ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3142/2018

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin sentința civilă nr. 2206 din 14 iulie 2017, Judecătoria Bistrița a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. și C. A respins cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată. A dispus obligarea reclamantului la piața către pârâte a sumei de 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe, la data de 8 noiembrie 2017 a declarat apel reclamantul A. Calea de atac a fost înregistrată pe roiul Tribunalului Bistrița - Năsăud, secția I civilă ia aceeași dată, sub nr. x/2015.

Prin decizia civilă nr. 160/A din data de 2 mai 2018, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă, a admis în parte apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2206 din 14 iulie 2017 pronunțată de judecătoria Bistrița. A schimbat în parte hotărârea atacată, în .sensul că a dispus obligarea pârâtei B. să plătească reclamantului suma de 400 RON, cu titlu de daune morale. A menținut dispozițiile din hotărârea atacată cu privire la respingerea acțiunii formulate de reclamant împotriva pârâtei C. și la respingerea, ca neîntemeiată a cererii privind obligarea acesteia la plata unei sume cu titlu de despăgubiri materiale și a beneficiului nerealizat, A dispus obligarea pârâtei B. să plătească reclamantului suma de 323 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale la fond, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariul de expert și onorariu de avocat. L-a obligat pe reclamant să plătească pârâtei B. suma de 534 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în prima instanță, reprezentând onorariu de avocat. A compensat datoriile reciproce ale părților până la concurența sumei mai mici, în final obligându-l pe reclamant să plătească pârâtei B. suma de 211 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță. L-a obligat pe reclamant să îi plătească pârâtei C. suma de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, reprezentând onorariu de avocat, iar pe această pârâtă la plata către reclamant a sumei de 70 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată parțiale în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru. A dispus obligarea reclamantului să îi plătească pârâtei B. suma de 445 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel, reprezentând onorariu de avocat. A compensat datoriile reciproce ale părților până la concurența sumei mai mici, în final obligându-l pe reclamant să plătească pârâtei B. suma de 375 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel. A dispus obligarea reclamantului la plata către intimata C. a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii, la data de 7 iunie 2018 (data depunerii la oficiul poștal și data transmiterii prin fax, e-mail) reclamantul A. a formulat recurs. De asemenea, la data de 11 iunie 2018 (data depunerii la oficiul poștal) a declarat recurs împotriva aceleiași decizii pârâta B.

Prin adresa din data de 5 iulie 2018, Tribunalul Bistrița - Năsăud, secția I civilă a înaintat recursurile spre soluționare, împreună cu dosarul, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 9 iulie 2018, sub același număr de dosar.

Cauza a fost repartizată, aleatoriu, spre soluționare, Completului CNC9.

Prin rezoluția completului din data de 16 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată la 25 septembrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale în soluționarea căii de atac declarate în cauza.

Examinând competența materială de soluționare a cererii de recurs, conform dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de tribunal într-un litigiu înregistrat pe rolul Judecătoriei Bistrița la data de 23 noiembrie 2015, având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 RON, anume 6.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale și morale.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2, recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4, orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulata, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să .supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, roi consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzuta în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce precezi se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Bistrița-Năsăud revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de reclamantul A. și de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 160/A din data de 2 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25.09.2018.