ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3098/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3098/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.05.2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. unic x/2017, așa cum a fost precizată la data de 29.06.2017, un consorțiu de 438 de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice - chemat în garanție, cu citarea obligatorie și a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, au solicitat obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești reprezentând indemnizația de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cete efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 Noul C. proc. civ. obligarea Ministerului Finanțelor Publice să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

În motivarea acțiunii, în esență, reclamanții au arătat că în calitate de angajați ai Curții de Conturi a României, sunt remunerați din fonduri publice. Au susținut că, deși, ocupă aceleași funcții ca și controlorii/auditorii de la Autoritatea de Audit șt își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași instituții, iar reglementările legale sunt aceleași, sunt privați de acordarea indemnizației de 75% prevăzută de H.G. 170 din 9.03.2005, criteriul pe baza cărora s-a făcut această distincție în acordarea drepturilor salariale reprezentându-I doar luarea în considerare a naturii unor obiective pe care o parte din controlorii financiari/auditori publici, erau desemnați să le verifice pe un anumit parcurs al carierei lor. Aceasta nu are justificare, atât timp cât specificul atribuțiilor de ansamblu pe care le au toți controlorii/auditorii publici în întregul lor, necesită aceeași pregătire de specialitate și experiență, responsabilitate profesională specifică echivalentă, precum și risc identic în exercitarea sarcinilor de serviciu.

Se mai susține că, distincția se face ținându-se seama de apartenența controlorilor financiari/auditorilor publici la categoria celor implicați în auditarea fondurilor acordate României de Uniunea Europeană prin programele PHARE, ISPA și SAPARD ori, doar includerea lor în anumite structuri pe scară ierarhică, este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile specifice. Reclamanții au mai arătat că, măsura neplății drepturilor salariale solicitate încalcă în mod regretabil inclusiv dispozițiile constituționale.

În drept au fost invocate prevederile art. 453, 72 C. proc. civ., Legea nr. 292/2015, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, O.U.G. nr. 83 din 12.12.2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 1 și art. 2 lit. e) din Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, art. 16, alin. (1) și art. 41 alin. (2) in Constituția României, art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 5, art. 6, și art. 159 și 242 din Codul Muncii, art. 11, art. 1018, art. 72 C. proc. civ. - chemarea în garanție, art. 1430 C. civ., art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor omului, art. 2 și art. 7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție, art. 4 din Carta specială Europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (10 lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) și f), art. 159, art. 242, art. 1569 din Legea nr. 53/2003 cu modificările și completările ulterioare, art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53 art. 41 alin. (2) din Constituție, Ordonanța nr. 137/2000, Directiva nr. 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, țară deosebire de rasă sau origine etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, seria x nr. x din 19 iulie 2000 și ale Directivei nr. 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru generai în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, seria x nr. x din 2 decembrie 2000, Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21.12.1965 - forma consolidată astăzi 08.05.2017 are la bază publicarea din Monitorul Oficial nr. 92 din 28.07.1970, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 200/2005, Legea nr. 490/2004, H.G. nr. 170/9.03.2005, Legea nr. 71/2015, Legea nr. 94/1992 republicată, Legea nr. 188/1999 republicată.

La termenul din data de 11.10.2017, pentru considerente ce țin de domiciliul sau locul de muncă al reclamanților și calitatea acestora de personal contractual sau funcționar public, instanța a dispus disjungerea cererii formulate în cauză în mai multe dosare.

Astfel pe rolul Tribunalului București, secția a VlII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost înregistrată și cauza de față având ca reclamanți pe A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P.

Prima instanță învestită, Tribunalul București, secția a VIIl-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 8728 din 4.12.2017 a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată prin întâmpinare de pârâta Curtea de Conturi a României și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:

Cererea din cauză principală a fost formulată în nume propriu de 438 de reclamanți care au pretins drepturi individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă instanța a dispus disjungerea cauzei principale în mai multe cauze, printre care și cea de față, acestea își păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competență a Tribunalului București, instanță competentă doar pentru unii dintre reclamanți, respectiv cei care au rămas în Dosarul nr. x/2017.

Conform art. 59 C. proc. civ., prin care se definește coparticiparea procesuală, "Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

Art. 126 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "(1) Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă".

