: "Acei care au pretenții la moștenire, ori au fost prejudiciați în alt fel prin eliberarea ori cuprinsul certificatului, pot cere în justiție anularea lui și stabilirea drepturilor lor".

De altfel, este de principiu că nulitatea unui act juridic constituie sancțiunea civilă care operează pentru a înlătura o vătămare ce se produce prin efectul actului juridic a cărui nulitate se invocă, justificarea unei asemenea vătămări constituind o cerință necesar a fi îndeplinită în persoana celui care solicită aplicarea menționatei sancțiuni.

Or, în condițiile în care s-a stabilit caracterul nefondat al susținerii reclamanților recurenți că tatăl lor ar fi acceptat moștenirea defunctei G., iar respectiva constatre a instanțelor de fond și apel este una care se circumscrie situației de fapt - neputând astfel forma obiect de reevaluare în recurs - argumentul mențonat evocat de recurenți nu este de natură a conduce la concluzia nelegalității deciziei recurate.

Dintr-o altă perspectivă, Înalta Curte notează că distincția pe care recurenții o evocă relativ o eronată mențiune în certificatul de moștenitor privind calitatea lui H. de renunțător, în loc de a fi menționat ca fiind străin de succesiune prin neacceptare, este expresia neobservării rubricației formularului tipizat pe care a fost întocmit resepctivul act (aflat la filele 10-11din dosarul constituit la Judecătoria Madgidia). Certificatul de moștenitor nr. x/1981 conține, la alineatul subsecvent pctului D, capitolul/rubrica dedicat(ă) succesibililor care "sunt străini de succesiune prin renunțare sau conform art. 700 din C. civ..", fiind astfel evident că este vorba de un capitol destinat inserării deopotrivă a mentiunilor privind succesibilii care au renunțat expres la moștenire precum și a celor referitoare la succesibilii care au devenit străini de succesiune prin neacceptarea ei, în condițiile art. 700 din C. civ. Împrejurarea că au fost conceptual alocate (în cuprinsul formuarului tipizat) și spații destinate unor mențiuni privind numărul declarației de renunțare are semnificația asigurării condițiilor de a se completa subdiviziunile din cadrul menționatului capitol conform titulaturii, neexistând vreo rațiune spre a se concluziona că respectivele spații ar fi de natură a infirma posibilitatea inserării în același capitol chiar a unor persoanelor care sunt străine de succesiune prin neacceptare (în sensul prevederilor art. 700 din C. civ. Interpretarea propusă de recurenții reclamanți, în sensul că respectivele subrubrici din formularul tipizat (pe care a fost întocmit certificatul de moștenitor) ar fi dedicate exclusiv și imperativ mențiunilor privind succesibilii care au dat declarații de renunțare la succesiune, este nu numai consecința unei lecturări trunchiate a ansamblului mențiunilor care se regăsesc în cuprinsul actului juridic ce a fost întocmit de notar pe un formular, dar și rezultatul neobservării regulii de interpretare a actelor juridice potrivit cu care un asemenea act trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice, iar nu în sensul în care nu ar produce astfel de efecte - regulă care se regăsește în art. 978 din C. civ. adoptat în anul 1864 (sub imperiul căruia a fost emis certificatul de moștenitor) coform căruia "Când o clauza este primitoare de doua intelesuri, ea se interpreteaza in sensul ce poate avea un efect, iar nu in acela ce n-ar putea produce nici unul".

Susținerile recurenților relative la eronata interpretare a probelor de către instanța de apel (referitoare la pretinsa acceptare tacită a sucesiunii defunctei G., de către succesibilul H., prin preluarea unor bunuri din moștenire), precizările referitoare la justificarea legitimării procesual active în prezenta cauză (în contextul în care excpția lipsei calității procesual active a fost respinsă de prima instanță, iar această soluție nu a fost atacată de pârâți) precum și cele care reprezintă puncte de vedere exprimate prin raportare la o situație de fapt diferită de cea care a fost reținută de instața de apel în urma analizei probelor, nu se circumscriu unor critici de nelegalitate a hotărârii judecătorești care face obiectul controlului judiciar în recursul pendinte, astfel că ele nu pot fi analizate în coordonatele permise de art. 488 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prin care recurenții susțin că instanța de apel ar fi reținut eronat că nu au invocat procedura falsului privitor la înscriul sub semnătură privată intitulat "chitanță" întocmit la data de 27.02.1983 poate fi analizat în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin el fiind evocate erori ale instanței legate de respectarea limitelor învestirii sale, respectiv de omisiunea de a se pronunța cu privire la o apărare esențială formulată de recurenții reclamanți relativ un mijloc de probă opus de pârâți.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate de recurenți referitor la această din urmă chestiune, în raport de următoarele considerente:

Judecata în apel este una ce are caracter devolutiv, fiind o cale de atac în cadrul căreia efectul devolutiv cunoaște limite riguros stabilite prin art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., normă care prevede că: "Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Raportat la limitele astfel stabilite, în condițiile în care reclamanții recurenți nu au invocat (criticat) prin motivele de apel omisiunea primei instanțe de a declanșa procedura falsului cu privire la menționatul înscris sub semnătură privată, și nici nu au solicitat declanșarea unei asemenea proceduri în etapa judecării apelului, nu există temei spre a se reține că instanța de de apel - ca instanță de control judiciar - ar fi omis a avea în vedere invocarea de caracterului fals al chitanței de către părțile reclamante.

Astfel, împrejurarea expusă de recurenți, în sensul că au contestat înscrisul intitulat Chitanță "încă dinaintea primului termen de judecată din fond" nu poate fi analizată ca și viciu de nelegalitate a judecății realizate de instanța de apel, iar judecata realizată de prima instanță nu poate forma obiect al controlului judiciar direct în recurs față de exigențele art. 488 alin. (2) coroborat cu art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

Legat de poziția procesuală adoptată de recurenți în privința înscrisului intitulat Chitanță, este necesar a fi observat că ei înșiși susținut - atât prin cererea precizatoare depusă la data de 07.02.2018 la judecata în primă instanță (ulterior răspunsului la întîmpinare de care se prevalează ca fiind actul de procedură prin care ar fi solicitat declanșarea procedurii înscrierii în fals), dar și prin motivele de apel, pg. 8 din dosarul apel - că respectivul înscris constituie o dovadă în sensul aceptării succesiunii defunctei G. de către succesibilul H.. De asemenea, au susținut că același act este lipsit de veridicitate, în sensul că nu ar avea aptitudinea de a produce efectele afirmate de pârâți nefiind nici anterior emiterii certificatului de moștenitor și nici încheiat în formă autentică, ori înregistrat sau certificat la vreo instituție, după cum nu are la bază un alt act notarial prin care H. să fi renunțat la moștenirea mamei sale.

În contextul evocării în aceste coordonate a forței probatorii a resepctivului înscris, au redat recurenții - în cererea de apel - conținutul dispozițiilor art. 1171, art. 1177-1179 din C. civ., dar nu au formulat o critică prin care să evidențieze o omisiune a primei instanțe de a declanșa procedura falsului în legătură cu mijlocul de probă de care ei înșiși se prevalau ca favorabil probării faptului că I. a acceptat succesiunea defunctei G..

Față de poziția procesuală astfel adoptată în privința mijlocului de probă ce a fost administrat de părțile adverse din proces și de lipsa unei solicitări explicite adresate instanței de apel de a se declanșa, în calea de atac, procedura falsului relativ la înscrisul respectiv - solicitare care putea fi formulată în raport de prevederile 479 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că analiza realizată de instanța de apel relativ la acest aspect corespunde limitelor devoluțiunii impuse de art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.

Cât privește proba cu martori propusă de recurenți în fața instanței de apel, se constată că ea a fost respinsă prin încheieirea de ședință din data de 12.11.2018 pentru considerentul că formularea respectivei cereri nu respectă rigorile impuse de art. 470 alin. (3) din C. proc. civ., nefiind solicitată prin cererea de apel. În condițiile în care nu se aduce vreo critică de nelegalitate concluziei astfel reținute de instanța de apel, ci recurenții se limitează la a-și exprima opinia că proba testimonială trebuia admisă pentru că situația impunea administrarea acestei probe, nu există posibilitatea analizării acestor susțineri în coordonatele permise de art. 488 C. proc. civ.

Invocata depunere a unui înscris, despre care recurenții susțin că era menit să demonstreze caracterul nereal al situației consemnate în Chitanța datată 27.02.1983, respectiv să dovedească împrejurarea că H. ar fi fost plecat la data respectivă într-o excursie în fost URSS, aduce din nou în discuție modalitatea de evaluare a probelor, iar nu omisiunea declanșării în apel a procedurii falsului ori vreun alt aspect de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar. Câtă vreme mijlocul de probă la care se face astfel referire nu numai că nu este unul care să aibă un regim probator stabilit prin norme imperative ale legii, dar nici nu a constituit o probă propusă și încuviințată corespunzător unor critici care să fi satisfăcut cerințele impuse de art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., evaluarea lui a fost făcută corespunzător limitelor devoluțiunii din calea de atac a apelului și liberei aprecieri pe care legea o conferă instanțelor prin art. 264 din C. proc. civ.

