ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 861/2019

Ședința publică din data de 16 aprilie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, sub număr de dosar nr. x/2014, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate nulitatea absolută și caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 pct. b, 4.3, 5.1 lit. a), b), c), d) și 5.2 din convenția de credit nr. x/10.01.2008; să oblige pârâta la perceperea dobânzii stabilite inițial în contract prin raportare la LIBOR la 6 luni și cu respectarea marjei de 4,5 %; să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de dobândă în baza clauzei abuzive; să oblige pârâta la restituirea sumei de 1874 RON achitată cu titlu de asigurare de deces; să oblige pârâta la refacerea graficelor de rambursare; să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și eliminarea acesteia din contract; să stabilizeze ("înghețe") cursul de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; să denomineze plățile în RON; să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2275 din 26 martie 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată sub număr de dosar x/2015

Prin sentința civilă nr. 1186/2016 din 26 februarie 2016, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., și a obligat reclamanții la plata sumei de 4399,02 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.

Apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1186 din 26 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 451A/2018 din 7 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Au fost obligați apelanții la plata către intimată a sumei de 2164,8 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 451A/2018 din 7 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recurenții-reclamanți se raportează, prin motivele de nelegalitate invocate, la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În motivarea recursului, se susține, în esență, că raportat la exigențele impuse prin Decizia CJUE pronunțată în cauza C-186/16, analiza efectuată de instanța de apel nu poate fi menținută, întrucât nu respectă nici mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 (așa cum a explicat CJUE în cauza Andriciuc) și nici considerentele pe larg expuse de instanța comunitară, situație care impune casarea hotărârii.

În sensul celor statuate de CJUE, clauzele contractuale criticate în prezenta speță pot intra în sfera de analiză a caracterului lor abuziv chiar dacă acestea reflectă principiul nominalismului monetar reglementat de norme cu valoare supletivă (asupra căreia au apreciat majoritatea autorilor de drept și au consacrat, jurisprudențial, instanțele naționale).

De altfel, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului s-a pronunțat și Curtea Constituțională a României care a subliniat că:

"textul legal are caracter supletiv astfel încât părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului monetar în măsura în care se întrunește acordul de voință în acest sens" (Decizia nr. 62/07.02.2017, Paragraful 37).

Clauzele sunt abuzive, întrucât au fost inserate în contracte care nu au făcut obiectul negocierii și, contrar cerinței bunei-credințe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, dezechilibru care se manifestă nu numai la data semnării contractului, dar subszistă și pe parcursul derulării și executării contractului.

Interpretând per a contrario excepția instituită de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, se poate concluziona că banca nu a făcut dovada negocierii clauzelor solicitate a fi declarate abuzive sau că ar fi asigurat recurenților posibilitatea concretă și efectivă de negociere a clauzelor contractuale și nici dovada informării lor cu privire la evoluția cursului de schimb valutar al monedei de creditare (CHF) și expunerea acesteia la posibile șocuri valutare. În cadrul probei cu înscrisuri nu a fost depus vreun înscris prealabil sau concomitent încheierii convenției de credit (situație pe care însă instanța de control judiciar nu a avut-o în vedere în soluționarea apelului), înscrisuri care să facă dovada unei atare situații și, implicit, să contribuie la răsturnarea prezumției relative a neîndeplinirii obligației de informare și negociere.

Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea necesar a fi purtată asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate, impuse de bancă clienților în baza unui model validat în prealabil de B.N.R., "libertatea de voință" a clienților rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-au ales în prealabil, alegere care este și ea controlată de bancă, dat fiind că aceasta este, practic, cea care stabilește rating-ul clientului, elemente raportat la care banca arată clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.

În atare situație, alegerea monedei de creditare nu a reprezentat opțiunea directă a împrumutaților, suma împrumutată nefiind eliberată recurenților în moneda de creditare (CHF), aceștia realizând veniturile în moneda națională, nejustificând astfel niciun interes în a contracta într-o monedă mai puțin cunoscută pe piața bancară românească, cu o existență scriptică în perioada contractării creditului.

Banca, mai susțin recurenții, nu a prezentat niciun fel de dovezi în cadrul probei cu înscrisuri administrate în etapa procesuală a apelului cu privire la informarea consumatorilor cu prilejul perfectării contractului de credit asupra variațiilor posibile ale cursului de schimb valutar și implicit, asupra riscurilor inerente contractării creditului în moneda străină indusă la data contractării. Dimpotrivă, recurenții au fost încurajați să contracteze într-o monedă fără circulație reală pe piața bancară românească, primind asigurări asupra stabilității acesteia și avantajelor pe care le presupunea creditarea în moneda CHF.

În opinia recurenților, banca-intimată nu și-a îndeplinit obligația legală de administrare a riscului și nici pe cea de informare care-i reveneau în raport cu recurenții în perioada premergătoare încheierii contractului. În locul administrării corespunzătoare a creditului, banca a înțeles să profite de perioada premergătoare valorizării monedei de creditare (CHF), exploatând în interes propriu și într-un mod total iresponsabil oportunitatea acordării creditelor într-o monedă care avea să-i aducă un profit consistent numai din variația cursului de schimb valutar.

Având în vedere că Banca nu a eliberat suma împrumutată în franci și nici nu a avut reprezentarea acordării unui împrumut în această monedă (față de împrejurarea că nu deținea fizic bancnote CHF, efectuând numai operațiuni scriptice cu privire la această monedă), recurenții consideră că este aplicabil principiul nominalismului monetar - conform căruia obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna aceeași sumă numerică împrumutată.

Astfel, rezervându-se numai băncii dreptul de a opera o astfel de modificare, fără ca recurenții să beneficieze în egală măsură de o astfel de protecție și fără a se stabili criterii transparente care să fie cunoscute de ambele părți și pe baza cărora banca să ia hotărârea de a converti creditul din CHF în RON, s-a creat un dezechilibru contractual semnificativ evident, o atare clauză prezentând caracter abuziv.

Inclusiv dispozițiile art. 1271 C. civ. arată că părțile sunt ținute să își execute obligațiile chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației.

Stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecința strămutării în întregime asupra împrumutaților a riscului generat de hipervalorizarea CHF contravine dispozițiilor legale, hipervalorizarea CHF reprezentând un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorilor care nu au cunoștințele necesare și de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și, în consecință, asumarea în deplină cunoștință de cauză a riscului valutar generat de o asemenea creștere de curs.

Susțin recurenții că instanța de control judiciar în mod eronat a apreciat că nu este incidență în speță impreviziunea, concluzionând că apelanții nu au prezentat înscrisuri în acest sens, deși revenea în sarcina băncii să prezinte orice înscrisuri în dovedirea îndeplinirii obligației de informare a recurenților la data semnării convenției de credit cu privire la posibilele fluctuații prezentate de moneda creditului, cu atât mai mult cu cât aceasta nu avea o existență reală pe piața bancară românească, lipsindu-i astfel în mod deliberat de un minimum de informații relativ la evoluția acesteia.

Tot astfel, în mod greșit s-a apreciat că dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și hotărârea pronunțată de CJUE în cauza Andriciuc contra României (186/16) reflectă transpunerea în contract a unei dispoziții legale obligatorii exclud clauza de risc valutar din domeniul de aplicare al normelor de protecție cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

Se solicită instanței de recurs să înlăture raționamentul instanței de control judiciar care se îndepărtează de rațiunea considerentelor expuse de CJUE în Cauza Andriciuc, instanța comunitară stabilind în sarcina instanțelor naționale verificarea modului și măsurii de respectare de către bancă a obligației de informare a consumatorului cu privire la faptul că se expune unui risc de schimb valutar prezentându-i posibile variații ale cursurilor de schimb valutar practicate în diferite perioade și, în funcție de această, verificarea îndeplinirii condițiilor de incidență a impreviziunii în raport cu momentul intervenirii contractului de credit, fără a exclude un examen de fond al clauzei de risc valutar criticate.

CJUE a decis că înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziție națională cu caracter supletiv este conformă cu obiectivul articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13 întrucât, potrivit unei jurisprudențe constante, această dispoziție urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți, iar nu să anuleze toate contractele care conțin clauze abuzive. Dispoziția supletivă în dreptul național este tocmai cea cuprinsă în art. 1576 C. civ. de la 1864.

Referitor la comisionul de administrare, comisionul de acordare și comisionul de rambursare anticipată se solicită a se avea în vedere că dispozițiile contractuale referitoare la perceperea acestora sunt lipsite de cauză juridică în absența unei contraprestații a băncii, concret determinate sau cel puțin determinabile, care să justifice perceperea unor atare comisioane.

