ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2732/2018

Ședința publică din data de 12 iunie 2018

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 01.04.2015 pe rolul Judecătoriei Vaslui, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.1, 5.2, 5.3 și 6.1 lit. b) din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x/02.10.2008 încheiat de părți, să dispună eliminarea din contract a clauzelor abuzive, să constate că marja fixă a băncii, la momentul încheierii contractului, era în procent de 3,99%, să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă de la momentul încheierii contractului până la modificarea acestuia, la care se adaugă dobânda legală aferentă lor, calculată de la data încasării până la plata efectivă, precum și la recalcularea nivelului dobânzii după formula marja fixă a băncii de la momentul încheierii contractului la care se adaugă valoarea indicelui de referință LIBOR la 3 luni și la modificarea în acest sens a contractului; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea comisionului de acordare de 1% din valoarea creditului și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2284/28.11.2016, Judecătoria Vaslui a respins excepția lipsei de interes, a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.2 și 5.3 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C 2204/1000/12863/2008, a obligat pârâta să restituie reclamantului suma percepută în plus ca urmare a nerespectării indicelui LIBOR și a marjei fixe a băncii, în cuantum de 16.128,71 franci elvețieni (pentru perioada 02.10.2008-28.03.2016), precum și suma calculată începând cu 29.03.2016 până la rămânerea definitivă a hotărârii, a obligat pârâta să plătească reclamantului dobânda legală aferentă debitului, calculată de la data introducerii acțiunii până la plata efectivă a debitului și a dispus continuarea derulării convenției de credit sus-menționate cu respectarea indicelui LIBOR și a marjei fixe a băncii; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.1 lit. b) din convenția de credit și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.490 RON.

Împotriva acestei sentințe, părțile au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1168/A/21.09.2017, Tribunalul Vaslui, secția Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamant, a admis apelul promovat de pârâtă și a schimbat sentința apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C 2204/1000/12863/2008, încheiat de părți la 02.10.2008, în ceea ce privește clauzele inserate la art. 5.2 în ceea ce privește dobânda și posibilitatea de a fi "modificată unilateral de către bancă în funcție de politica B. S.A. (…) fără a exista consimțământul clientului" și la pct. 5.3, cu privire la sintagma "clientul consimte că această metodă de notificare este suficientă, nefiind necesară încheierea unui act adițional la prezentul contract de credit în acest sens, renunțând la orice eventuală plângere/opoziție/contestație ulterioară" a constatat abuzivă și nedatorată orice dobândă care excede nivelului dobânzii avut în vedere de părți la momentul încheierii contractul de credit, respectiv 6,99% pe an, până când dobânda se va modifica în mod legal prin acordul părților, potrivit O.U.G. nr. 50/2010, a obligat pârâta să restituie reclamantului sumele achitate în plus cu titlu de dobândă, peste nivelul de 6,99% pe an, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data introducerii acțiunii până la plata efectivă a debitului, a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate și a obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, ambele părți au declarat recurs.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Vaslui și au fost înaintate spre soluționare Curții de Apel Iași.

Prin decizia nr. 65/01.03.2018, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a recursurilor în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 04.04.2018.

Astăzi, în ședință publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția necompetenței sale materiale, asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursurile au fost declarate împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Vaslui, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON și încheierilor de îndreptare a acesteia.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

În speță, hotărârea atacată a fost pronunțată la 21.09.2017, ulterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României în Monitorul Oficial.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Înalta Curte notează că instanța de contencios constituțional nu a reținut în considerentele deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competența de soluționare a instanței supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei evocate anterior relevă că, în acord cu dispozițiile procedurii civile, Curtea Constituțională a recunoscut că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are exclusivitate în judecarea recursurilor.

Pe de altă parte, Curtea Constituțională nici nu ar fi putut stabili competența instanței supreme în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunță numai în limitele competenței sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Se cuvin reiterate, în acest context, dispozițiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziție în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

De aceea, în condițiile pronunțării hotărârilor recurate de către Tribunalul Vaslui, competența de soluționare a recursurilor aparține Curții de Apel Iași, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1168/A/21.09.2017, pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția Civilă, în favoarea Curții de Apel Iași.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2018.