ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 303/2019

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 25.10.2013, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Statul Român, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii - Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 4.500.000 RON cu titlu de pretenții, reprezentând venit nerealizat, și a dobânzii legale aferente sumei de 4.500.000 RON, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța până la achitarea efectivă a sumei solicitate; obligarea pârâților la plata sumei de 400.000 RON cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1192/19.10.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins cererea privind pretențiile aferente perioadei 01.01.2010 - 22.10.2010, ca fiind prescrisă; s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A. și B.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanți A. și B., criticând-o ca netemeinică și nelegală.

Prin Decizia nr. 224 A/26.02.2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut următoarele:

Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, considerând că prejudiciul invocat de reclamanți nu are caracter cert, astfel încât nu poate da naștere la obligația pârâților de dezdăunare.

Printr-un prim motiv de apel, hotărârea este criticată pentru greșita apreciere a probelor reprezentate de certificatul de urbanism obținut de reclamanți anterior notării intenției de expropriere în cărțile funciare aferente imobilelor proprietatea acestora, de declarațiile martorilor audiați, precum și inexistența unei aprecieri a primei instanțe cu privire la mijlocul de probă reprezentat de planul urbanistic zonal - Parc Industrial Zalău Vest.

În ceea ce privește Certificatul de urbanism nr. x/28.10.2008 eliberat de Primăria Municipiului Zalău, Curtea a constatat că acesta a fost eliberat la cererea reclamanților, proprietari ai terenului, în scopul declarat de ei - pentru edificarea de hală industrială, sediu firmă, spații comerciale, împrejmuire teren, rețele tehnico-edilitare, organizare de șantier.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 "(1) Certificatul de urbanism este actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administrației publice județene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic și tehnic al imobilelor și condițiile necesare în vederea realizării unor investiții, tranzacții imobiliare ori a altor operațiuni imobiliare, potrivit legii."

De asemenea, potrivit alin. (3) din același articol, "certificatul de urbanism se eliberează la cererea oricărui solicitant, persoană fizică sau juridică, care poate fi interesat în cunoașterea datelor și a reglementărilor cărora îi este supus respectivul bun imobil", iar potrivit alin. (4), "certificatul de urbanism nu conferă dreptul de executare a lucrărilor de construire, amenajare sau plantare."

Având în vedere natura juridică a certificatului de urbanism, astfel cum aceasta rezultă din dispozițiile legale anterior citate, Curtea a reținut că certificatul de urbanism eliberat la cererea apelanților reclamanți este de natură să dovedească numai intenția acestora de a se informa asupra regimului juridic, economic și tehnic al imobilelor și condițiile necesare în vederea realizării unor investiții privind edificarea lucrărilor menționate în cuprinsul certificatului. Cel mult, este apt să dovedească și intenția acestora de edificare a investițiilor redate în cuprinsul certificatului, însă numai în limitele în care acestea au fost expuse. Or, se observă că descrierea scopului pentru care s-a solicitat eliberarea certificatului de urbanism este una destul de generală, fără date precise cu privire la configurația efectivă a acestora.

În ceea ce privește nepronunțarea primei instanțe cu privire la planul urbanistic zonal - Parc Industrial Zalău Vest, Curtea a avut în vedere, în primul rând, dispozițiile art. 47 din Legea nr. 350/2001 potrivit cu care "Planul urbanistic zonal este instrumentul de planificare urbană de reglementare specifică, prin care se coordonează dezvoltarea urbanistică integrată a unor zone din localitate, caracterizate printr-un grad ridicat de complexitate sau printr-o dinamică urbană accentuată. Planul urbanistic zonal asigură corelarea programelor de dezvoltare urbană integrată a zonei cu Planul urbanistic general.", iar, potrivit alin. (7) din același articol, "Prin Planul urbanistic zonal se stabilesc, în baza analizei contextului social, cultural istoric, urbanistic și arhitectural, reglementări cu privire la regimul de construire, funcțiunea zonei, înălțimea maximă admisă, coeficientul de utilizare a terenului (CUT), procentul de ocupare a terenului (POT), retragerea clădirilor față de aliniament și distanțele față de limitele laterale și posterioare ale parcelei, caracteristicile arhitecturale ale clădirilor, materialele admise".