Din coroborarea acestor prevederi legale reiese că prorogarea de competență teritorială intervine doar în situația în care între pretențiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speță, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură.

În cauză, hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură sa influențeze soluția asupra alteia decât prin faptul că un singur judecător se pronunță asupra problemei de drept dedusă judecății care este aceeași pentru toți reclamanții.

Rațiuni de jurisprudență unitară nu justifică păstrarea unor cauze de competența teritorială exclusivă a altor instanțe de către o instanță necompetentă după criteriile legale.

Urmare celor de mai sus, tribunalul a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, astfel că aceasta nu atrage prorogarea de competență teritorială a Tribunalului București.

Pentru a stabili instanța competentă teritorial în cauza de fața, tribunalul a reținut că în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței în cauza de față, dispozițiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din. Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispozițiilor art. 269 din Codul muncii, Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Textul, prin termenii imperativi pe care îi întrebuințează, a instituit, în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competență teritorială exclusivă, și nu alternativă, astfel încât părțile nu au posibilitatea de a stabili competența altei instanțe.

Alegerea instanței revine reclamantului numai în cazurile de competenta teritoriala alternativă, așa cum prevăd dispozițiile art. 116 C. proc. civ.

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de Codul muncii, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de munca se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul*.*

Din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare, în schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de munca în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă.

Având în vedere caracterul de normă specială ai dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de dispozițiile art. 269 Codul muncii, și principiul interpretării restrictive a normelor cu caracter special, rezultă că prin textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 intrat în vigoare ulterior Codului muncii nu s-a realizat o abrogare implicită a normei de competență teritorială prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul muncii, pentru situația conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, ci numai o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. proc. civ. în legătură cu competența de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

În speță, dat fiind faptul că reclamanții sunt salariați sau foști salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României, se aplică norma cu caracter special prevăzută de art. 210 din Legea nr. 62/2011.

În cauza de față au fost reunite cererile formulate de reclamanții cu domiciliul, reședința sau locul de munca în același județ. Se are în vedere doar o reunire formală a mai multor cereri formulate de persoane care s-ar judeca oricum la aceeași instanță competentă teritorial, tară să existe o coparticipare procesuală activă între acestea.

În vederea stabilirii competenței teritoriale, se pornește de la premisa în baza căreia, în cadrul unui litigiu de muncă având ca obiect contestarea unui drept bănesc născut dintr-un raport de muncă, reclamant este întotdeauna salariatul unității, deci întotdeauna o persoană fizică.

Prin noțiunea de domiciliu avut în vedere la stabilirea competenței se înțelege acel atribut de identificare a persoanei fizice și nu domiciliul ales la care o persoană unde se solicită să fie comunicate actele de procedură.

Potrivit dispozițiilor art. 87-91 din C. civ. domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală.

Cum din actele cauzei nu a reieșit că reclamanții în cauză au vreo legătură cu municipiul București, tribunalul a apreciat că aceștia au introdus acțiunea la o instanță necompetentă teritorial, astfel că a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat cauza la Tribunalul Constanța.

Investit prin decimare, Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1573 din 18 iunie 2018, a admis la rândul său excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat în favoarea Tribunalului București competența de soluționarea a cauzei și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul cauzei Înaltei Curți de Casație și Justiție spre soluționarea acestuia.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Constanța a reținut că, în cauza, acțiunea introductivă de instanță, având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezentul dosar a fost adresată Tribunalului București, ca instanță de la locul domiciliului majorității celor 438 de reclamanți.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Cum drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, în situația dată dispozițiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.

În atare situație devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competența de soluționare a cauzei, după criteriile de la alini al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, se apreciază că Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea sa atragă consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamanților din prezentul dosar, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru considerentele care succed:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiași articol instituie excepția conform căreia, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, în cauză, acțiunea introductivă de instanță având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezentul dosar și a fost adresată Tribunalului București, ca instanță de la locul domiciliului majorității celor 438 de reclamanți.

Prin urmare, devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competența de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă.

Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la o altă instanță, în raport de domiciliile reclamanților din prezentul dosar.

De vreme ce, la data învestirii sale, Tribunalul București a fost legal sesizat în virtutea dispozițiilor art. 269 din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, și întrucât, în caz de disjungere, instanța de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.