ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4155/2018

Ședința publică din data de 9 octombrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 9 iunie 2016 pe rolul Judecătoriei Sinaia sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanței:

a) să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la pct. 9 lit. a), c) și f) din contractul de credit bancar nr. 143 din 21 martie 2006 și respectiv pct. 9 de lit. a), c) și f) din contractul bancar nr. 532 din 10 octombrie 2007;

b) să constate nulitatea absolută a clauzelor menționate;

c) să o oblige pe pârâtă la restituirea sumelor achitate drept comision de administrare și urmărire riscuri, precum și pentru cel de rambursare anticipată, în echivalent RON la data plății, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 948 și art. 966 C. civ.

La termenul din 26 septembrie 2016, Judecătoria Sinaia a încuviințat în principiu cererea de intervenție principală formulată de C..

Prin sentința civilă nr. 1049 din 21 decembrie 2016, Judecătoria Sinaia a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. și în parte cererea de intervenție formulată de intervenienta C..

A constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze:

- clauza nr. 9 lit. a) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 143/21 martie 2006 și contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 532/10 octombrie 2007 privind perceperea unui comision de rambursare anticipată;

- clauza nr. 9 lit. b) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 143/21 martie 2006 și contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 532/10 octombrie 2007 privind perceperea unui comision de acordare de 0,30 % flat și în cuantum de 1,95%;

- clauza nr. 9 lit. c) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 143/21 martie 2006 și contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 532/10 octombrie 2007 privind perceperea unui comision de administrare, în cuantum de 0,05%;

- clauza nr. 9 lit. f) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 143/21 martie 2006 și contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 532/10 octombrie 2007 privind perceperea unui comision de urmărire riscuri, în cuantum de 0,28%.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor nr. 9 lit. a), b), c) și f) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 143/21 martie 2006 și contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 532/10 octombrie 2007.

A obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantului următoarele sume: 299,91 Euro, reprezentând comision de acordare; 4047, 62 Euro, reprezentând comision de urmărire riscuri; 722,86 Euro, reprezentând comision de administrare și 63,87 Euro, reprezentând comision de rambursare anticipată sau echivalentul în RON la data plății ce au fost achitate în baza clauzelor nr. 9 lit. a), b), c) și f) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 143/21 martie 2006 și contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 532/10 octombrie 2007, conform chitanțelor depuse la dosar, impunând caracterul fix al ratei dobânzii pe toată durata perioadei de creditare și respingând restul cererilor.

A obligat-o pe pârâtă în favoarea reclamantului la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B. S.A., solicitând, în principal, anularea acesteia și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, iar, în subsidiar, schimbarea în tot a acesteia și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

Totodată, împotriva aceleiași sentințe au declarat apel incident reclamanții A. și C., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței, în sensul restituirii sumei de 653 Euro și 253 Euro, în echivalentul în RON la data plății, reprezentând comision de administrare credit, respectiv comision de risc, aferente contractului de credit bancar nr. 143/21 martie 2006.

Prin decizia nr. 3697/2017 din 7 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul declarat de pârâta B. S.A., a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul înlăturării din sentință a soluției referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei nr. 9 lit. b) din contractul de credit bancar nr. 143/21 martie 2006 și din contractul de credit bancar nr. 532/10 octombrie 2007, precum și a obligației de restituire a acestui comision.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Au fost compensate cheltuielile de judecată din apel și obligați reclamanții A. și C. la plata către pârâtă a sumei de 649 RON, reprezentând onorariu avocat și taxă timbru.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei atacate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 18 mai 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția propriei necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 132 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate în apel de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, într-o cerere evaluabilă în bani cu valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, privind unele masuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a introdus prin art. XVIII alin. (2) o dispoziție tranzitorie, prin care nivelul pragului valoric mai sus evocat a fost majorat de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, iar prin acte normative succesive s-a statuat ca această normă să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

Din cele anterior expuse, se conchide că prin C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, legiuitorul nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, cu valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost instituită nicio normă de competență care să stabilească expres instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

În speță, hotărârea atacată a fost pronunțată la 7 decembrie 2017, ulterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României în Monitorul Oficial.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către instanța de contencios constituțional, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor date de judecătorii în cererile evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Înalta Curte notează că instanța de contencios constituțional nu a reținut în considerentele deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competența de soluționare a instanței supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei anterior evocate relevă că, în acord cu dispozițiile procedurii civile, Curtea Constituțională a recunoscut că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are exclusivitate în judecarea recursurilor.

Pe de altă parte, Curtea Constituțională nici nu ar fi putut stabili competența instanței supreme în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunță numai în limitele competenței sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Așadar, de lege lata nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de la judecata recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestei nome a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră în favoarea Înaltei Curți exclusivitatea de competență în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care instanței supreme îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța această instanță în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Se cuvin reiterate, în acest context, dispozițiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, așa cum rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreunul dintre aceste texte legale, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziție în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

Pentru argumentele anterior expuse, având în vedere că decizia recurată a fost pronunțată de Tribunalul Prahova, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Ploiești, instanță în favoarea căreia cauza urmează să fie declinată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 3697/2017 din 7 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 octombrie 2018.