ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2019/2018

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Judecătoriei Tulcea, la data de 9 iulie 2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. BUCUREȘTI- SUCURSALA JUDEȚEANĂ TULCEA, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzelor pe care le va enumera din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1784/28.06.2007, înlăturarea lor și restituirea sumelor încasate necuvenit și nejustificat, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală: pct. 5, 7- dobânda curentă- 10,95%, revizuibilă semestrial, la care se adaugă 1,20 p.p.; pct. 8- dobânda majorată; pct. 9 a) comisionul de rambursare anticipată, lit. b) comisionul de acordare credit de 0,95% flat, lit. c) comision de administrare de 7,50 RON/lunar, lit. d) comision de transformare pentru prima solicitare flat de 0,50%, lit. e) comision de transformare pentru următoarele solicitări 1% flat, lit. f) comision de urmărire riscuri de 42,00 RON lunar, condiții generale de creditare; pct. 2.10 a); pct. 2.10 b); pct. 2.11 a); pct. 2.10 d); Cap. 3 Comisioane, pct. 3.1.- comision de acordare credit, pct. 3.2.- comision de neutilizare, pct. 3.3.- comision de rambursare anticipată, pct. 3.4.- comision de transformare, pct. 3.6., 3.7., 3.8.- comision de urmărire riscuri, pct. 3.9.- comision de administrare; Cap. 4- Rambursarea împrumutului și plata dobânzilor, pct. 4.1., 4.2. lit. a), 4.3.; Cap. 6 Asigurare, pct. 6.1., 6.4.; Cap. 7 Obligații și drepturi pct. 7.4. lit. b), lit. g), lit. h); ca efect al constatării nulității absolute a clauzelor abuzive, s-a cerut obligarea pârâtei la restituirea tuturor plăților efectuate în temeiul acestor clauze abuzive și înlăturarea din contractul de credit menționat a clauzelor enumerate mai sus; s-a cerut obligarea pârâtei la recalcularea debitului și la eliberarea unui nou grafic de plată; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1991/2016 din 14.07.2016 pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosar nr. x/2015, s-a admis, în parte, cererea chemare în judecată promovată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., Sucursala Județeană Tulcea.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal și motivat reclamanții A. și B., solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată din fond și apel, cât și pârâta C. S.A. BUCUREȘTI, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, așadar, inclusiv a pretențiilor care au fost admise prin intermediul hotărârii atacate, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin decizia nr. 908/2017 din 11 octombrie 2017 a Tribunalului Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins, ca nefondat, apelul civil declarat de către apelanții- reclamanți A. și B. și apelul declarat de către apelanta - pârâtă C. S.A. BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 1991/14.07.2016 pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr. x/2015, având ca obiect constatare nulitate act juridic.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs, recurenta-pârâtă C. S.A. BUCUREȘTI, iar cererea de recurs a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Tribunalul Tulcea - prin adresa emisă la 08.02.2018 și înregistrată la Înalta Curte sub nr. x/14.02.2018.

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Constanța.

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța.