ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3790/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

La data de 9 ianuarie 2018 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2015 recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 705/A/20.09.2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

La data de 19 martie 2018 a fost întocmit raportul de admisibilitate asupra recursului, iar prin încheierea de ședință din 02.05.2018 judecata recursului a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ. până la soluționarea sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, obiect al dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la care a fost conexat Dosarul nr. x/2018.

Prin Decizia nr. 52/18.06.2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609/17.07.2018 au fost admise sesizările menționate, stabilindu-se că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, efectele Deciziei nr. 369/30.05.2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20.07.2017).

Cauza a fost repusă pe rol din oficiu la data de 02.05.2018, fiind acordat termen de judecată cu citarea părților la 12.09.2018.

La termenul de judecată astfel stabilit, recurentul-reclamant, prin reprezentant, a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, art. 27 și art. 521 alin. (3) C. proc. civ., raportat la Decizia nr. 52/18.06.2018, constatând că dezlegarea dată de Înalta Curte problemelor de drept judecate este neconstituțională, contravenind dispozițiilor art. 1 alin. (3), (4), (5); art. 126 alin. (3): art. 142 alin. (1) și art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României precum și Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2018.

În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a învederat că aceasta se raportează, în cadrul examinării constituționalității dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, art. 27 și art. 521 alin. (3) C. proc. civ., la interpretarea conferită de Înalta Curte dispozițiilor legale referitoare la atribuțiile sale, care a condus la infirmarea unei decizii a Curții Constituționale, punându-se problema distincției între efectele juridice ale deciziilor celor două instanțe și a temeiului de drept ce fundamentează preeminența uneia dintre ele. Deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, pe când deciziile de unificare ale Înaltei Curți sunt obligatorii pentru instanțele de judecată numai în ipoteza în care se referă la interpretarea și aplicarea unitară a legii, iar nu la interpretări și modalități de aplicare ale unor decizii ale Curții Constituționale.

S-a mai susținut că, prin Decizia nr. 369/2018, Curtea Constituțională s-a pronunțat implicit asupra faptului că dispozițiile art. 27 sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează că persoanele care au sesizat instanța înainte de publicarea deciziei nu au dreptul la recurs, dacă valoarea cererii lor este sub pragul de 1.000.000 RON, acest considerent având un caracter decizoriu.

Prin concluziile dezvoltate oral, în fața instanței, cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, recurentul a mai susținut referitor la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 că, prin raportare la Decizia nr. 52/18.06.2018, textul legal este aplicabil în cauză, cu referire la decizia Curții Constituționale nr. 766/2011, potrivit căreia sunt supuse controlului de constituționalitate inclusiv legile și ordonanțele ale căror efecte juridice se produc după ieșirea lor din vigoare, fiind neconstituțional pentru aceleași argumente cuprinse în Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017.

Referitor la art. 27 C. proc. civ., s-a arătat că interpretarea dată de Înalta Curte a vizat atât acest text legal, cât și o interpretare implicită a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, fiind impusă o limitare nejustificată și neconstituțională a art. 27 C. proc. civ.

Referitor la art. 521 alin. (3) C. proc. civ., s-a arătat că textul legal este neconstituțional în măsura în care se apreciază că printr-o hotărâre prealabilă Înalta Curte poate să contrazică o decizie a Curții Constituționale publicată anterior.

Prin încheierea de ședință din data de 19 septembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, art. 27 și art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a reținut că prin dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată se atribuie instanței, în fața căreia a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate, o competență specială, limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) și (3) ale normei legale invocate.

Prin urmare formularea excepției de neconstituționalitate obligă instanța în fața căreia aceasta este ridicată să verifice strict îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege și, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituțională cu soluționarea excepției.

Cum condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una din condiții nu este îndeplinită, instanța va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

S-a reținut că în cauză, petentul a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, art. 27 și art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în raport de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor formulate în litigiile a căror valoare se situează sub pragul valoric de 1.000.000 RON, chestiune ce a fost analizată prin Decizia nr. 369/2017 a instanței de contencios constituțional.

