ÎCCJ, decizie (scj.ro #198465)

Renunțare frauduloasă la moștenire. Acțiune în revocarea actului de opțiune succesorală

C.civ., art. 1122

Reglementând o formă particulară a acțiunii pauliene în materie succesorală, dispozițiile art. 1.122 C.civ.  dau posibilitatea creditorilor succesibilului care a renunțat la moștenire în frauda lor să ceară revocarea renunțării în ceea ce îi privește, urmând ca admiterea acțiunii în revocare să producă efectele acceptării moștenirii de către succesibilul debitor, în privința creditorului reclamant și în limita creanței acestuia.

În ce privește frauda, condiție de admisibilitate a acțiunii revocatorii, aceasta nu presupune, în mod necesar, o intenție calificată a debitorului de a crea un prejudiciu creditorului prin încheierea actului atacat, fiind suficientă cunoașterea că prin perfectarea respectivului act este cauzat un astfel de prejudiciu.

Astfel, cum actul renunțării la succesiune (cu titlu gratuit) a intervenit ulterior trimiterii în judecată a pârâtului - condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, obligat fiind la plata despăgubirilor civile -, așadar, la un moment când, raportat la natura infracțiunilor ce făcuseră obiect al cercetării, acesta avea reprezentarea faptului că patrimoniul său poate fi grevat de creanțe ale persoanelor care figurau ca părți civile în procesul penal, condiția fraudei succesibilului renunțător este îndeplinită.

În ceea ce privește condiția vizând certitudinea creanței, împrejurarea că la data promovării acțiunii revocatorii nu fusese pronunțată încă hotărârea penală, nu poate avea semnificația inexistenței dreptului de creanță, câtă vreme acesta este  expresie a prejudiciului încercat urmare a săvârșirii unor fapte ilicite anterior învestirii instanței civile. De altfel, existența unui titlu executoriu, care să încorporeze ca atare creanța, nu este o cerință a caracterului cert al acesteia în materia acțiunii revocatorii (și, implicit, a admisibilității acesteia), câtă vreme o astfel de acțiune nu reprezintă o măsură de executare silită, ci una care vizează inopozabilitatea actului fraudulos în raport cu creditorul reclamant [iar, în mod particular, în condițiile art. 1.122 alin. (2) C.civ., efectele  admiterii au consecința acceptării moștenirii de către succesibilul debitor, în privința creditorului reclamant, în limita  creanței acestuia].

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 843 din 13 aprilie 2022

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 2 august 2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., ș.a. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul T. și intervenienții forțați U. și V., revocarea actului de opțiune succesorală - declarație de renunțare la moștenire autentificată sub nr. 790/14.07.2015 la SNP W., efectuat de pârâtul T.; anularea certificatului de moștenitor nr. 45/19.08.2015 emis de SPN W.; constatarea calității de

moștenitor a pârâtului T., în calitate de fiu, de pe urma defunctului X., alături de ceilalți moștenitori.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 192, 194-195 C.proc.civ., art. 1122, art. 1124 C.civ.

Pârâtul și intervenienții au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția prematurității cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității procesual active și au solicitat suspendarea, în temeiul art. 413 C.proc.civ., până la

soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/118/2012 al Tribunalului Constanța.

Prin precizările la acțiune, reclamanții au arătat, cu privire la primul capăt de cerere, că solicită anularea actului de opțiune succesorală.

Prin sentința nr. 2498 din 8.03.2017, Judecătoria Constanța, Secția civilă a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Constanța.

Judecata cauzei au fost suspendată la data de 24.05.2017 până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/118/2012 și a fost reluată la data de 28.05.2019.

La același termen de judecată, instanța a solicitat reclamanților precizări cu privire la calitatea procesuală a numiților U. și V. și temeiul de drept al acțiunii, precizări depuse la data de 12.08.2019, prin care reclamanții au învederat că înțeleg să se judece cu U. și V. în calitate de pârâți, că temeiul de drept al acțiunii este reprezentat de dispozițiile art. 1122 C.civ. și că solicită revocarea actului de opțiune succesorală

.