Recurenții consideră că la semnarea convenției de credit s-au aflat într-o situație juridică inferioară și mai puțin avantajoasă în raport cu banca, libertatea lor de voință limitându-se la a accepta în bloc clauzele contractuale și la a adera la conținutul lor în forma prezentată de bancă, conturându-se astfel premisele unui dezechilibru contractual evident între drepturile și obligațiile părților contractante.

Recurenții-reclamanți solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

C. S.A. și D. S.A. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în principal respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar respingerea acestuia, nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 7 noiembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit în cauză.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

La 7 noiembrie 2018, recurenții au formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (1), art. 27 din Legea nr. 134/2010 privind Noul C. proc. civ., art. VIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Noul C. proc. civ. și a Deciziei nr. 52/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost respinsă prin încheierea din 16 aprilie 2019.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial - Partea I la 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Ulterior publicării acestei din urmă decizii în Monitorul Oficial, prin Legea nr. 310/2018, a fost modificat art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în sensul că în procesele nesoluționate prin hotărâre pronunțată până la 19 iulie 2017 inclusiv nu se mai aplică criteriul valoric de 1.000.000 RON inclusiv.

Cum decizia instanței de apel a fost pronunțată la 7 martie 2018, rezultă că în prezenta cauză nu este incident pragul valoric de 1.000.000 RON inclusiv.

În aceste condiții, devine incidentă regula cuprinsă în art. 483 alin. (1) C. proc. civ., conform căreia, "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Prin urmare, decizia instanței de apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, motiv pentru care Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității recursului invocată de intimatele-pârâte C. S.A. și D. S.A.

Examinând cererea de recurs formulată de recurenții - reclamanți A. și B. din perspectiva criticilor indicate, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiului de drept invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), reține inexistența motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, între altele, "motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ:

"mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.:

"aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă sau formularea acestora cu depășirea termenului legal este sancționată cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept material aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Se constată că în susținerea recursului au fost invocate formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege incidente, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse și la validarea unei situații de fapt propuse de recurenți.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurenților cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului ("banca nu a prezentat niciun fel de dovezi în cadrul probei cu înscrisuri administrate în etapa procesuală a apelului cu privire la informarea consumatorilor cu prilejul perfectării contractului de credit asupra variațiilor posibile ale cursului de schimb valutar și implicit, asupra riscurilor inerente contractării creditului în moneda străină (...)").

Din expunerea argumentelor evocate de recurenți rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Se observă că recurenții au relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Astfel, criticile prin care recurenții-reclamanți au susținut că nu au fost negociate clauzele contestate și nu au fost informați cu privire la riscul valutar vizează aspecte factuale ale cauzei, a căror evaluare intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Criticile prin care s-a arătat că s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, întrucât împrumutaților le-a fost impusă obligația de a suporta diferențele de curs valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligații reprezintă o reproducere fidelă a susținerilor din cererile formulate în fața instanțelor de fond.

Dezvoltarea motivelor de recurs la care se referă art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. vizează formularea unor critici de nelegalitate care să fie îndreptate împotriva considerentelor deciziei recurate.

Astfel, simpla reiterare în cererea de recurs a susținerilor din cererea de chemare în judecată, respectiv din cererea de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întrunește cerința anterior evocată.

Criticile prin care autorii recursului au evidențiat caracterul imprevizibil, viitor și incert al fenomenului de hipervalorizare a monedei euro și lipsa lor de cunoștințe în domeniul financiar-bancar care să le permită asumarea riscului valutar în cunoștință de cauză vizează aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, întrucât se referă la chestiuni de fapt.

De asemenea, evocarea dispozițiile art. 1271 din Noul C. civ. nu este susținută de argumente prin care să se demonstreze în vreun fel încălcarea acestor prevederi legale de către instanța de apel, în condițiile în care în considerentele deciziei recurate s-a reținut că acestea nu sunt aplicabile în cauză, fiind incidente exclusiv în cazul convențiilor încheiate după intrarea în vigoare a Noului C. civ.

De asemenea, menționarea generică a art. 2 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, art. 1576 C. civ. de la 1864 etc. nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi examinată în recurs.

Or, în absența prezentării unor critici de nelegalitate care să permită încadrarea acestora în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. rezultă că normele materiale anterior evocate au fost invocate formal prin cererea de recurs.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, va anula recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 451/A/2018 din 7 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității recursului.

Anulează recursul declarat de recurenții - reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 451/A/2018 din 7 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2019.