Înalta Curte notează recurenții formuleză critici referitoare la considerentele reținute de prima instanță în cadrul evaluării forței doveditoare a înscrisului intitulat Chitanță. Or, astfel cum s-a reținut în precedent, asemenea critici nu pot forma obiect de analiză în recurs, în raport de exigențele stabilite prin art. 488 alin. (2) coroborat cu art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., pentru că nu privesc decizia (dată în apel) care este supusă controlului judiciar.

Nici criticile referitoare la caracterul nesincer al răspunsurilor date de pârâți la interogatoriul administrat în cauză, raportat la conținutul Chitanței menționate, al celorlalte înscrisuri din dosar și al declarațiilor martorilor, nu pot forma obiect de analiză în coordonatele prezentei căi de atac extraordinare, dat fiind faptul că prin formularea lor se propune o reevaluare a probelor incompatibilă cu cerințele art. 488 din C. proc. civ.

Este nefondată susținerea recurenților în sensul că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat cu privire la conținutul aceleași Chitanțe datate 27.02.1983. Acest înscris constituie unul dintre mijlocele de probă administrate în cauză, și el a fost analizat concret și efectiv în coordonatele situației litigioase concrete din speță, resepectiv acelea în care reclamanții susțineau - și aveau obligația legală de a dovedi - acceptarea tacită a succesiunii defunctei G. de către succesibilul H. și, derivat din aceasta, vătămarea ce i s-a cauzat prin prin menționarea în certificatul de moștenitor a respectivului succesibil ca fiind străin de succesiune.

Se cuvine a fi subliniat că litigiul pendinte se referă la aspecte legate de succesiunea defunctei G., excedând cadrului procesual chestiunile privind succesiunea numitului K. (soțul supraviețuitor al defunctei menționate). Prin raportare la un asemenea cadru procesual, și la limitele judecății impuse prin art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. - care prevede că "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel." - instanța de apel nu avea nici obligația, și nici posibilitatea de a analiza mențiunile din cuprinsul Chitanței referitoare la renunțarea succesiunii (viitoare) a numitului K., din perspectiva dispozițiilor art. 965 alin. (2), a art. 702 și a art. 5 C. civ.

Ținând seama de împrejurarea că, în speță, s-a reținut că tatăl recurenților este străin de succeiunea defunctei L. prin neacceptare, iar nu prin renunțare expresă la resepctiva succesiune, este lipsită de relevanță lipsa formei autentice a înscrisului intitulat Chitanță. O atare formă este cerută numai pentru situația în care suucesibilul își exprimă voința de renunțare explicit, printr-un act juridic care consemnează resepctiva manifestare de voință, iar nu și în cazul în care succesibilul se limitează la a adopta o conduită factuală echivalentă renunțării - astfel cum este neacceptarea în termen.

Evocând lipsa formei autentice a Chitanței drept motiv de nevalabilitate a certificatului de moștenitor, recurenții ignoră faptul că, în speță, nu s-a atribuit o asemenea valoare juridică respectivului înscris, ci el a fost analizat ca mijloc de probă care reliefează neacceparea succesiunii.

Înalta Curte constată că recurenții au avut, în etapele procesuale anterioare, o abordare lipsită de consecvență în privința înscrisului intitulat Chitanță. Astfel, deși în recurs susțin că i-au contestat valabilitatea și realitatea, atât la judecata în fond (prin cererea precizatoare depusă la dosarul Tribunalului Constanța) cât și la judecata în apel a cauzei (prin motivele de apel care se regăsesc la dosarul contituit la Curtea de apel Constanța) ei au imvocat același mijloc de probă ca fiind unul care dovedește acceptarea moștenirii de către I., o atare abordare reprezentând, în sensul prevederilor art. 257 alin. (1) din C. proc. civ., o veritabilă însușire a probei administrate de părțile adverse.

Avînd în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat a criticilor aduse de recurenți deciziei atacate prin recursul pendinte, urmând a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., respingerea recursului astfel cum a fost susținut prin criticile analizate în precedent.

Ținînd seama de soluția de respiungere a căii de atac promovate de recurenți, și de preverile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimații pârâți se situează în poziția procesuală de părți care au câștigat procesul, fiind astfel îndreptățiți la a le fi plătite de către recurenți cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea prezentului recurs. În consecință, urmează a se dispune obligarea recurenților la plata cu acest titlu, în favoarea intimaților, a sumei de 1.500 RON reprezentând - conform înscrisurilor depuse la filelr x - onorariul avocatului care le-a asigurat asistența juridică în etapa soluționării recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., C. șiPîrju Nicoleta împotriva deciziei nr. 215/C din 10 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă pe reclamanții A., C. și B. la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâții E. și D..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 mai 2020.