La același termen de judecată, s-a arătat că nu se mai insistă in excepția lipsei calității procesual active a reclamanților și nici în excepția prematurității.

Prin încheierea din 25.09.2019, s-au respins, ca neîntemeiate, excepția decăderii reclamanților din dreptul de a-și modifica acțiunea și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Sentința pronunțată de tribunal

Prin sentința nr. 1386 din 30.06.2020, Tribunalul Constanța, Secția I civilă a admis acțiunea precizată. A revocat renunțarea la moștenirea defunctului X. realizată de pârâtul T. prin declarația autentificată sub nr. 790 din 14.07.2015 la SNP W. față de creditorii reclamanți și în limita creanțelor acestora conform deciziei penale nr. 285 din 26.03.2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/118/2012*. A anulat, în parte, certificatul de moștenitor nr. 45 din 19.08.2015 emis de SPN W. față de creditorii reclamanți și în limita creanțelor acestora conform deciziei penale nr. 285/2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/118/2012* - doar  în ceea ce privește calitatea de moștenitori a fiilor defunctului și în ceea ce privește cotele acestora. A constatat calitatea  de moștenitor a pârâtului T., în calitate de fiu, de pe urma defunctului X.. A constatat că au calitatea de moștenitori legali ai defunctului X., pârâtul T., cu o cotă de 3/8 din masa succesorală și pârâtul T., cu o cotă de 3/8 din masa succesorală.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă, prin decizia nr. 35 C din 26.02.2021, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile pârâților T., U. și V. împotriva sentinței tribunalului.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri pârâții T., U. și V.

1) Recurentul - pârât T. a criticat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 313 C.proc.civ., motiv subsumat art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., respectiv a apreciat în mod greșit că lipsa nejustificată a martorului Y. la al doilea termen de judecată la care a fost citat este imputabilă apelanților, care ar fi trebuit să ia legătura cu acesta pentru a se prezenta la instanță în vederea audierii.

A arătat că nu aveau niciun mijloc procedural de a obliga un martor să fie prezent în instanță, cea care trebuia să ia toate măsurile procedurale necesare fiind instanța de judecată, câtă vreme a apreciat că proba respectivă este utilă pentru aflarea adevărului. Aprecierea instanței de apel potrivit căreia citarea cu mandat a martorului este doar o posibilitate, iar dacă instanța nu constată necesitatea unei atare măsuri poate trece la judecarea cauzei reprezintă, în opinia recurentului, o apreciere în contra prevederilor legale, ceea ce impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

A mai susținut  recurentul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1122 și art. 1562 alin. 1 C.civ., motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.

Astfel, s-a  arătat că revocarea renunțării la moștenire este o aplicație a acțiunii revocatorii sau pauliene și pentru a fi admisă, pe lângă prevederile art. 1122 C.civ., trebuie îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru acțiunea pauliană, respectiv actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, să existe frauda debitorului, creditorul să aibă o creanță certă la data introducerii acțiunii, să existe complicitatea la fraudă a terțului.

Or, în cauză nu este îndeplinită nici condiția privind frauda debitorului, nici cea privind existența unei creanțe certe la data introducerii acțiunii.

Referitor la condiția privind frauda debitorului, recurentul a arătat că în speță nu a existat vreo intenție directă sau indirectă de fraudare a creditorilor, ci o punere în aplicare a dorinței defunctului X. care își dorea să ofere și celuilalt fiu al său, U., un sprijin financiar similar celui oferit lui T. (căruia i-a suportat toate costurile dosarului penal în care acesta a fost implicat, costuri ce s-au ridicat la valoarea de piață a unui imobil din municipiul Constanța). Lipsa unui testament în acest sens a fost determinată de decesul produs din cauza unor probleme de sănătate având un debut și o evoluție extrem de rapide, care nu au permis rezolvarea acestor probleme. Astfel, dreptul de opțiune succesorală exercitat de către recurentul - pârât  a avut drept scop, pe de o parte, achitarea obligațiilor morale pe care acesta le avea față de fratele său, U., pe de altă parte, împlinirea dorinței defunctului de a acorda sprijin financiar celuilalt fiu.

