ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2123/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări a Avocaților din România, a solicitat să impună în sarcina pârâtei îndeplinirea obligației stabilită prin sentința civilă nr. 5777/15 mai 2014 a Tribunalului București, parțial modificată prin decizia civilă nr. 1692/10.11.2014 a Curții de Apel București, în sensul de a i se stabili dreptul la pensie prin utilizarea unui punctaj mediu anual de 20 ani și un total de 77,52719 puncte, începând cu data de 1 decembrie 2009 și la plata diferențelor începând cu aceeași dată, 1 decembrie 2009, obligarea pârâtei la plata unei penalități de 50 RON/zi pentru fiecare zi de întârziere până la emiterea deciziei; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale, pentru daune morale în sumă de 40.000 RON precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 130 din 22 iunie 2015, Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ-fiscal a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea deciziei ca fiind rămasă fără obiect.

A respins celelalte capete ale acțiunii având ca obiect "drepturi bănești și daune" formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări a Avocaților din România, ca inadmisibile.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței nr. 130 din 22 iunie 2015 a Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, invocând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c din Legea nr. 554/2004 și a art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 221/2001.

Susține, în esență, că acțiunea introductivă de instanță cu toate capetele de cerere, se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, atâta vreme cât autoritatea pârâtă nu a emis decizia de pensionare, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 5777/2014 a Tribunalului București - 10 noiembrie 2014, recurentul dobândind astfel calitatea de persoană vătămată, având dreptul la repararea pagubei ce i s-a produs.

În acest context, arată recurentul-reclamant că, în mod greșit, a respins instanța de fond ca inadmisibile capetele de cerere vizând obligarea pârâtei la plata de daune materiale și morale, în condițiile în care, chiar dacă obligația principală de emitere a deciziei de pensionare a fost îndeplinită pe parcursul soluționării cauzei, întârzierea în îndeplinirea obligației a creat un prejudiciu reclamantului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând criticile formulate prin cererea de recurs, în raport de obiectul pretențiilor deduse judecății și dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Prin cererea de recurs recurentul-reclamant solicită instanței de control judiciar, constatarea nelegalității și netemeiniciei soluției pronunțate de Curtea de Apel Suceava în ceea ce privește respingerea ca inadmisibile a capetelor de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 50 de RON/zi de întârziere până la data emiterii deciziei și la acordarea de daune materiale și morale.

Situația premisă a prezentului litigiu de contencios administrativ, astfel cum a fost expusă de reclamant, constă în atitudinea culpabilă a autorității pârâte de a nu pune în executare, în termen de 30 de zile, dispozițiile unor hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de secția pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a Tribunalului București, în primă instanță, respectiv a Curții de Apel București, ca instanță de apel.

Pe parcursul judecării cauzei, în fața primei instanțe, pârâta Casa de Asigurări a Avocaților a emis Decizia nr. 138/2015, prin care au fost puse în executare hotărârile judecătorești definitive pronunțate în litigiul de asigurări sociale, curtea de apel constatând că primul capăt de cerere a rămas fără obiect.

În ceea ce privește obligarea instituției pârâte la plata penalităților de întârziere, precum și a daunelor materiale și morale cauzate de executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătorești definitive, Înalta Curte constată că în contenciosul administrativ, pe tărâmul căruia reclamantul a înțeles să se judece, temeiul de drept al unei astfel de acțiuni, îl reprezintă art. 24 din Legea nr. 554/2004, normă legală neinvocată în susținerea demersului judiciar.

Instanța de judecată nu este ținută însă de temeiul juridic invocat de parte, fiind obligată să judece în limitele specializării și competenței sale, cu respectarea principiului disponibilității părții, care a ales calea contenciosului administrativ pentru valorificarea pretențiilor sale.

În acest context, instanța de control judiciar reține, în acord cu raționamentul juridic exprimat de prima instanță, că în materia contenciosului administrativ, constrângerea autorității la punerea în executare a dispozițiilor unei hotărâri judecătorești definitive, nu se poate solicita decât în limitele Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și presupune preexistența unui raport litigios de drept administrativ născut între aceleași părți și tranșat definitiv printr-o hotărâre judecătorească pronunțată de o instanța de contencios administrativ.

Or, astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, hotărârile judecătorești definitive, în temeiul cărora recurentul-reclamant solicită despăgubiri materiale și morale, au fost pronunțate într-un litigiu de asigurări sociale, și nu de contencios administrativ, efectele acestora, inclusiv cele legate de executare, neputând să se producă pe tărâmul contenciosului administrativ, astfel cum dorește recurentul-reclamant.

Pe de altă parte, în contenciosul administrativ, potrivit dispozițiilor art. 18 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea în repararea pagubei nu poate avea decât caracter subsecvent/subsidiar, în sensul că trebuie precedată de o acțiune în contencios administrativ/capăt de cerere privind anularea unui act administrativ tipic sau asimilat considerat vătămător și cauzator de prejudiciu.

În concluzie, soluția instanței de fond de respingere ca inadmisibile a capetelor de cerere privind acordarea daunelor materiale și morale, este legală din perspectiva aplicării dispozițiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care guvernează judecata prezentului litigiu.

În consecință, reținându-se că motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 130 din 22 iunie 2015 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 07 iunie 2017.