Decizia nr. 266/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 1 septembrie 2014, reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, a solicitat: - anularea adresei nr. x din 11 martie 2014, prin care pârâta a soluționat contestația/plângerea administrativă formulată de reclamantă; - anularea adresei nr. x din 31 ianuarie 2014, prin care pârâta a comunicat reclamantei elementele pe baza cărora trebuie să calculeze taxa clawback aferentă trimestrului IV al anului 2013. La data de 26 februarie 2015 reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a Ordinului Președintelui CNAS nr. 61 din 30 ianuarie 2014, prin care s-a aprobat valoarea procentului "p" prevăzut de art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 77/2011 egală cu 20,27%, procent cu aplicarea căruia se calculează contribuția aferentă trimestrului IV 2013, datorată de deținătorii de autorizații de punere pe piață a medicamentelor.

Soluția instanței de fond Prin Încheierea din 28 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a Ordinului Președintelui CNAS nr. 61 din 30 ianuarie 2014. Prin sentința civilă nr. 1324 din 12 mai 2015, a respins acțiunea formulată de reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 1324 din 12 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, precum și împotriva tuturor încheierilor de ședință, inclusiv a încheierii din 24 februarie 2015 și a încheierii din 28 aprilie 2015, a declarat recurs reclamanta Societatea A. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și a încheierilor atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și schimbarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu obligarea autorității pârâte la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu. Recurenta-reclamantă susține că soluția instanței de fond asupra motivului de nelegalitate a actelor administrative referitor la procentul "p" este contradictorie, întrucât, mai întâi, a respins expertiza (solicitată la termenul din 24 februarie 2015) pe motiv că reclamanta nu a contestat în cauză Ordinul Președintelui CNAS nr. 61/2014, pentru ca apoi să respingă excepția de nelegalitate a Ordinului (prin încheierea de la termenul din 28 aprilie 2015), pe motiv că acesta nu are legătură cu cauza, iar în cele din urmă, a respins cererea principală, pe motiv că reclamanta nu a atacat în cauză Ordinul. Așadar, instanța însăși constată, inițial, legătura Ordinului cu obiectul cererii principale, pentru ca apoi să nege aceeași legătură, și aceasta în contextul în care notificarea de taxă clawback comunică atât procentul "p", cât și consumul individual. În același timp, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a făcut o greșită interpretare a notificării și a dispozițiilor O.U.G. nr. 77/2011. Potrivit O.U.G. nr. 77/2011, CNAS comunică deținătorilor de autorizații de punere pe piață (DAPP) obligați la plata contribuției clawback consumul individual și procentul "p" prin același act, respectiv notificarea de taxă clawback, iar aceștia pot contesta datele comunicate prin contestarea notificării. Așadar, potrivit legii, actul administrativ individual prin care se comunică DAPP elementele necesare determinării taxei clawback (consumul individual și procentul "p"), îl reprezintă Notificarea de taxă clawback, iar deținătorul de autorizație de punere pe piață, dacă se consideră vătămat prin oricare din aceste date, poate formula contestație, în condițiile Legii nr. 554/2004 și a O.U.G. nr. 77/2011. Nu există nicio prevedere legală care să arate că procentul "p" se stabilește prin Ordin al Președintelui CNAS, respectiv care să prevadă obligația DAPP de a cunoaște acest ordin și de a-l contesta separat ori obligația CNAS de a-l comunica/publica. Recurenta-reclamantă arată că Ordinul Președintelui CNAS i-a fost comunicat de către CNAS în cadrul documentației suport a Notificării de taxă clawback, sub calificarea de operațiune tehnico-administrativă. În aceste condiții, potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 71/2011, raportat la Legea nr. 554/2004, recurenta-reclamantă a contestat Notificarea de taxă clawback. Contestarea ordinului pe calea excepției de nelegalitate a fost determinată de susținerile CNAS de la termenul din 24 februarie 2015 și de soluția și aprecierile instanței de la același termen. Dată fiind evoluția speței, pornind de la calificarea acestui ordin