Referitor la condiția privind existența unei creanțe certe la data introducerii acțiunii, recurentul a arătat că în noua reglementare a acțiunii revocatorii nu se mai prevede cerința potrivit căreia creanța creditorului care exercită acțiunea să fie exigibilă, ci doar ca aceasta să fie certă la momentul introducerii acțiunii.

Or, la momentul exercitării dreptului de opțiune succesorală, cauza penală în care recurentul a fost obligat la despăgubiri civile în favoarea reclamanților din prezenta cauză nu fusese soluționată nici măcar în primă instanță, nu se prefigura o soluție de condamnare, astfel încât creanța invocată de către reclamanți nu avea caracterul cert cerut de lege.

2) Recurenții - pârâți U. și V. au criticat decizia apelului pentru soluționarea greșită a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei V., motiv reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.

Potrivit recurenților, ca efect al admiterii acțiunii revocatorii a actului de opțiune succesorală, se schimbă doar cota descendentului U., iar nu și a soției supraviețuitoare, V., care are aceeași cotă indiferent de numărul descendenților.

Față de această situație, s-a arătat că V. nu are calitate procesuală pasivă nici în capătul de cerere privind revocarea actului de opțiune succesorală, nici în capătul de cerere privind nulitatea parțială  a certificatului de moștenitor.

Au susținut și faptul că instanța de apel a soluționat în mod greșit excepția prescripției extinctive, motiv de recurs subsumat art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., precizând că  reclamanții au cunoscut ori trebuiau să cunoască existența actului de opțiune succesorală din momentul în care s-au efectuat formalitățile de publicitate imobiliară, iar nu de la data de 17.05.2016, data la care aceștia au solicitat și obținut extrasul de carte funciară cu privire la imobilul proprietatea părinților lui T. Astfel, potrivit art. 1122 C.civ., termenul de exercitare a acțiunii revocatorii este de 3 luni de la data la care reclamanții au cunoscut actul de opțiune succesorală.

Decizia din apel a fost criticată și pentru încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1122 și art. 1562 alin. 1 C.civ., motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., pentru aceleași motive cu cele prezentate de recurentul – pârât T. în memoriul său.

Intimații - reclamanți au formulat întâmpinări prin care au invocat excepția de inadmisibilitate a recursurilor, raportat la faptul că susținerile din memoriile de recurs nu se circumscriu art. 488 C.proc.civ., ci reprezintă o „recapitulare a motivelor de apel”.

Referitor la recursul pârâtului T., intimații - reclamanți au arătat că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 313 alin. 1 C.proc.civ., instanța având posibilitatea de a emite mandat

de aducere pe numele martorului și de a-l amenda în caz de neprezentare.

Dispozițiile art. 1222 alin. 1 C.civ. au fost aplicate, de asemenea, în mod corect, iar intimații nu figurează părți în dosarul succesoral pentru a fi trebuit să cunoască despre existența actului de opțiune succesorală, ori să li se fi comunicat pentru opozabilitate încheierea de la OCPI.

Potrivit intimaților, prevederile art. 1222 C.civ. se completează cu cele referitoare la acțiunea pauliană, care sunt îndeplinite în cauză, existând intenția recurentului de fraudare a creditorilor.

Au susținut că instanțele anterioare au analizat toate aspectele deduse judecății, probele administrate și temeiurile de drept invocate, magistrații au manifestat o atitudine obiectivă și nepărtinitoare față de elementele cauzei și au arătat pe larg care au fost argumentele ce au conturat soluția pronunțată.

Au solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, în măsura dovedirii acestora, în subsidiar, pe cale separată..

Referitor la recursul pârâților U. și V., intimații - reclamanți au arătat că instanța de apel a soluționat în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei V., iar această excepție nu a fost invocată în fața primei instanțe.

Potrivit intimaților, în mod corect a fost respinsă excepția dreptului material la acțiune, instanța de apel reținând că întrucât încheierea premergătoare nu a fost atacată, soluția asupra excepției nu poate forma obiect de analiză în cadrul apelului.

Referitor la modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 1222 alin. 1 C.civ., îndeplinirea condițiilor acțiunii pauliene, modalitatea în care au fost analizate pretențiile deduse judecății și în care s-a procedat la motivarea hotărârii, intimații au expus apărări identice cu cele formulate în cadrul întâmpinării la recursul recurentului T.

Recurentul - pârât T. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției de inadmisibilitate a recursului, acesta fiind întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare pe fondul recursului pentru argumentele conținute în memoriul de recurs.

În cauză au formulat răspuns la întâmpinare și recurenții - pârâți U. și V., prin care au solicitat respingerea excepție de inadmisibilitate a recursului, acesta fiind întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 C.proc.civ., precum și respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare pe fondul recursului pentru argumentele conținute în memoriul de recurs.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate.

Recursul pârâtului T.

Critica referitoare la aspecte formale ale judecății, cu incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ., întrucât instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 313 C.pr.civ. – privind aducerea cu mandat a martorului care lipsește la termenul fixat pentru administrarea probei – nu poate fi primită.

Contrar susținerii recurentului, instanța nu a încălcat dispoziția procedurală menționată atunci când, constatând (conform încheierii de dezbateri din 26.02.2021), că martorul, deși citat la două termene consecutive, nu s-a prezentat în vederea audierii, se află în situația în care, prin aplicarea prevederilor alin.(3) ale art. 313 C.pr.civ., îi este permis să procedeze la judecata cauzei.

Aceasta, ținând seama pe de o parte, de împrejurarea că nu depusese nicio dovadă a imposibilității prezentării martorului, că era al doilea termen care ar fi ocazionat amânarea judecății pentru același considerent (avocatul pârâtului care propusese proba învederând doar existența unor motive familiale, neînsoțită de vreo dovadă) și, pe de altă parte, de faptul că dispozițiile art. 313 alin. 1 C.pr.civ. lasă la latitudinea instanței aprecierea asupra necesității emiterii unui mandat de aducere pentru astfel de situații.

Or, uzând de această prerogativă, instanța de apel, ca instanță devolutivă a fondului, a

considerat că nu e necesară emiterea unui astfel de mandat și că poate trece la judecata pricinii, pe baza probelor deja administrate.

În acest context și tot prin raportare la prerogativele recunoscute instanței fondului în evaluarea probelor și a necesității administrării lor, se constată lipsită de temei și cealaltă argumentație adusă de recurent în susținerea aceluiași motiv de recurs – respectiv, că instanța „ar fi trebuit să ia aceste măsuri" (citarea cu mandat a martorului) de vreme ce apreciase asupra utilității administrării probei la momentul încuviințării.

Cum s-a arătat, norma de drept nu impune dispunerea acestei măsuri procedurale, lăsând-o în marja de apreciere a instanței, așa cum este lăsată, de altfel, și aprecierea asupra  utilității administrării probei ce poate fi reevaluată pe parcursul desfășurării procesului (încheierea de încuviințare a probelor neavând caracter interlocutoriu, pentru ca instanța să nu poată reveni asupra acesteia).

Este, de asemenea, lipsită de temei critica recurentului-pârât referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.122 C.civ. coroborate cu cele ale art. 1.562 alin. 1 C.civ. (motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.).

Susținând greșita aplicare a normelor de drept material menționate în legătură cu revocarea renunțării la moștenire solicitată de către reclamanți, recurentul a pretins că nu ar fi fost corect analizate și aplicate condițiile referitoare la frauda debitorului și creanța certă la data introducerii acțiunii.

Aceasta întrucât reclamanții nu ar fi dovedit că atitudinea subiectivă a debitorului ar fi îmbrăcat forma intenției de fraudare (ci doar o punere în aplicare a dorinței defunctului ca moștenirea acestuia să revină celuilalt fiu, iar nu recurentului) iar în ce privește creanța, aceasta nu avea un caracter cert la momentul promovării acțiunii și, cu atât mai mult, la data exercitării dreptului de opțiune succesorală.

Critica este nefondată sub ambele aspecte.

Astfel, dispozițiile art. 1.122 C.civ., reglementând o formă particulară a acțiunii pauliene în materie succesorală, dau posibilitatea creditorilor succesibilului care a renunțat la moștenire în frauda lor să ceară revocarea renunțării în ceea ce îi privește, urmând ca admiterea acțiunii în revocare să producă efectele acceptării moștenirii de către succesibilul debitor, în privința creditorului reclamant și în limita creanței acestuia.