Față de aceste dispoziții legale, Hotărârea nr. 45/5.03.2007 a Consiliului local al municipiului Zalău atestă aprobarea planului urbanistic zonal la care au făcut referire reclamanții, în sensul că, la nivelul municipiului Zalău, s-a intenționat planificarea urbană pentru zona în care se află și terenul proprietatea reclamanților, existând, astfel, posibilitatea urbanistică de realizare a unor investiții de genul celor susținute de reclamanți.

Planul urbanistic zonal, însă, nu face dovada demersurilor reclamanților în acest sens, planul existând la un moment anterior celui la care reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor, în condițiile în care a fost aprobat prin hotărâre a Consiliului local în anul 2007, iar reclamanții au dobândit dreptul de proprietate în anul 2008.

Anterioritatea planului urbanistic zonal față de data dobândirii dreptului de proprietate de către reclamanți poate face dovada numai asupra cauzei care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în sensul că, în considerarea existenței acestui plan urbanistic zonal, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, cu scopul realizării acestei investiții.

Or, dovedirea cauzei pentru care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare și dovedirea caracterului cert al prejudiciului rezultat prin nerealizarea acestei investiții sunt două aspecte distincte, care nu se confundă.

Coroborând certificatul de urbanism cu declarația martorilor la care au făcut referire apelanții prin motivele de apel, C. și D., Curtea a constatat că, în mod temeinic, prima instanță a reținut ca fiind dovedită numai intenția apelanților reclamanți privind efectuarea unei investiții pe terenul proprietatea lor, fără, însă, a dovedi concretizarea intenției acestora prin efectuarea unor demersuri concrete.

Într-adevăr, apelanții reclamanți nu au dovedit efectuarea unor demersuri concrete anterior notării intenției de expropriere în cartea funciară. Cu referire la investiția preconizată, nu există dovezi privind existența unui proiect tehnic al construcțiilor ce urmau a fi edificate, nu există dovezi din care să rezulte existența, măcar, a unui studiu de fezabilitate cu privire la această investiție, cum, de altfel, nu există nici dovezi referitoare la demararea acțiunilor specifice referitoare la obținerea autorizației de construire.

Pe de o parte, se constată că, în primă instanță, proba testimonială a fost încuviințată reclamanților, astfel cum a fost solicitată, fiind audiat, în acest sens, martorul C., cu privire la teza probatorie a demersurilor efectuate de reclamanți pentru realizarea investițiilor, precum și martorul D. pentru teza probatorie relativă la prejudiciul moral încercat de reclamanți.

Martorul C. a declarat că reclamanții intenționau să edifice hale industriale și o clădire pentru birou, o parte urmând să fie utilizată pentru activitatea proprie, aceștia având o activitate comercială de distribuție materiale de construcții, iar o altă parte intenționau să o închirieze.

Martorul a mai declarat că lucrările efectuate în legătură cu terenul vizat de acest litigiu au constat în ridicările topografice pentru obținerea certificatului de urbanism. A mai arătat că ar fi trebuit să realizeze și o lucrare necesară pentru includerea parcelei din extravilan în intravilan, însă, această lucrare nu a mai fost efectuată, întrucât, la acel moment, deja se notase intenția de expropriere cu privire la terenurile proprietatea reclamanților.

Același martor declară cu nu poate estima valoarea investiției, întrucât nu cunoaște câte hale ar fi urmat să fie construite, nici dimensiunile acestora.

Martorul D. a fost audiat cu privire la teza probatorie a prejudiciului moral. Cu toate acestea, întrebările adresate martorului respectiv au vizat și nivelul investiției intenționate de reclamanți, domeniul de activitate vizat de aceste investiții.

Din răspunsurile date de martor, astfel cum acestea pot fi regăsite în declarația aflată la fila x, Curtea a constatat că acestea au caracter general și nu sunt de natură să dovedească prejudiciul pretins de reclamanți spre a fi reparat.

Se declară faptul că reclamanții ar fi încercat un prejudiciu de 350.000 euro, că valoarea investițiilor s-ar fi ridicat la 600.000 euro, că cifra de afaceri pentru două dintre proiectele pe care martorul intenționa să le realizeze împreună cu reclamanții ar fi avut o cifră de afaceri de 1 miliard de euro pe an.

Deși, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin motivele de apel, reclamanții au susținut existența prejudiciului, constând în beneficiul nerealizat, ca urmare a imposibilității acestora de a realiza investiția preconizată din cauza notării intenției de expropriere, în dovedire, singurele înscrisuri administrate au fost cele anterior analizate, apelanții solicitând, în plus, administrarea de probe noi în apel, constând în declarațiile mai multor martori.

Niciuna dintre declarațiile martorilor administrate în primă instanță nu se coroborează cu alte mijloace de probă. Cu toate că, din ambele declarații de martori, se face referire la discuții purtate cu alți parteneri de afaceri, în afara probei testimoniale, nu au fost administrate alte probe în acest sens. Deși sumele menționate în declarațiile martorilor au un nivel destul de ridicat, reclamanții nu au administrat probe care să se coroboreze cu aceste declarații. Nu au fost administrate niciun fel de înscrisuri, fie și începuturi de probă scrisă, cu privire la relațiile comerciale cu potențiali terți investitori, situație în care Curtea a apreciat că administrarea probei testimoniale este insuficientă pentru a demonstra, singură, demersurile reclamanților și cuantificarea prejudiciului.

În ceea ce privește critica referitoare la limitarea de către prima instanță a numărului de martori propuși, Curtea a constatat-o neîntemeiată.

În conformitate cu dispozițiile art. 258 alin. (3) C. proc. civ., instanța poate limita numărul martorilor propuși, situație în care limitarea numărului martorilor la doi, față de cei cinci solicitați de parte, reprezintă o măsură legală, permisă, în mod expres, de dispozițiile legale anterior menționate.

Reclamanții au mai susținut că respingerea primelor două obiective ale expertizei încuviințate în cauză au fost de natură să-i împiedice să dovedească caracterul cert al prejudiciului.

În această privință, Curtea a constatat că cele două obiective ce nu au fost încuviințate de instanță vizau "efectuarea analizei celei mai bune utilizări a proprietății, având în vedere obiectivele care urmau să fie construite de reclamanți conform Certificatului de urbanism nr. x/28.10.2008, bilanțului teritorial, Hotărârii nr. 45/2007 a Consiliului local al Municipiului Zalău privind aprobarea planului urbanistic zonal Parcul Industrial Zalău Vest și documentației aferente acestui plan urbanistic", precum și "stabilirea chiriei de piață pentru obiectivele ce urmau a fi construite de reclamanți, constituind proprietăți imobiliare generatoare de afaceri, începând cu … 2010".

În condițiile anterior arătate, în care descrierea investiției preconizate de reclamanți, astfel cum aceasta este expusă în certificatul de urbanism, are un caracter foarte general, neexistând niciun fel de dovezi din care să rezulte, în concret, în ce ar consta investiția, ce construcții concrete urmau a fi edificate, care ar fi fost suprafața acestora, pe câte nivele, cu ce destinație concretă, cele două obiective propuse de reclamanți nu erau utile pentru soluționarea cauzei, deoarece acestea, alături de restul probelor administrate, nu erau apte să conducă la determinarea prejudiciului. Așa fiind, nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare al reclamanților prin neîncuviințarea celor două obiective.

Prejudiciul invocat de reclamanți trebuia raportat la o situație concretă, în limitele investiției preconizate, iar nu ca urmare a stabilirii de către experți a celei mai bune utilizări a proprietății.

În consecință, în mod corect a reținut prima instanță că prejudiciul pretins de reclamanți, constând în beneficiul nerealizat ca urmare a imposibilității realizării investiției, are un caracter pur eventual, situație în care nu este susceptibil de a fi reparat.

În plus față de cele reținute de prima instanță, Curtea a avut în vedere împrejurarea că reclamanții, pe lângă nedovedirea caracterului cert al prejudiciului, nu au dovedit nici faptul că acesta ar fi fost generat, în mod exclusiv, de notarea intenției de expropriere în cartea funciară, în condițiile în care realizarea acestei investiții ar fi depins de mai mulți factori, iar nu numai de posibilitatea legală de a obține autorizația de construire. Așa fiind, Curtea a reținut că reclamanții nu au demonstrat nici legătura de cauzalitate între producerea prejudiciului pretins și faptul notării intenției în cartea funciară și nici culpa exclusivă a pârâților.

Hotărârea primei instanțe este legală și temeinică și în ceea ce privește pretenția reclamanților de reparare a prejudiciului moral.

Prejudiciul moral a fost susținut de reclamanți prin prisma imposibilității realizării acestei investiții, acest prejudiciu producându-se deodată cu cel material, fiind indicată, drept cauză unică a acestora, notarea intenției de înstrăinare.

Cum, anterior, s-a reținut deja că, în cauză, nu s-a făcut dovada investiției concrete preconizate de reclamanți și nici faptul că nerealizarea acesteia ar fi avut, drept cauză exclusivă, notarea intenției de expropriere, pe cale de consecință, în cauză, nu s-a făcut nici dovada prejudiciului moral pretins a fi încercat de reclamanți. Sigur că eșecul unei investiții financiare poate avea repercusiuni asupra vieții de familie a celor implicați și, chiar și, asupra reputației și onoarei acestora, însă, pentru ca aceste repercusiuni să dea naștere la obligația de dezdăunare, este necesar să se stabilească existența eșecului investiției financiare și că aceasta este rezultatul acțiunii celui chemat să repare prejudiciul. Cum reclamanții se referă la eșecul investiției prin raportare la imposibilitatea realizării proiectului imobiliar, iar, în cauză, pentru motivele anterior expuse, s-a reținut că nu au făcut dovada materializării acestei intenții, în mod corect, prima instanță a respins și cererea referitoare la repararea prejudiciului moral.

Prin urmare, în mod legal a reținut prima instanță că nu sunt întrunite toate condițiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, situație în care, față de cuprinsul dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., în mod temeinic și legal, acțiunea reclamanților a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B. și A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei, spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea căii de atac, recurenții au arătat următoarele:

Decizia atacată este rezultatul unei aprecieri superficiale a instanței de apel cu privire la întregul context în care Statul Român a limitat, prin intervenția sa, exercitarea de către recurenți a tuturor atributelor dreptului de proprietate vizând terenurile înscrise în CF nr. x Zalău, cu nr. cadastral x, în suprafață de 19.829 m.p., și în CF nr. x Zalău, cu nr. cadastral x, în suprafață de 1687 m.p., respectiv cu privire la consecințele păgubitoare ale comportamentului discreționar al Statului Român pentru o perioadă de timp care a depășit patru ani.

Curtea de Apel București a considerat că intenția acestora de a efectua investiția nu a fost dovedită, certificatul de urbanism eliberat recurenților fiind de natură a dovedi doar intenția lor de a se informa asupra regimului juridic economic și tehnic al imobilului, fiind apt să dovedească, cel mult, intenția de edificare a investițiilor redate în cuprinsul certificatului de urbanism.

