ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3505/2012

Asupra contestației

în anulare de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată acestei instanței

la data de 14 septembrie 2011, contestatorul T.I. a formulat contestație în anulare

împotriva deciziei nr. 2973 din 8 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2899/87/2008. În motivarea contestației

a invocat cazul de contestație în anulare prev. de art. 386 lit. c) C. proc.

pen., arătând că în cauză lipsesc condițiile esențiale pentru punerea în mișcare

a acțiunii penale pentru infracțiunile reținute în sarcina condamnatului, atât pentru

art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003, cât și pentru art. 12 alin. (1) și

(2) lit. a) din Legea nr. 678/2001. A invocat cazul de contestație prev de art.

386 lit. e) C. proc. pen. arătând că nu a fost audiat de către prima instanță și

nici de instanța de apel cu privire la săvârșirea infracțiunii prev. de art. 7 din

Legea nr. 39/2003 și art. 386 lit. a) C. proc. pen., susținând că la judecarea recursului

părțile nu au fost legal citate.

În conformitate

cu dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție,

la termenul din 30 octombrie 2012, a examinat admisibilitatea cererii de contestație,

fără citarea părților și față de motivele invocate de contestator și față de dispozițiile

art. 386 C. proc. pen., care prevăd expres și limitativ cazurile în care se poate

face contestație în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă.

Din examinarea

actelor și lucrărilor cauzei se constată următoarele:

Prin decizia penală

nr. 2973 din 8 septembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca

nefondate recursurile declarate de recurenții inculpați Ț.D., A.M., U.V.M. și T.I.

împotriva deciziei nr. 234/A din 5 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția

a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. A dedus din pedeapsa aplicată

inculpatului Ț.D. durata prevenției de la 12 iulie 2007 la 4 august 2007 și de la

20 iunie 2011 la 8 septembrie 2011 și a obligat recurenții inculpați la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Prin decizia penală

nr. 234/A din 5 noiembrie 2010 a Curții de Apel București s-a dispus respingerea

apelurilor inculpaților Ț.D., A.M., U.V.M. și T.I. împotriva sentinței penale

nr. 48 din 27 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Teleorman prin care inculpatul

T.I. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) Legea nr. 678/2001 și la pedeapsa

de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de 7 alin. (1) și (3)

din Legea nr. 39/2003. În baza art. 33-34 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate

urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare. Au fost

interzise drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teze a II-a și lit. b) C.

pen. în condițiile art. 71 C. pen. și au fost interzise drepturile prevăzute de

art. 64 lit. a) teze a II-a și lit. b) C. pen. în condițiile prev de art. 65 C.

pen. pe o perioada de 5 ani.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac prin care se înlătură erorile comise de

instanța de recurs care poate greși, fie prin nerespectarea unor dispoziții legale

după care se desfășoară procesul penal, fie prin nerezolvarea cauzei în deplină

concordanță cu materialele aflate la dosar. Contestația în anulare este calea de

atac prin care cei ce au pierdut anumite drepturi sau prerogative din cauza unui

act procesual nul sunt repuși în aceste drepturi.

Pentru a asigura

respectarea principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile,

legea a prevăzut anumite cazuri expres prevăzute în care calea de atac poate fi

primită și anumite particularități în privința soluționării cererii.

Curtea constată

că motivele invocate de către contestator nu se circumscriu cazurilor prevăzute

de art. 386 lit. a), c) și e) C. proc. pen.

Astfel, față de

dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., în cadrul primei etape de verificare

prealabilă a îndeplinirii condițiilor de formă a contestației în anulare, instanța

admite în principiu contestația în anulare numai dacă aceasta îndeplinește condițiile

prevăzute de lege - respectiv dacă cererea de contestație este făcută în termenul

prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestație este din cele prevăzute

la art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației se depun sau se invocă

dovezi care sunt depuse la dosar.

Cu privire la

cazul prevăzut de dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., dispozițiile menționate

prevăd că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare

când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către

instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii.

Față de motivul

invocat de contestatorul T.I., în sensul că la judecarea recursului părțile nu au

fost legal citate, Înalta Curte constată că acesta nu se încadrează în cazul de

contestație în anulare prev de art. 386 lit. a) C. proc. pen.

Nelegalitatea

procedurii de citare poate fi invocată de fiecare parte din proces, dar numai în

ceea ce privește citarea sa și nu citarea altei părți. În practica judiciară, s-a

precizat că referirea expresă a textului de lege la „procedura de citare a părții"

exclude posibilitatea pentru contestator de a invoca drept temei al contestației

în anulare, nelegala citare în recurs a unei alte părți.

Totodată, așa

cum rezultă din practicaua deciziei contestate, contestatorul T.I. a fost prezent

personal în fața instanței la data judecării recursului, fiind asistat de apărători

aleși avocat T.R. și Ș.M. De asemenea, în practicaua decizie s-a constatat de către

instanță că procedura de citare a fost legal îndeplinită la data judecării recursului.

Astfel, motivul

invocat de către contestator relativ la disp art. 386 lit. a) C. proc. pen., respectiv

că nu au fost părțile legal citate la data judecării recursului, nu se încadrează

în cazul de contestație menționat,

Cu privire la

cazul de contestație întemeiat pe disp. art. 386 lit. c) C. proc. pen., Curtea constată

că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 386 lit. c) C. proc.

pen., respectiv „când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare

a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i

1

),

cu privire la care existau probe în dosar".

La data judecării

recursului, contestatorul, prin apărători, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri,

probă încuviințată de instanță, de altfel de instanță, ulterior constatându-se că

nu mai sunt alte probe sau cereri.

În susținerea

recursului contestatorul, prin apărători aleși a invocat cazurile de casare prev.

de art. 385

9

pct. 2 C. proc. pen., arătând că instanța nu a fost legal

sesizată, art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., susținând că transcrierile

convorbirilor telefonice nu îndeplinesc condițiile prev. de art. 91

3

C. proc. pen., art. 385

9

pct. 6 C. proc. pen., arătând că actele de procedură

s-au efectuat în lipsa apărătorului ales, art. 385

9

pct. 9 C. proc. pen.,

susținând că hotărârea atacată este nemotivată și art. 385

9

pct. 14

C. proc. pen., solicitând reducerea pedepsei.

Înalta Curte,

față de actele dosarului constată că în cauză nu exista probe în dosar pentru ca

instanța de recurs să fi dispus încetarea procesului penal pentru cauzele prev.

de art. 10 lit. f)-i

1

) C. proc. pen. (f) lipsește plângerea prealabila

a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiție

prevăzută de lege, necesara pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; g) a intervenit

amnistia sau prescripția ori decesul făptuitorului; h) a fost retrasa plângerea

prealabilă ori părțile s-au împăcat, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea

plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penala; i) s-a dispus înlocuirea

răspunderii penale; i

1

) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege).

În motivarea decizie

contestate, Înalta Curte a analizat și a examinat hotărârea atacată prin prisma

tuturor motivelor de recurs invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de

fapt și de drept, apreciindu-se pentru toate motivele invocate că hotărârea atacată

este legală și temeinică și s-a dispus respingerea recursurilor formulate de inculpații

Ț.D., A.M., U.V.M. și T.I., ca nefondate.

Într-o atare situație,

Înalta Curte constată că cererea de contestație formulată de condamnatul T.I., întemeiată

pe cazul de contestație în anulare întemeiat pe disp. art. 386 lit. c) C. proc.

pen. nu îndeplinește cerințele legii.

În ceea ce privește

cazul de contestație întemeiat pe dispozițiile art. 386 lit. e) C. proc. pen., care

prevăd că la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de

recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie

potrivit art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin. (1) C. proc. pen.

Potrivit art.

385

14

alin. (1

1

) C. proc. pen., cu ocazia judecării recursului,

instanța este obligată să procedeze la audierea inculpatului prezent, potrivit dispozițiilor

cuprinse în Partea specială, titlul II, capitolul II C. proc. pen., atunci când

acesta nu a fost ascultat la instanțele de fond și apel, precum și atunci când aceste

instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.

Astfel, rezultă

că în cazul în care prima instanță sau instanța de apel sau ambele instanțe au pronunțat

o hotărâre de achitare a inculpatului, instanța de recurs este obligată să procedeze

la audierea acestuia.

Interpretarea

dată acestei norme procedurale este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului în materie, stabilită în aplicarea art. 6 parag. 1 și 3

lit. c) și d) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu atât mai mult cu

cât calea de atac a recursului permite, în acest caz, instanței de recurs să analizeze

chestiunea vinovăției sau nevinovăției inculpatului.

În speță, instanța

de fond a pronunțat o decizie de condamnare și nu de achitare, contestatorul fiind

condamnat de instanța de fond la o pedeapsă 5 ani închisoare, hotărâre ce a fost

menținută și de instanța de apel.

Instanța de recurs

nu a procedat la reaudierea contestatorului întrucât, în speță, nu sunt aplicabile

disp art. 385

14

alin. (1

1

) C. proc. pen., deoarece soluțiile

pronunțate de instanțele de fond și apel nu sunt contradictorii, nu a fost pronunțată

o soluție de achitare, ci a fost pronunțată o soluție de condamnare în fond, ce

a fost menținută și în apel.

Referitor la susținerile

contestatorului că nu a fost audiat, acestea sunt contrazise de actele dosarului

din care rezultă că în faza procesuală a apelului inculpații U.V.M. și T.I. au fost

audiați.

Așa fiind, cum

contestatorul nu se află în situația prevăzută de art. 386 lit. e) C. proc. pen.,

se constată că în cauză a fost pronunțată o hotărâre legala și temeinică.

În consecință,

Înalta Curte, față de dispozițiile menționate și față de motivele invocate, constată

că cererea de contestație în anulare formulată de contestatorul T.I. este inadmisibilă,

urmând a fi respinsă în conformitate cu dispozițiile art. 391 C. proc. pen.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatorul T.I. împotriva deciziei penale

nr. 2973 din 08 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, în Dosarul nr. 2899/87/2008.

Obligă contestatorul la plata sumei

de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi

30 octombrie 2012.