ca fiind un act administrativ individual, susținută în premieră și absolut izolat de către CNAS și de către instanța de judecată (jurisprudența fiind în sensul calificării ordinului de stabilire a procentului "p" ca operațiune administrativă prealabilă emiterii notificărilor), singurul remediu legal pentru contestarea legalității Ordinului Președintelui CNAS nr. 61/2011 este cel folosit de reclamantă, respectiv excepția de nelegalitate. Prin soluția pronunțată, instanța de fond a ignorat legătura notificării de taxă clawback cu ordinul în cauză și a adăugat calificări străine și neintenționate de legiuitor, astfel că se impune admiterea recursului, casarea sentinței și a încheierilor premergătoare și trimiterea spre rejudecare a cauzei instanței de fond, în scopul administrării expertizei, probatoriu absolut necesar pentru dovedirea incorectei determinări a procentului "p". În altă ordine de idei, hotărârea instanței care a reținut corectitudinea datelor referitoare la consumul individual, din perspectiva aplicării art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011 este, de asemenea, greșită deoarece are în vedere considerente străine de pricină, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și se întemeiază pe o interpretare și aplicare greșită a legii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, sentința instanței și considerentele ei nu au nicio legătură cu motivul de nelegalitate invocat. Prin acțiunea formulată, reclamanta-recurentă a invocat nelegalitatea determinării consumului său individual prin raportare și la vânzările altor entități, iar nu nelegalitatea includerii în consumul total trimestrial (CTt) a altor vânzări ori necesitatea impunerii taxei clawback altor entități care beneficiază de sume incluse în CTt, aspecte vizate de Decizia Curții Constituționale nr. 268/2014. Față de solicitările recurentei, Decizia Curții Constituționale nu are nicio relevanță în cauză. În plus, referirile instanței de fond la incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 268/2014 sunt greșite și față de prevederile art. 29 și 31 din Legea nr. 47/1992. Curtea Constituțională nu dezleagă voința legiuitorului și nu degrevează instanțele de judecată de obligația de a interpreta legea și nici de obligația de a analiza efectele legii la fiecare individ în parte, inclusiv din perspectiva Constituției și a tratatelor internaționale. Așadar, cum în cauză rațiunile deciziei Curții Constituționale nr. 268/2014 nu se regăsesc și, deci, nu au nicio relevanță, aceasta trebuie înlăturată de la analiză, iar instanța de judecată este obligată să realizeze propria ei interpretare a legii și propria analiză de respectare a legii în cazul concret dedus judecății. Solicitarea recurentei-reclamante vizează exclusiv aplicarea art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011, potrivit voinței legiuitorului, respectiv de a obliga DAPP la plata unei taxe clawback raportată la valoarea consumului de medicamente aferent vânzărilor DAPP suportate din FNUASS și bugetul Ministerului Sănătății, iar nu la valoarea de decontare totală a medicamentelor unui DAPP care este aferentă atât vânzărilor DAPP, cât și vânzărilor distribuitorilor și farmaciilor. În cauză, instanța de judecată, analizând prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011, ar fi trebuit să constate nelegalitatea notificării de taxă clawback în raport de consumul individual decontat care cuprinde, astfel cum recunoaște expres și CNAS, nu doar consumul aferent vânzărilor recurentei, cum prevede art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011, dar și consumul aferent vânzărilor altor entități (distribuitorii și farmaciile din lanț), contrar acestor prevederi.