ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1554/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 216/2011 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a respins ca fiind prescrisă

cererea formulată de reclamanta P.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

S-a reținut că

inițial reclamanta a formulat cererea bazându-se pe dispozițiile Legii nr.

221/2009, dar ulterior și-a modificat temeiul de drept invocând prevederile

art. 998 - 993 C. civ.

În acest context s-a

pus în discuția părților prescripția dreptului de a solicita daune, conform

art. 1 din Decretul nr. 167/1958, reținându-se în raport de data nașterii

dreptului la acțiune, 22 decembrie 1989, acțiunea introdusă la data de 4 mai

2010 este prescrisă.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamanta arătând că dreptul de a cere despăgubiri începe să

curgă de la data de 11 august 2009, data apariției Legii nr. 221/2009,

precizând că doar de la data apariției acestei legi se puteau cere daune pentru

condamnările politice ilegale.

Prin Decizia civilă

nr. 260A din 25 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta P.E.

În motivarea

deciziei, instanța de apel a reținut că Legea nr. 221/2009 a constituit o cale

specială prin care legiuitorul a reglementat o procedură aparte de recunoaștere

a abuzurilor săvârșite în perioada 1945 - 1989 de fostul regim politic.

Aceeași lege indica

în concret cazurile și condițiile de recunoaștere a respectivelor abuzuri și,

în forma sa inițială, reglementa și posibilitatea acordării unor daune morale

celor îndreptățiți. Prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a

considerat că acordarea daunelor morale la condițiile Legii nr. 221/2009 este

neconstituțională.

Instanța de apel a

constatat că, recunoscând această realitate, reclamanta a modificat temeiul de

drept al cererii sale, invocând protecția art. 998 - 999 C. civ. Invocând însă

dreptul comun, reclamanta va trebui să se supună tuturor normelor acestuia,

inclusiv celui privind prescripția, reglementat la data depunerii acțiunii de Decretul

nr. 167/1958 și care prevede un termen de 3 ani de la nașterea dreptului.

S-a statuat că, în

mod corect judecătorul fondului a apreciat că data nașterii dreptului este 22

decembrie 1989, dată la care regimul comunist a fost înlăturat și începând cu care

reclamanta putea reclama orice abuz săvârșit în perioada respectivă și putea

solicita pe aceeași cale a art. 998 - 999 C. civ. în vigoare și atunci, daune.

Astfel, s-a reținut

că susținerea reclamantei potrivit căreia termenul de prescripție ar fi început

să curgă de la data apariției Legii nr. 221/2009 este nefondată în condițiile

în care temeiul de drept al pretențiilor sale nu mai are nicio legătură cu

amintita lege și în condițiile în care, noul temei de drept, art. 998 - 999 C.

civ. era în vigoare și la data de 22 decembrie 1989.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta P.E., invocând dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă

arată că instanța de apel nu a luat în considerare motivele expuse, susținând

că nu a putut formula o astfel de acțiune până la apariția Legii nr. 221/2009,

care reglementa statutul deținuților politici și care sunt considerați deținuți

politici.

Mai susține recurenta

că cererea sa nu era prescrisă întrucât dreptul de a cere despăgubiri începea

să curgă de la data apariției Legii nr. 221/2009, respectiv 11 iunie 2009, până

la apariția acestei legi neexistând temei pentru constatarea caracterului

politic al condamnării.

Astfel, consideră că

instanța de apel a aplicat greșit legea motivat de faptul că termenul de

prescripție nu putea să curgă de la 22 decembrie 1989 așa cum s-a reținut,

acest termen putând să înceapă numai de la apariția Legii nr. 221/2009 când

foștii deținuți politici s-au putut adresa instanțelor de judecată pentru a

obține despăgubiri.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că

recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prin acțiune

reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro cu

titlu de despăgubiri morale, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile Legii

nr. 221/2009.

Ulterior, în fața

Tribunalului București, reclamanta și-a modificat temeiul de drept al acesteia,

raportat la situația specială creată în urma admiterii excepțiilor de neconstituționalitate

de către Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 1354/2010 și 1358/2010,

indicând temeiul acțiunii, ca fiind art. 998 - 999 C. civ.

Acțiunea în fața

instanței de fond a fost analizată în raport de temeiul de drept invocat,

respectiv art. 998 - 999 C. civ.

Procedând la

interpretarea art. 3 alin. (1) în corelație cu art. 8 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958, în mod corect instanțele de fond au reținut că o acțiune în

justiție precum cea pendinte, întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C.

civ., trebuie formulată în termen de trei ani de la data când păgubitul a

cunoscut ori trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel responsabil de aceasta.

În cauză, reclamanta

întemeindu-și acțiunea pe art. 998 - 999 C. civ. nu a înțeles să formuleze și o

cerere de repunere în termen conform exigențelor art. 19 din Decretul nr.

167/1958, cerere ce oricum avea a se privi ca tardivă, cât timp nu s-au

identificat cauzele temeinice care au împiedicat-o pe reclamantă să acționeze.

A susține că prin

Legea nr. 221/2009 a operat o repunere în termen pentru declanșarea mai apoi a

unei acțiuni fondate pe normele de drept comun reprezentate de art. 998 - 999

C. civ., nu este de acceptat, căci electa una via non datum recursum ad

alteram, iar combinarea normei generale cu cea specială nu-și găsește nicio

justificare juridică.

Conform art. 25 din

Decretul nr. 167/1958, dispozițiile acestui decret sunt aplicabile și

prescripțiilor neîmplinite până la data intrării sale în vigoare în care caz

termenele de prescripție prevăzute în decret vor fi socotite că încep să curgă

de la intrarea în vigoare a acestui decret.

Conform art. 26 din

Decretul nr. 167/1958, pe data intrării în vigoare a acestui decret se abrogă

orice dispoziții legale contrare în afară de cele care stabilesc un termen de

prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul nr.

167/1958. Astfel fiind, odată cu intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958

au fost implicit abrogate și dispozițiile Titlului XX (art. 1837 și urm.),

precum și celelalte dispoziții din C. civ. privitoare la prescripția

extinctivă.

Art. 18 din Decretul

nr. 167/1958 obligă instanța judecătorească a cerceta, din oficiu, dacă dreptul

la acțiune este prescris.

În cazul

condamnărilor cu caracter politic și al măsurilor administrative cu un astfel

de caracter, curgerea termenului de prescripție extinctivă comportă anumite

aspecte specifice, legate de faptul că, până la căderea regimului comunist, în

22 decembrie 1989, persoanele condamnate politic sau cele care au făcut obiectul

unor măsuri administrative politice au fost în imposibilitate de a promova

acțiuni în instanță prin care să încrimineze faptele săvârșite de regimul

comunist și să solicite despăgubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate

absolută de a promova acțiunea în răspundere civilă delictuală împotriva

statului în regimul comunist poate fi asimilată forței majore și acceptată

drept cauză ce a condus la suspendarea cursului prescripției, conform art. 13

lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Odată cu desființarea

regimului comunist, la data de 22 decembrie 1989, această imposibilitate de a

acționa în instanță a fost înlăturată, în concluzie termenul de prescripție a

dreptului la acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a statului a

început să curgă cel târziu la data anterior menționată, împlinindu-se în 22

decembrie 1992.

Chiar dacă prin

adoptarea Legii nr. 221/2009 Statul Român a recunoscut dreptul la acordarea

unor măsuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de

recunoaștere nu poate fi considerată ca repunând în termenul de prescripție

pentru acordarea despăgubirilor morale și nici ca întreruptivă de prescripție,

în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Repunerea în termen,

poate fi făcută printr-o prevedere legală expresă, așa cum este cazul Legii nr.

18/1991 sau poate fi dispusă de către instanța de judecată, în condițiile art.

19 din Decretul nr. 167/1958.

Cât privește art. 19

din Decretul nr. 167/1958, acesta stabilește că instanța poate, în cazul în

care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de

prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii,

cererea de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de 1 lună de la

încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție. Or, în

speță, nu au fost invocate și dovedite cauze temeinic justificate pentru care

termenul de prescripție fost mult depășit, pentru a se putea dispune repunerea

în situația anterioară.

Având în vedere

aceste aspecte teoretice, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 nu este

un motiv temeinic pentru a aprecia repunerea în termenul de acțiune pentru

valorificarea pretențiilor întemeiate pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.,

respectiv un act de renunțare tacită la beneficiul prescripției dreptului

material la acțiune al reclamantei,

Astfel, în mod corect

instanțele de fond au constatat că dreptul la acțiune al reclamantei este

prescris întrucât a fost depășit cu mult termenul legal de 3 ani de la nașterea

dreptului, fiind incidente dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958.

Pentru rațiunile mai

sus înfățișate, Înalta Curte constatând că aspectele de nelegalitate invocate

prin cererea de recurs, nu relevă încălcarea dispozițiilor legale incidente în

cauză, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta P.E. împotriva Deciziei nr. 260A din

25 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS