ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1992/2018

HOTĂRÂRE

16.05.2018

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1992/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Ședința publică din data de 16 mai 2018

Asupra conflictului negativ de competență:

Prin cererea înregistrată la data de 07.04.2017, pe rolul Judecătoriei Sibiu, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului, deținut în Penitenciarul Aiud, la plata de despăgubiri materiale constând în suma de 11.000 RON ce i-a fost poprită reclamantului urmare garantării, în calitate de fideiusor, unui credit contractat de pârât pe seama și în interesul său, precum la obligarea pârâtului la plata sumei de 2069 RON, achitată de reclamant în vederea limitării prejudiciului și a sumei de 2000 RON cu titlu de prejudiciu nepatrimonial constând în suferințele psihice ale pârâtului.

Prin sentința civilă nr. 4602/14.05.2017, Judecătoria Sibiu a invocat din oficiu și a admis excepția necompetenței teritoriale, și, pe cale de consecință, a declinat judecata cauzei în favoarea Judecătoriei Baia Mare.

În motivare, Judecătoria Sibiu a reținut că excepția invocată ar avea natura unei excepții absolute, în raport de prevederile art. 247 alin. (1) C. proc. civ. și că, potrivit prevederilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, care, în cauză, se află în detenție în Penitenciarul Baia Mare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Baia Mare.

În ședința de judecată din data de 29 ianuarie 2018, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale și a reținut că în mod greșit instanța de trimitere a invocat din oficiu excepția necompetenței sale teritoriale, cu consecința admiterii excepției.

Dispozițiile art. 107 C. proc. civ. reglementează competența de drept comun a instanței de la domiciliul pârâtului care are natura juridică a unei competențe relative reglementate prin norme juridice de ordine privată. Diferența dintre competența relativă și cea absolută rezidă, printre altele, și în regimul juridic diferit al acestora. Dacă necompetența de ordine publică (absolută) poate fi invocată de instanță, din oficiu, de părți sau de procuror, în cauzele în care acesta participă, necompetența de ordine privată (relativă) poate fi invocată doar de către pârât, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața instanței, așa cum prevede art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

În speță, cererea cu care a fost învestită instanța este o cerere în pretenții care atrage competența de drept comun a judecătoriei de la domiciliul pârâtului, și nicidecum nu este guvernată de norme juridice de ordine publică, pentru a putea atrage invocarea necompetenței teritoriale absolute, în temeiul art. 247 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a reținut prima instanță sesizată. În aceste condiții, invocarea din oficiu și admiterea excepției necompetenței teritoriale de către această instanță s-a dat cu încălcarea dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., întrucât doar pârâtul, prin întâmpinarea ce era obligatorie, în cazul în speță, ar fi avut posibilitatea să invoce necompetența teritorială a instanței sesizate. Pârâtul, însă, nu a înțeles să depună întâmpinare și nici nu a ridicat excepții.

S-a mai reținut că domiciliul pârâtului indicat prin acțiunea introductivă se află în Sibiu iar faptul că pârâtul este în prezent încarcerat la Penitenciarul Baia Mare nu are nici o relevanță privitoare la competența instituită prin norma generală menționată de art. 107 alin. (1) C. proc. civ. Conform C. civ. în vigoare, "domiciliul unei persoane fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală". Locul de detenție, însă, nu poate fi asimilat acestei noțiuni, chiar dacă noul C. civ. acordă o interpretare mai largă și stabilește că domiciliul unei persoane reprezintă o stare de fapt ce poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

Pentru motivele expuse, instanța a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a acțiunii către Judecătoria Sibiu, prin raportare la dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 134 C. proc. civ., a constatat ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Baia Mare și Judecătoria Sibiu, a suspendat judecata și, în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța imediat superioară și comună, pentru soluționarea conflictului de competență.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, va pronunța regulatorul de competență, stabilind, în favoarea Judecătoriei Sibiu, competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile art. 130 C. proc. civ., excepția necompetenței se invocă în mod diferit, în funcție de forma necompetenței, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competență încălcate.

Necompetență este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competența generală a instanțelor judecătorești, competența materială și competența teritorială exclusivă, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetență este de ordine privată.

Litigiul de față are ca obiect o acțiune în răspundere civilă delictuală, prin urmare, sunt incidente dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., care stabilesc o competență alternativă pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o faptă ilicită - în afară de instanțele prevăzute ia art. 107-112 C. proc. civ., mai este competentă și instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul.

În toate cazurile de competență teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente aparține reclamantului (art. 116 C. proc. civ.), iar, în situația în care acesta ar sesiza o instanța necompetentă, doar pârâtul este cel care ar putea să invoce necompetența teritorială.

În acest sens, art. 130 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Așadar, rezultă că și în situația în care reclamantul a sesizat o altă instanță decât cea competentă potrivit legii, numai pârâtul ar putea cere declinarea competenței la una dintre instanțele competente potrivit legii, instanța neputând invoca, din oficiu, excepția de necompetență.

În cauză, din verificarea actelor din dosar, se constată că pârâtul nu a formulat întâmpinare prin care să invoce excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sibiu.

Ca atare, Înalta Curte constată că invocarea, din oficiu, a excepției necompetenței teritoriale de către Judecătoria Sibiu s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 130 C. proc. civ., în condițiile în care dreptul de a contesta sesizarea instanței necompetente revenea exclusiv pârâtului, care nu a înțeles să invoce excepția prin întâmpinare. Neinvocarea de către pârât în termenul prescris de lege a excepției de necompetentă de ordine privată atrage decăderea sa din dreptul de a o invoca, cu consecința că instanța necompetentă rămâne învestită cu judecarea cauzei.

Ca atare, față de prevederile legale susmenționate, Judecătoria Sibiu, sesizată de către reclamant, nu putea să-și invoce din oficiu necompetența teritorială și să se desesizeze, în acest fel, de soluționarea pricinii.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.