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20.05.2016, intimata-pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că în mod corect instanța de fond a respins excepția de nelegalitate invocată de reclamantă, nefiind îndeplinită una dintre cerințele impuse de art. 4 din Legea contenciosului administrativ, anume ca de actul administrativ individual atacat pe calea excepției de nelegalitate să depindă soluționarea litigiului, pe fond. Instanța de fond a reținut corect că, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, procentul "p" constituie un element distinct pe baza căruia se stabilește și se plătește contribuția reglementată de art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011 și, astfel, legalitatea notificării nu depinde de legalitatea ordinului prin care s-a stabilit procentul "p". Pe de altă parte, valoarea procentului "p" a fost aprobată prin Ordinul Președintelui CNAS nr. 61/2014, ca fiind egală cu 20,27%, fără a fi inclus TVA în niciuna dintre cele două valori care intră în formula de calcul a procentului "p". Nefondate sunt și criticile recurentei referitoare la incorecta stabilire a consumului individual de medicamente datorită includerii adaosurilor de distribuție și de farmacie. Potrivit art. 20 din Ordinul ministrului sănătății nr. 75/2009, prețul de distribuție al medicamentelor este limitat. Curtea Constituțională, prin deciziile sale asupra constituționalității prevederilor O.U.G. nr. 77/2011, a stabilit că între deținătorii de autorizații de punere pe piață a medicamentelor și distribuitori nu există identitate de situație, având în vedere că prețul de producător este propus de DAPP sau de reprezentantul său, în vreme ce adaosul de distribuție este limitat la maxim 35 de RON. De asemenea, Curtea Constituțională a analizat constituționalitatea soluției legale de includere în valoarea consumului a adaosurilor comerciale ale distribuitorilor și farmaciilor. Cel mai recent prin Decizia nr. 789/2015 a statuat că DAPP nu pot invoca faptul că nu cunosc întinderea contribuției trimestriale reglementate de O.U.G. nr. 77/2011, luând în considerare că, în aplicarea prevederilor legale de referință, este stabilit modul de calcul al prețurilor la medicamente, respectiv prețul cu amănuntul maximal (incluzând cota maximă a adaosului de distribuție și a adaosului de farmacie). Astfel, când solicită includerea medicamentelor lor în lista celor pentru care se plătește contribuția, cunoscând prețurile maximale, respectiv influența maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecții care se interpun în circuitul medicamentelor compensate, deținătorii de autorizații de punere pe piață își asumă că vor plăti o contribuție care se raportează nu doar la prețul de producător. Intimata citează și Deciziile nr. 665/2014 și nr. 802/2015 ale Curții Constituționale.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 28 februarie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin rezoluția din data de 9 octombrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința și încheierile recurate, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL este fondat, în limitele și pentru considerentele în continuare arătate. Primul rând de critici se referă la soluțiile instanței de fond față de invocata nelegală și greșită determinare a procentului "p", soluții cuprinse în încheierile din 24 februarie 2015 și din 28 aprilie 2015 precum și în sentința recurată. Față de acestea, recurenta invocă argumentarea contradictorie și greșita interpretare și aplicare a legii, motive de recurs subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Se constată că, prin cererea introductivă, reclamanta a invocat nelegalitatea notificării care cuprinde datele necesare stabilirii și plății contribuției clawback aferente trimestrului IV al anului 2013 prin prisma stabilirii unei valori a procentului "p" vădit disproporționate față de situația reală a pieței medicamentelor vândute pe bază de prescripție medicală. Conform încheierii din 24 februarie 2015, instanța de fond a respins cererea de probe formulată de reclamantă în scopul dovedirii motivelor de nelegalitate a notificării prin prisma stabilirii incorecte a procentului "p" ca nefiind utile cauzei întrucât procentul "p" este stabilit prin Ordinul Președintelui CNAS 61/2014, care nu face obiectul acțiunii în anulare. Drept urmare, reclamanta a înțeles să invoce excepția de nelegalitate a ordinului menționat, excepție pe care instanța de fond a respins-o ca inadmisibilă, prin încheierea din 28 aprilie 2015, apreciind că în cauză nu este îndeplinită una dintre cerințele impuse de art. 4 din Legea nr. 554/2004, anume ca de actul administrativ individual atacat pe calea excepției de nelegalitate să depindă soluționarea litigiului pe fond. În cuprinsul sentinței recurate, în ceea ce privește criticile reclamantei privind modalitatea de stabilire a procentului "p", instanța de fond a reținut că valoarea acestui procent este stabilită prin Ordinul nr. 61/2014 și că prin notificarea