ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3384/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistrița la data de 15 aprilie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., constatarea valabilității contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din data de 11 aprilie 1996, încheiat între reclamantă, în calitate de cumpărătoare și defuncta C., în calitate de vânzătoare, prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului arabil în suprafață de 0,52 ha, situat în comuna Livezile, punctul de hotar "Poharn", și pronunțarea unei hotărâri care să țină Ioc de act autentic; întabularea în CF a imobilului dobândit de reclamantă, conform raportului de expertiză care urma a se întocmi în cauză. în cazul respingerii capătului de cerere privind validarea contractului de vânzare -

cumpărare, a solicitat obligarea pârâtei, în calitate de succesoare în drepturi a defunctei D., să-i restituie contravaloarea imobilului, actualizată la zi cu indicele de inflație.

La data de 4 noiembrie 2016, reclamanta a precizat acțiunea civilă, în sensul că a înțeles să se judece în contradictoriu și cu pârâții E. și F.

Prin cererea formulată la data de 14 februarie 2017, reclamanta a precizat acțiunea, solicitând instanței să constate că terenul arabil în suprafață de 5.172 mp, ia data decesului defunctei D., nu se mai alia în proprietatea acesteia și, pe cale de consecință, să dispună radierea dreptului de proprietate al pârâților G. și E. asupra acestui imobil; să constate valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din data de 11 aprilie 1996, încheiat între reclamantă, în calitate de cumpărătoare și defuncta C., în calitate de vânzătoare, prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului arabil în suprafață de 0,52 ha, situat în comuna Livezile, punctul de hotar "Poharn", și să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic; să dispună intabularea în CF a terenului dobândit de reclamantă, conform raportului de expertiză care se va efectua în cauză; în situația în care se va respinge capătul de cerere privind validarea contractului de vânzare-cumpărare, a solicitat obligarea pârâtei, în calitate de succesoare în drepturi a defunctei D., să-i restituie contravaloarea imobilului, actualizată la zi cu indicele de inflație.

Prin sentința civilă nr. 442 din 9 mai 2017, Judecătoria Bistrița a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocata din oficiu și a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., E. și F.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. la data de 12 iulie 2017. Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bistrița - Năsăud la data de 8 august 2017.

Prin Decizia civilă nr. 35/A din 7 februarie 2018, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1442 din 9 mai 2017, pronunțată de Judecătoria Bistrița.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. a formulat recurs la data de 16 iunie 2018.

Prin adresa din 19 iulie 2018, Tribunalul Bistrița-Năsăud a înaintat recursul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 23 iulie 2018 și repartizat, aleatoriu, spre soluționare, completului CNC4 Noul C. proc. civ.

Prin rezoluția completului din data de 27 iulie 2018, s-a fixat termen la 4 octombrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

Examinând competența materială de soluționare a cererii de recurs, conform dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de tribunal, în apel.

Conform dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

Din norma de competență citată rezulta în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora; "Reguli noi de competență pot 11 stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod."

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că; "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale."

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de ia această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora; "în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urma, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității."

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens. se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză; "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora; "În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată."

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă, justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare.’’ în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Bistrița - Năsăud revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 35/A din 7 februarie 20JB, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04.10.2018.