În speță, promovarea acțiunii în revocarea actului de opțiune succesorală, autentificat sub nr. 790 din 14.07.2015 SNP W. (de renunțare, cu titlu gratuit, de către pârâtul T., la moștenirea tatălui), s-a făcut de către reclamanți, având în vedere calitatea acestora de părți civile în dosarul penal nr. x/118/2012* al Curții de Apel Constanța, în care pârâtul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuară și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, fiind obligat la despăgubiri civile (reținându-se un prejudiciu material de 1.824.801 eu, 3.345 USD, 79.460 Chf și 32.726 lei).

În ce privește frauda, condiție de admisibilitate a acțiunii revocatorii de față, separat de faptul că ea nu presupune, în mod necesar, o intenție calificată a debitorului de a crea un prejudiciu creditorului prin încheierea actului atacat, fiind suficientă cunoașterea că prin perfectarea respectivului act este cauzat un astfel de prejudiciu, ea a fost corect reținută de către instanțele fondului, pe baza elementelor de fapt ale pricinii.

Astfel, s-a constatat că actul renunțării la succesiune (cu titlu gratuit) a intervenit ulterior trimiterii în judecată penală, așadar, la un moment când, raportat la natura infracțiunilor ce făcuseră obiect al cercetării (înșelăciune în formă continuată), pârâtul avea reprezentarea faptului că patrimoniul său poate fi grevat de creanțe ale persoanelor care figurau părți civile în procesul penal.

Lipsa unei reprezentări a diminuării patrimoniului său, ca urmare a opțiunii succesorale în forma arătată, a fost corect cenzurată de către instanță, din coroborarea  celorlalte elemente de fapt, referitoare la propriile susțineri ale pârâtului – respectiv, faptul că în procesul penal cheltuielile judiciare cu onorariile avocaților au fost suportate de către tatăl acestuia, ceea ce înseamnă invocarea unei situații financiare precare, care ar fi fost accentuată prin actul renunțării la moștenire.

La fel, conduita anterioară a pârâtului – de a proteja patrimoniul părinților în detrimentul dreptului de creanță al reclamanților – a fost circumscrisă aceleiași manifestări de fraudare, atunci când s-a constatat că, prin contract de vânzare-cumpărare autentificat la 13.08.2008, pârâtul a înstrăinat părinților săi, la un  preț subevaluat, apartamentul inclus apoi în masa succesorală a tatălui (în contextul în care faptele infracționale pentru care a fost condamnat a vizat perioada 13.02.2007 – 28.03.2009).

De aceea, susținerea recurentului-pârât, conform căreia actul său de opțiune succesorală, constând în renunțarea cu titlu gratuit la moștenirea tatălui, ar fi unul care, în realitate, ar fi dat eficiență voinței defunctului, de a-l lăsa succesor pe celălalt fiu, este una care contrazice întregul context factual menționat anterior, care se circumscrie noțiunii de fraudă la adresa creditorilor.

Așa cum a reținut instanța de apel, dacă ar fi existat o astfel de intenție din partea autorului defunct (care să anihileze intenția de fraudare a pârâtului), ea putea fi concretizată într-un testament, ca act de ultimă voință, ce poate fi întocmit oricând în timpul vieții.

Acesta fiind sensul reglementării în materia liberalităților pentru cauză de moarte, testatorul putând dispune oricând, pentru timpul când nu va mai fi în viață (art. 1.034 C.civ.), rezultă că în mod corect a constatat instanța de apel că nu poate fi primită apărarea pârâtului conform căreia semnificația actului de opțiune succesorală ar fi fost respectarea unei anumite voințe a defunctului – neexprimată ca atare, în condițiile legii – iar nu fraudarea creditorilor.

Referitor la cealaltă condiție,vizând certitudinea creanței, critica este, de asemenea, așa cum s-a arătat, nefondată.

Împrejurarea că la data promovării acțiunii revocatorii nu fusese pronunțată încă hotărârea penală (procesul civil fiind, de altfel, suspendat la 24.05.2017, până la soluționarea dosarului penal) n-are semnificația pretinsă, a inexistenței dreptului de creanță, câtă vreme acesta este  expresie a prejudiciului încercat urmare a săvârșirii unor fapte ilicite în perioada 13.02.2007 – 28.03.20093, așadar, anterior învestirii instanței civile, la 2.08.21016.

De altfel, existența unui titlu executoriu, care să încorporeze ca atare creanța, nu este o cerință a caracterului cert al acesteia în materia acțiunii revocatorii (și, implicit, a admisibilității acesteia), câtă vreme o astfel de acțiune nu reprezintă o măsură de executare silită, ci una care vizează inopozabilitatea actului fraudulos în raport cu creditorul reclamant (iar, în mod particular speței, în condițiile art. 1.122 alin. 2 C.civ., efectele  admiterii au consecința acceptării moștenirii de către succesibilul debitor, în privința creditorului reclamant, în limita  creanței acestuia).

De asemenea, susținerea recurentului-pârât, conform căreia caracterul cert al creanței ar fi trebuit verificat încă de la momentul exercitării dreptului de opțiune succesorală, este una care ignoră dispoziția expresă a normei art. 1.563 C.civ. („creanța trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii”), ce trebuie văzută în corelare cu art. 1.122 C.civ., sub aspectul condițiilor de admisibilitate a acțiunii revocatorii, în  partea referitoare la natura/calitatea creanței, obiect al sancțiunii juridice prin intermediul acestei căi procedurale.

În consecință, criticile recurentului-pârât T. fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin. 1  pct. 5 și 8 C.pr.civ. nu pot fi primite, recursul acestuia având, ca atare, caracter nefondat.

Recursul pârâților U. și V.

În primul rând, se constată, în analiza memoriului de recurs al acestor pârâți, caracterul nefondat al criticii referitoare la constituirea cadrului procesual pasiv cu invocarea greșitei rețineri a poziției procesuale a pârâtei V. și incidența  motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1  pct. 5 C.proc.civ.

Pe acest aspect, s-a susținut că, urmare a admiterii acțiunii revocatorii, față de dispozițiile art. 1.122 C.civ., consecințele s-ar produce numai în privința creditorului reclamant și în limita creanței acestuia, fără a afecta în vreun fel cota soției supraviețuitoare, care rămâne aceeași, indiferent de faptul că sunt unul sau mai mulți descendenți.

Formulând în acești termeni critica legată de cadrul procesual pasiv, recurenta-pârâtă ignoră impedimentul de ordin procedural al aducerii în fața  instanței de recurs, spre dezbatere, a chestiunii legate de legitimarea sa în proces, în condițiile în care, așa cum a reținut instanța de apel, nu a invocat la fond apărări legate de calitatea sa de parte în proces.

Apărările invocate în fața primei instanțe – și care și-au găsit rezolvare, conform încheierii de ședință din 25.09.2019 – au fost cele referitoare la decăderea reclamanților din dreptul de a-și  modifica acțiunea și respectiv, prescripția extinctivă a dreptului de a cere revocarea actului de opțiune succesorală.

Ca atare, în mod corect a constatat instanța de apel că, într-o astfel de situație, se opun dispozițiile art. 478 alin. 1 și art. 478 alin. 2 C.proc.civ. invocării altor mijloace de apărare decât cele care au făcut obiectul judecății în primă instanță.

Statuarea instanței de apel este corectă cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 247 alin. 3 C.proc.civ., „părțile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute”.

Or, fundamentându-și apărarea referitoare la nejustificarea prezenței sale  în proces pe împrejurarea că efectul admiterii acțiunii revocatorii nu ar putea modifica în niciun fel cota sa succesorală, recurenta-pârâtă nu poate susține că nu a cunoscut dintru început acest aspect, că el ar fi fost unul intervenit ulterior, pe parcursul desfășurării judecății, pentru a putea fi invocat direct în fața instanței de apel, trecând peste faza primei judecăți de fond. În realitate, pârâta a tins la o devoluare a fondului în afara a ceea ce făcuse obiect al învestirii primei instanțe, cu nesocotirea principiului tantum devolutum quantum iudicatum.

Deși instanța de apel folosește și un argument de fond în respingerea criticii – în sensul că prezența în proces a pârâtei este justificată prin aceea că are calitatea de moștenitor în certificatul a cărui anulare se cere și că renunțarea făcută de un succesibil este opozabilă tuturor moștenitorilor – acesta este un considerent subsidiar, subsecvent celui de ordin procedural care a vizat regimul invocării acestei apărări direct în apel.

De asemenea, are caracter nefondat critica referitoare la greșita rezolvare a excepției prescripției extinctive, cu afirmarea incidenței art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.

Pe acest aspect, instanța de apel a constatat că pârâții nu au atacat încheierea din 25.09.2019, conținând soluția de respingere a acestei excepții. Având în vedere dispozițiile art. 466 alin. 4 C.proc.civ. care  permit exercitarea apelului, odată cu fondul, și împotriva încheierilor premergătoare s-a concluzionat, a contrario, că, în absența atacării unei astfel de încheieri, soluția asupra excepției a rămas definitivă.

Chiar în contextul în care, în conținutul memoriului de apel, sunt identificabile susțineri de nelegalitate cu privire la modalitatea de rezolvare a excepției prescripției extinctive – fără a fi indicat, într-adevăr, în contra dispozițiilor art. 470 alin. 1 lit.b) C.proc.civ., actul procedural care conține soluția – ceea ce ar fi permis și o cenzură a fondului criticii, nu doar sub aspect formal, decizia din apel  nu este nici din această perspectivă una lipsită de fundament și caracter legal (nefiind, ca atare, susceptibilă de reformare).

Aceasta întrucât recurenții pretind eronat că termenul de 3 luni  prevăzut de art. 1.122 alin. 1 C.civ. pentru promovarea acțiunii revocatorii, ar fi început să curgă din momentul în care reclamanții „au cunoscut sau trebuia să cunoască existența actului de opțiunea succesorală”,  adică de la data la care s-au efectuat formalitățile de publicitate imobiliară, iar nu de la data (17.05.2016) când aceștia au solicitat și obținut extrasul de carte funciară.

Introducând un criteriu obiectiv în determinarea momentului de începere a cursului termenului de prescripție extinctivă (data la care reclamanții trebuia să cunoască existența actului de renunțare), recurenții denaturează conținutul și sensul normei art. 1.121 alin. 1 C.civ. care stabilește un singur reper (cel subiectiv) în marcarea începutului cursului prescripției.

Potrivit textului menționat „creditorii succesibilului (...) pot cere revocarea renunțării în ceea ce îi privește, însă numai în termen de 3 luni de la data la care au cunoscut renunțarea”.

Rezultă că este irelevant, sub aspectul regimului prescripției extinctive (începutul acesteia), alt moment decât acela al luării la cunoștința efectivă de existența actului fraudulos, teza avansată de recurenți, a necesității cunoașterii de la data realizării formalităților de publicitate imobiliare  (cunoașterea obiectivă) fiind în afara ipotezei normei.

De aceea, promovarea acțiunii la 2.08.2016, în contextul în care reclamanții au aflat de actul de opțiune succesorală la 17.05.2016 (când le-a fost eliberat extras de carte funciară) s-a realizat în interiorul termenului de prescripție.

Criticile recurenților-pârâți referitoare la greșita rezolvare a fondului cauzei, cu încălcarea dispozițiilor art. 1.122 C.civ., art. 1.562 alin. 1 C.civ., reiau aceleași argumente expuse în recursul celuilalt pârât, T., referitoare la inexistența intenției  fraudării creditorilor-reclamanți întrucât demersul întocmirii actului de opțiune succesorală ar fi vizat,  în realitate, respectarea voinței defunctului ca bunurile succesorale să revină unuia dintre fii, precum și la inexistența creanței certe.

Pentru considerentele arătate deja, în analiza recursului pârâtului T., criticile sunt lipsite de fundament legal, bazându-se pe o interpretare denaturată a textelor.

Reținând toate aceste argumente, ambele recursuri au fost respinse ca nefondate.