a cărei anulare se cere a avut loc exclusiv comunicarea valorii acestui procent, așa încât criticile menționate nu pot fi analizate în procedura de contestare a notificării, ci ar fi putut fi analizate numai în măsura în care reclamanta ar fi înțeles să conteste ordinul. Cât privește soluția asupra excepției de nelegalitate, instanța de fond a reconfirmat inadmisibilitatea, arătând că valoarea consumului de medicamente și valoarea procentului "p" reprezintă elemente distincte în baza cărora reclamanta are obligația de a calcula contribuția trimestrială reglementată de O.U.G. nr. 77/2011, astfel că nu se poate reține, în mod rezonabil, că soluționarea litigiului referitor la anularea notificării ar putea depinde de legalitatea ordinului prin care s-a stabilit procentul "p". Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi reținută o motivare contradictorie a instanței de fond întrucât raționamentul juridic care a stat la baza soluțiilor asupra excepției de nelegalitate și asupra fondului are logică și coerență. Astfel, prima instanță a apreciat că notificarea emisă în baza O.U.G. nr. 77/2011 stabilește valoarea consumului individual de medicamente suportate din FNUASS și din Bugetul MS, consum aferent vânzărilor plătitorului de contribuție notificat, în vreme ce, în privința procentului "p", acesta nu este stabilit prin notificare, ci prin Ordinul Președintelui CNAS, prin notificare având loc exclusiv o comunicare a valorii acestui procent către plătitorul de contribuție. Instanța de fond a apreciat asupra individualității celor două elemente pe baza cărora se calculează contribuția prevăzută de O.U.G. nr. 77/2011 și, din această perspectivă, a socotit că nu ar exista legătură între ordinul atacat pe calea excepției de nelegalitate, care stabilește procentul"p" și notificarea atacată pe calea acțiunii principale, care stabilește valoarea consumului individual trimestrial. Cât privește calificarea Ordinului nr. 61/2014 drept act administrativ individual și admisibilitatea invocării unor motive de nelegalitate la adresa valorii procentului"p" (stabilite pentru trimestrul de referință prin ordinul menționat), în cadrul acțiunii în anulare îndreptate împotriva notificării comunicate plătitorului de contribuție, Înalta Curte constată că soluțiile instanței de fond se bazează pe o corectă aplicare a legii. Astfel, raportat la prevederile art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2011, potrivit cărora stabilirea valorii procentului "p" intră în atribuțiile Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, în calitate de organ de specialitate al administrației publice centrale, care administrează și gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate și a dispozițiilor art. 281 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 precum și ale art. 17 alin. (5) din Statutul CNAS aprobat prin H.G. nr. 972/2006, rezultă că ordinul menționat este act administrativ, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, producând efecte juridice, în sensul stabilirii procentului "p". Împrejurarea că, potrivit art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2011, valoarea procentului "p" se comunică plătitorilor de contribuție prin notificare, odată cu consumul trimestrial prevăzut la art. 5 alin. (7), nu este de natură a transforma ordinul într-o operațiune administrativă prealabilă emiterii notificării întrucât ordinul produce el însuși efectele prevăzute de cadrul normativ (de stabilire a valorii procentului "p" ca element de calcul al contribuției trimestriale). În același sens pledează coroborarea dispozițiilor art. 3 alin. (3) cu art. 5 alin. (7) și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 772011, pentru că din cuprinsul ultimului articol citat rezultă că obiectul contestației administrative îndreptate împotriva notificării îl reprezintă (exclusiv) datele comunicate de CNAS potrivit art. 5 alin. (7), adică valoarea consumului centralizat de medicamente înregistrat corespunzător datelor din sistemul de asigurări. Înalta Curte găsește, însă, că soluția respingerii ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate este pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 și a celor din O.U.G. nr. 77/2011. Având în vedere că, potrivit art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2011, valoarea procentului "p" se aduce la cunoștința persoanelor obligate la plata contribuției prin intermediul notificării și că scopul acestei notificări este, potrivit art. 5 alin. (3), acela de a conferi persoanelor obligate la plată accesul la datele necesare stabilirii, calcului și declarării contribuției trimestriale rezultă evidenta legătură între notificare și ordinul atacat pe calea excepției de nelegalitate. Prin urmare, instanța de fond a reținut greșit că cele două elemente de calcul ale contribuției care sunt comunicate contribuabilului de către Casa Națională de Asigurări de Sănătate au o independență care face ca soluționarea cererii principale să nu depindă de legalitatea actului administrativ atacat pe calea excepției de nelegalitate. De vreme ce procentul "p" este adus la cunoștința contribuabilului pe calea notificării rezultă că legalitatea acesteia depinde de legalitatea actului administrativ anterior prin care procentul "p" este stabilit. Din aceste motive, se impune reformarea încheierii din 28 aprilie 2018 în sensul constatării admisibilității excepției de nelegalitate. Pe cale de consecință, se impune casarea sentinței, judecata urmând a fi reluată de instanța de fond din etapa procesuală a declarării admisibilității excepției de nelegalitate. Având în vedere că prima instanță nu a analizat pe fond excepția, casarea sentinței și a încheierii premergătoare atrage trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Cât privește cel de-al doilea rând de critici din recurs, care se referă la soluția primei instanțe prin care s-a reținut corecta stabilire și comunicare a consumului individual din perspectiva aplicării art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011, Înalta Curte le constată nefondate. Recurenta arată că hotărârea atacată ar cuprinde motive străine de pricină (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) și se întemeiază pe interpretarea și aplicarea greșită a legii (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Se afirmă că prima instanță ar fi analizat susțineri pe care reclamanta-recurentă nu le-ar fi invocat și, în schimb, nu ar fi analizat invocata nelegalitate a determinării consumului individual prin raportare la vânzările altor entități. Or, dimpotrivă, din cuprinsul sentinței atacate rezultă explicit că prima instanță a analizat argumentele invocate de reclamantă, referitoare la nelegalitatea includerii adaosurilor distribuitorilor și farmaciilor în valoarea consumului individual de medicamente. De asemenea, sunt nefondate susținerile recurentei conform cărora prima instanță nu ar fi realizat propria ei interpretare a legii și propria analiză asupra respectării legii în cazul concret dedus judecății. Curtea de apel a constatat, cu aplicarea corectă a prevederilor O.U.G. nr. 77/2011, că nu s-au indicat în mod concret dispoziții legale care să fi fost încălcate prin includerea în valoarea consumului individual a adaosurilor anterior menționate. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011 contribuția trimestrială se calculează prin aplicarea procentului "p" asupra valorii consumului de medicamente suportate din FNUASS și din bugetul MS. Cu alte cuvinte, contribuția se datorează și se calculează la valoarea consumului de medicamente, compus pe baza prețurilor de compensare a medicamentelor, care includ cota adaosului de distribuție și cota adaosului de farmacie. Susține recurenta că Decizia nr. 268/2014 a Curții Constituționale nu ar avea legătură cu chestiunea interpretării sintagmei "valoarea consumului de medicamente", întrucât rațiunile care au stat la baza acestei decizii nu au nicio relevanță în cauza de față. Înalta Curte constată că printr-o seamă de decizii, Curtea Constituțională a exercitat controlul de constituționalitate asupra prevederilor din O.U.G. nr. 77/2011 referitoare la constituirea bazei impozabile pentru aplicarea taxei clawback. Printre acestea se numără decizia menționată de prima instanță, precum și prin Deciziile nr. 789/2015, nr. 802/2015 și nr. 665/2014. Curtea Constituțională a constatat că soluția legală conform căreia valoarea consumului de medicamente se raportează la prețul cu amănuntul al medicamentelor (incluzând o cotă a adaosului de distribuție și o cotă a adaosului de farmacie care sunt plafonate prin ordin al ministrului Sănătății) nu încalcă nici un principiu constituțional. Sunt relevante în acest sens paragrafele 38 - 40 