Or, reluarea unui aspect de neconstituționalitate asupra căruia s-a tranșat printr-o decizie anterioară nu este posibilă, întrucât potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Astfel, s-a reținut că art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Parte I, nr. 582/20.07.2017 în ceea ce privește sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".

În concluzie, s-a reținut că recurentul dorește să supună controlului de neconstituționalitate aceeași problemă asupra căreia Curtea Constituțională deja a statuat, legată de exercițiul căii extraordinare de atac funcție de valoarea pretențiilor deduse judecății, situație față de care cererea sa nu se circumscrie condițiilor de admisibilitate specifice pentru sesizarea instanței de contencios constituțional.

Pe de altă parte, Înalta Curte a statuat că prin Decizia nr. 52/18.06.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609/17.07.2018, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, efectele deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20.07.2017).

Sub acest aspect, s-a reținut că este lipsit de temei juridic argumentul referitor la faptul că, prin Decizia nr. 369/2018, Curtea Constituțională s-ar fi pronunțat implicit și asupra neconstituționalității art. 27, întrucât stabilirea incompatibilității cu norma constituțională a unui text de lege nu se poate dispune decât pe calea admiterii unei excepții de neconstituționalitate a acestuia, de natură să îl scoată din ordinea juridică.

Împrejurarea că în Decizia nr. 52/18.06.2018 a Înaltei Curți se face referire la dispozițiile art. 27 C. proc. civ., nu semnifică o interpretare implicită a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în scopul eludării celor statuate prin Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale, cum în mod eronat consideră recurentul, ci reprezintă o explicitare a efectelor acestei decizii, în funcție de un text legal în vigoare, care nu a fost declarat neconstituțional, în aplicarea principiului "tempus regit processus" și în raport de care s-au formulat sesizările ce au determinat pronunțarea hotărârii prealabile.

Verificând celelalte motive pentru care se solicită sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 27 și a art. 521 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că, în realitate, partea nu a dezvoltat reale critici de neconstituționalitate ale dispozițiilor legale vizate în raport cu dispozițiile legii fundamentale, doar enumerate la pagina 5 a memoriului său, ci, în prima parte a acestora, a dezvoltat o serie de argumente pentru care, în opinia sa, deciziile de unificare a jurisprudenței pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție nu ar putea avea ca obiect decât interpretarea și aplicarea unitară a legii (ignorând faptul că, potrivit art. 519 C. proc. civ., instanța supremă e chemată să dea dezlegare unor chestiuni de drept), iar nu a unor decizii ale Curții Constituționale ori a modalității lor de aplicare pentru a se ajunge pe această cale la modificarea deciziilor Curții Constituționale ori la pronunțarea unor soluții care contravin jurisprudenței sale ori Constituției.

Cât privește cea de-a doua parte a sesizării, Înalta Curte a reținut că recurentul aduce o serie de critici sau corecții Deciziei nr. 52/2018, împrejurare ce demonstrează caracterul incompatibil al sesizării, în întregul său, cu exigențele formale impuse unui atare demers procesual, prin dispozițiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.

Împotriva încheierii de ședință din data de 19 septembrie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2015, a declarat recurs reclamantul A..

În motivarea recursului, recurentul a susținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, întrucât soluționarea dosarului este în strânsă legătură cu prevederile a căror neconstituționalitate o contestă, fiind esențial de stabilit dacă recursul este sau nu admisibil.

Pe de altă parte, recurentul a arătat că analiza neconstituționalității dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare a dezlegărilor date prin Decizia civilă nr. 52 din 18 .06.2018 nu a mai fost analizată de către Curtea Constituțională.

În continuare, recurentul-reclamant a reiterate motivele de temeinicie ale excepției invocate, solicitând în final admiterea recursului și în consecință sesizarea Curții Constituționale cu excepția invocată.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte urmează să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

În motivarea încheierii recurate, în esență, instanța a reținut că dispozițiile legale cu privire la care a fost invocată excepția au făcut obiect al controlului constituționalității, iar aspectele dezlegate de Curtea Constituțională în cuprinsul hotărârilor pronunțate produc efecte definitive și general obligatorii de la data publicării deciziilor în Monitorul Oficial.

Totodată, instanța a reținut că solicitarea petentului de sesizare a Curții Constituționale cu referire la interpretarea dată unei dispoziții legale printr-o decizie pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

(4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

(5) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Conform normei legale evocate se atribuie instanței, în fața căreia a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate, o competență specială, limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Astfel, formularea excepției de neconstituționalitate obligă instanța în fața căreia aceasta este ridicată să verifice strict îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege și, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituțională cu soluționarea excepției.

În speța dedusă judecății, recurentul a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, art. 27 și art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în raport de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor formulate în litigiile a căror valoare se situează sub pragul valoric de 1.000.000 RON, chestiune ce a fost analizată prin Decizia nr. 369/2017 a instanței de contencios constituțional.

Înalta Curte, reține că art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 a fost declarat neconstituțional prin decizia Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Parte I, nr. 582/20.07.2017 în ceea ce privește sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".

Reluarea unui aspect de neconstituționalitate asupra căruia s-a tranșat printr-o decizie anterioară nu este posibilă, întrucât potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Ori, recurentul tinde să supună controlului de neconstituționalitate aceeași problemă asupra căreia Curtea Constituțională deja a statuat, legată de exercițiul căii extraordinare de atac funcție de valoarea pretențiilor deduse judecății, împrejurare față de care, Înalta Curte reține că cererea sa nu se circumscrie condițiilor de admisibilitate specifice pentru sesizarea instanței de contencios constituțional.

În altă ordine de idei, prin Decizia nr. 52/18.06.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609/17.07.2018, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20.07.2017).

Susținerea referitoare la faptul că, prin Decizia nr. 369/2018, Curtea Constituțională s-ar fi pronunțat implicit și asupra neconstituționalității art. 27, întrucât stabilirea incompatibilității cu norma constituțională a unui text de lege nu se poate dispune decât pe calea admiterii unei excepții de neconstituționalitate a acestuia, de natură să îl scoată din ordinea juridică nu poate fi primită.

Împrejurarea că în Decizia nr. 52/18.06.2018 a Înaltei Curți se face referire la dispozițiile art. 27 C. proc. civ., nu semnifică o interpretare implicită a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în scopul eludării celor statuate prin Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale, cum în mod eronat consideră recurentul, ci reprezintă o explicitare a efectelor acestei decizii, în funcție de un text legal în vigoare, care nu a fost declarat neconstituțional, în aplicarea principiului "tempus regit processus" și în raport de care s-au formulat sesizările ce au determinat pronunțarea hotărârii prealabile.

Referitor la celelalte motive pentru care s-a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 27 și a art. 521 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, astfel cum în mod corect s-a arătat și prin încheierea atacată, în realitate, petentul nu a dezvoltat critici reale de neconstituționalitate ale dispozițiilor legale vizate în raport cu dispozițiile legii fundamentale, ci doar le-a enumerat la pagina 5 a memoriului său, iar, în prima parte a acestora, a dezvoltat o serie de argumente pentru care, în opinia sa, deciziile de unificare a jurisprudenței pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție nu ar putea avea ca obiect decât interpretarea și aplicarea unitară a legii (ignorând faptul că, potrivit art. 519 C. proc. civ., instanța supremă e chemată să dea dezlegare unor chestiuni de drept), iar nu a unor decizii ale Curții Constituționale ori a modalității lor de aplicare pentru a se ajunge pe această cale la modificarea deciziilor Curții Constituționale ori la pronunțarea unor soluții care contravin jurisprudenței sale ori Constituției.

Față de considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că niciuna din criticile reclamantului nu este fondată, motiv pentru care va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din data de 19 septembrie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din data de 19 septembrie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 06 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - GV