În primul rând, cu toate că, în motivarea acțiunii introductive, au făcut referire la Sentința civilă nr. 2396/16.05.2013 a Tribunalului Sălaj, definitivă și irevocabilă, pronunțată în Dosarul nr. x/2013, prin care s-a dispus radierea, din CF nr. x Zalău și din CF nr. x Zalău, a notării începerii procedurii de expropriere, respectiv anularea Încheierilor de carte funciară nr. x/2009 și 12728/2009, nici instanța fondului și nici instanța de apel nu au coroborat considerentele acestei hotărâri judecătorești, care a constatat că, nici până la data pronunțării sentinței, nu s-au efectuat lucrările de dezmembrare a suprafețelor care constituie culoarul exproprierii, iar, prin înscrierea, în CF, a începerii procedurii de expropriere asupra întregului număr cadastral, reclamanții se află în situația în care sunt împiedicați să exercite atributele dreptului lor de proprietate asupra suprafeței care nu este supusă exproprierii. De asemenea, raportat la normele legale în vigoare la data începerii procedurii de expropriere, le este interzis să dispună de dreptul lor de proprietate, orice aviz, acord sau autorizație emisă fiind lovită de nulitate.

Considerentele acestei hotărâri coroborate cu împrejurarea că, după notarea intenției de expropriere în cartea funciară, care a dus la indisponibilizarea imobilului proprietatea reclamanților, în totalitate, pentru o perioadă nedeterminată și, evident, nedeterminabilă la 30.06.2009, precum și coroborate cu declarația martorului C., care a arătat că reclamanții i-au solicitat continuarea procedurilor ulterioare eliberării certificatului de urbanism, moment la care a constatat imposibilitatea acestora din cauza notarii în C.F, reprezintă o dovadă certă a intenției concrete și efective a acestor părți de a demara investiția imobiliară. Orice demers făcut după obținerea certificatului de urbanism constituie un demers concret spre obținerea autorizației de construire. Astfel trebuie apreciat demersul recurenților de a solicita martorului C. continuarea lucrărilor topografice după emiterea certificatului de urbanism.

Împrejurarea că au trecut opt luni de la eliberarea certificatului de urbanism până la momentul la care au intenționat să continue obținerea avizelor în vederea autorizării nu poate fi de natură a determina instanța să concluzioneze că aceasta constituie o dovadă în plus că nu au avut intenția concretă să construiască; la data solicitării expertului topograf C., certificatul de urbanism era, încă, valabil.

Certificatul de urbanism nr. x/28.10.2008 eliberat de Primarul municipiului Zalău a avut valabilitatea de un an, termen înăuntrul căruia recurenții aveau posibilitatea legală de a continua demersurile începute, ceea ce au și făcut.

Atât în interpretarea probelor, inclusiv a concluziilor experților tehnici, cât și în concluzia că recurenții au dovedit doar intenția de efectuare a investiției imobiliare, fără a dovedi concretizarea prin efectuarea unor demersuri concrete, Curtea de Apel București nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că hotărârea pronunțată nu creează transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și care să permită realizarea controlului judiciar. Atât instanța de fond, cât și cea de apel, nu au răspuns, în niciun fel, argumentelor reclamanților referitoare la nelegalitatea notării intenției de expropriere care a determinat întreaga stare de fapt creatoare de prejudicii materiale și morale, fără a crea o legătură între această acțiune culpabilă a pârâților intimați și imposibilitatea efectivă de a continua orice demers în vederea obținerii autorizației de construire.

Au fost ignorate nu numai prevederile constituționale care reglementează garantarea dreptului de proprietate, dar și prevederile art. 1 ale Protocolului adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv bogata jurisprudență a Curții de la Strasbourg în aceasta materie.

Curtea de Apel București trebuia să examineze, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia, pur și simplu, concluziile instanței de fond.