ale Deciziei nr. 789/2015, prin care s-a statuat: "38. Referitor la critica privind încălcarea principiului justei așezări a sarcinilor fiscale, instituit de art. 56 alin. (2) din Constituție, Curtea a reținut că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează și pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiția existenței unui "just echilibru" între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunțată în Cauza Stere și alții împotriva României, paragraful 50). Astfel, legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acestuia, care să facă "posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc" (Hotărârea din 4 septembrie 2012, pronunțată în Cauza B. și alții împotriva României, paragrafele 41 și 49). 39. De asemenea, Curtea a reținut că reglementarea criticată a fost determinată de un interes public general, respectiv pentru asigurarea accesului neîntrerupt al populației, cu și fără contribuție personală, la medicamentele acordate în ambulatoriu, în cadrul programelor naționale de sănătate, și ținând cont de necesitatea implementării unui sistem de contribuție sustenabil, pentru suplimentarea în continuare a surselor de finanțare a sistemului public de sănătate în regim de urgență, în vederea asigurării asistenței medicale a populației. În acest context, și pentru realizarea unui just echilibru între interesul general arătat și drepturile particularilor vizați prin reglementarea criticată, modul de calcul al contribuției stabilite prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011 a fost reglementat în considerarea regimului juridic distinct al deținătorilor de autorizații de punere pe piață a medicamentelor. Astfel, spre deosebire de distribuitori și farmaciile care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, deținătorii de APP au exclusivitatea punerii pe piață a medicamentelor, au certitudinea vânzării și încasării contravalorii lor, motiv pentru care legiuitorul a stabilit doar în sarcina acestora suportarea contribuției în discuție, cu excluderea celorlalte categorii de operatori economici menționate, care nu beneficiază de aceste avantaje. Formula identificată de legiuitor pentru calculul contribuției dă expresie, așadar, acestui just echilibru între interesul general care a determinat stabilirea acesteia și avantajele conferite unei categorii de operatori economici, respectiv deținătorilor de APP. 40. Prin Decizia nr. 484 din 25 septembrie 2014, precitată, Curtea a reținut că deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor nu pot invoca faptul că nu cunosc întinderea contribuției trimestriale reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011. Aceasta întrucât, potrivit art. 890 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, Ministerul Sănătății stabilește, avizează și aprobă, prin ordin al ministrului sănătății, prețurile maximale ale medicamentelor de uz uman, cu autorizație de punere pe piață în România, cu excepția medicamentelor care se eliberează fără prescripție medicală (OTC). În aplicarea prevederilor legale de referință este stabilit, așadar, modul de calcul al prețurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al prețului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuție și cota maximă a adaosului de farmacie. Câtă vreme deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuția, cunoscând prețurile maximale ale medicamentelor, precum și influența maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecții care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că și-au asumat că vor plăti o contribuție raportată nu doar la prețul de producător. În acest cadru legal este la aprecierea deținătorilor de APP negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecința plății unei contribuții într-un cuantum cât mai redus." Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL, va casa sentința și încheierea din 28 aprilie 2015, și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de fond va avea în vedere admisibilitatea excepției de nelegalitate și va analiza, în cadrul excepției, motivele de nelegalitate invocate de reclamantă la adresa Ordinului nr. 61/2014. De asemenea, va avea în vedere înlăturarea în mod definitiv, conform prezentei decizii, a motivelor de nelegalitate referitoare la includerea eronată în baza de calcul a taxei a adaosurilor distribuitorilor și farmaciilor.