În drept, a fost invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., coroborat cu art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Intimatul pârât Statul Român, prin C.N.A.I.R. S.A., reprezentată de Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

S-a întocmit raport asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere la raport.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din Camera de Consiliu de la 15.11.2018.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, trebuie menționat că cea mai mare parte a criticilor formulate de recurenții reclamanți vizează evaluarea situației de fapt de către instanța de apel raportat la probele administrate, în opinia părților, contrar celor reținute de Curte, fiind dovedită intenția efectivă și concretă a acestora de a efectua investiția în discuție pe terenul indisponibilizat prin notarea, în cartea funciară, a începerii procedurii de expropriere. Susțin recurenții că această intenție reiese din coroborarea considerentelor Sentinței civile nr. 2396/16.05.2013 a Tribunalului Sălaj, definitivă și irevocabilă, dar neanalizată de instanța de apel, precum și din declarația martorului C., Curtea interpretând greșit această intenție raportat la rolul certificatului de urbanism obținut.

Aceste susțineri, care tind la reevaluarea situației de fapt stabilite de Curtea de Apel, sunt incompatibile cu structura recursului, care, față de actuala reglementare a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu mai permite verificarea hotărârii atacate decât din perspectiva unor motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie. Prin urmare, criticile respective nu vor fi examinate de prezenta instanță.

Pe de altă parte, recurenții au mai invocat motivarea incompletă și superficială a instanței de apel, care nu a răspuns argumentelor acestor părți, vizând nelegalitatea notării în CF a inițierii procedurii de expropriere, care a generat întreaga stare de fapt creatoare de prejudicii morale și materiale și nici nu a făcut legătura între acțiunea culpabilă a pârâților și imposibilitatea efectivă a reclamanților de a continua orice demers în vederea obținerii autorizației de construire.

Cu ocazia dezbaterilor în fond asupra recursului, avocatul recurenților a precizat că aceste susțineri vizează ipoteza motivelor străine de natura pricinii din cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica este neîntemeiată.

Conform textului de lege sus-menționat, casarea se poate cere atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Motivul de casare este o consecință firească de sancționare a nerespectării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care, referindu-se la considerentele hotărârii judecătorești, prevăd că acestea trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, menționându-se argumentele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Fără dubiu, motivarea hotărârii este un atribut esențial al acesteia, de natură să explice părților și să le determine să accepte soluția primită, o garanție puternică împotriva unui eventual arbitrar al judecătorului, dar și o condiție necesară pentru a se putea realiza controlul judiciar de către instanța superioară.

Motivarea clară, convingătoare și completă a hotărârii judecătorești, datorită importanței sale în explicarea soluției pronunțate, a fost ridicată la rang de principiu în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 parag. 1), din perspectiva dreptului părților la un proces echitabil.

Evident, însă, că pentru a pretinde sancționarea de ordin juridic în cazul nemotivării hotărârii, sub oricare dintre cele trei forme prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - nemotivarea, motivarea contradictorie sau străină de natura cauzei, este important ca, în cadrul cererii sau al căii de atac asupra căreia s-a pronunțat instanța, prin hotărârea pretins nemotivată, să fi fost formulat un astfel de motiv, neexaminat.

Cu referire directă la apel, cale de atac exercitată de reclamanți, în analiza căreia, s-a pronunțat decizia pretins vulnerabilă sub acest aspect, deși cale de atac devolutivă, instanța învestită cu aceasta este limitată la motivele de apel, neprocedând la o analiză de ansamblu asupra tuturor chestiunilor invocate în fața primei instanțe, susțineri, respectiv apărări ale părților litigante. Aceasta se deduce din dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că "părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive (...) decât cele arătate în motivarea apelului (...)".

Or, în apel, reclamanții nu au formulat critici prin care să arate că prima instanță nu a avut în vedere, la soluționarea cauzei, sentința civilă a Tribunalului Sălaj, invocată în recurs, și care ar fi fost consecințele de ordin juridic ale nelegalității notării în CF a inițierii procedurii de expropriere de către Statul Român, în cazul terenurilor reclamanților, nelegalitate care a condus la radierea acestor notări din cartea funciară, asupra pretențiilor reclamanților deduse judecății în dosarul de față.

Este adevărat că, în răspunsul la întâmpinarea formulată în dosarul de apel de intimatul Statul Român, prin C.N.A.I.R. S.A., apelanții au făcut vorbire despre hotărârea Tribunalului Sălaj sus-menționată, fără să arate, însă, cum ar putea influența dezlegările date de instanța respectivă, în ceea ce privește legalitatea notărilor în cartea funciară, soluția pronunțată în dosarul de față, în contextul în care prima instanță și-a motivat tot raționamentul juridic al respingerii cererii de chemare în judecată, nu pe lipsa faptei ilicite, ca și cerință a răspunderii civile delictuale, ci pe cea a nedovedirii condiției prejudiciului. Or, nelegalitatea notării, constatate de Tribunalul Sălaj prin sentința civilă din 2013, care a stat la baza dispoziției de radiere, vizează o eventuală faptă ilicită și culpabilă, iar nu prejudiciul, cerință distinctă în mecanismul antrenării răspunderii statului.

Mai mult, prima instanță a făcut referire la hotărârea respectivă, contrar celor afirmate de recurenți, imputându-le acestora, în evaluarea caracterului cert al prejudiciului, printre altele, că nu au dovedit că, ulterior pronunțării Sentinței nr. 2396/16.05.2013 și până la data cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, "ar fi întreprins vreun demers în vederea concretizării intenției de realizare a complexului imobiliar" (pagina 7, parag. 5 din sentință).

În afara faptului că reclamanții nu au formulat, prin cererea de apel, un motiv legat de efectele acestei hotărâri judecătorești în soluționarea litigiului de față, susținerile din răspunsul la întâmpinare, prin care se face vorbire, pentru prima dată în calea de atac, despre hotărârea judecătorească din 2013, nu exprimă, în mod concret, relevanța sentinței respective pentru reformarea hotărârii apelate, neputând, deci, constitui nici măcar un argument în susținerea celor arătate prin cererea de apel.

Ca atare, nu se poate imputa Curții că nu a analizat susținerile din răspunsul la întâmpinare privind sentința civilă a Tribunalului Sălaj, prin care s-au radiat notările respective, și că nu a transpus-o în examinarea celorlalte probe administrate, concluzionând în sens favorabil apelanților cu privire la temeinicia acțiunii formulate.

Teza finală din cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând motivele străine de natura pricinii, invocată la termenul de astăzi, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului căii de atac, nu permite verificarea de către această instanță, întrucât, prin cererea de recurs, părțile au invocat motivarea incompletă a deciziei atacate, ceea ce exclude ipoteza motivelor străine, care, deci, se regăsesc în hotărâre, dar nu au legătură cu litigiul dedus judecății.

În concluzie, nu sunt întrunite condițiile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., text de lege care reflectă, în planul dreptului național, și exigențele impuse de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva dreptului la un proces echitabil.

Recurenții au invocat și ignorarea de către instanța de apel a dispozițiilor constituționale în materia garantării dreptului de proprietate, ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței relevante a Curții de la Strasbourg în domeniul proprietății.

Această susținere, deși formulată generic și neriguros, întrucât recurenții nu indică, în mod concret, argumentele pentru care, prin soluția pronunțată, a fost încălcată legislația națională și europeană în materia proprietății, permite încadrarea în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Critica nu poate fi, însă, primită, întrucât recurenții nu se pot prevala de protecția conferită de legislația în domeniul dreptului de proprietate, care, printre altele, garantează și dreptul la despăgubiri în cazul atingerilor, sub orice formă, aduse acestui drept, de vreme ce, prin soluția pronunțată, instanța de apel a constatat că reclamanții nu au dreptul la despăgubiri, deci, implicit, dreptul lor de proprietate asupra terenurilor nu este atins în circumstanțele invocate prin cererea de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din același cod.

Raportat la soluția ce urmează a se pronunța, recurenții, fiind părți căzute în pretenții în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nu pot beneficia de sumele avansate cu titlu de cheltuieli de judecată, respingerea dispusă de prezenta instanță vizând și această solicitare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva Deciziei nr. 224 A din 26 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN