ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2667/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 10 septembrie 2014, reclamanta Obștea Ciocadia, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură, a solicitat:

(i) anularea actului administrativ nr. x, ca fiind netemeinic și nelegal, emis cu exces de putere, prin care pârâtul Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură a comunicat refuzul față de solicitările reclamantei privind acordarea compensațiilor și dobânzilor aferente anului 2007;

(ii) obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 95.543,30 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă, pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietar, pentru suprafața de pădure de 240 ha, situată în zona de conservare totală - tipul funcțional T1 și T2, cu titlu de compensații/despăgubiri, datorita funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții in recoltarea de masa lemnoasa, aferente anului 2007;

(iii) obligarea pârâților la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal în cuantum de 95.543,30 RON, începând cu data de 19.02.2014, dată la care creanța a devenit exigibilă, respectiv data la care reclamanta a înaintat Cererea nr. 200/19.02.2014 către ITRSV Râmnicu Vâlcea, iar pârâții au refuzat nejustificat, cu exces de putere, sa dispună plata compensațiilor cuvenite;

(iv) obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea precizatoare înregistrată la dosarul cauzei la data de 18 noiembrie 2014, raportat la primul petit al cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat ca, în cazul în care instanța de judecată va aprecia că adresa nr. x nu întrunește elementele constitutive ale unui act administrativ tipic sau asimilat, să fie obligați pârâții, în solidar, la plata ajutorului de stat cuvenit reclamantei, raportat la anul 2007, conform art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2015, prima instanță a reținut că, în cauză, calitatea de pârât revine Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 86/2014 prin care s-a dispus reorganizarea și schimbarea denumirii acestui minister, acesta preluând și activitatea pârâtului Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură.

Prin sentința civilă nr. 86 din 16 februarie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: (i) respinge excepțiile invocate de pârât; (ii) admite în parte acțiunea principală formulată de reclamanta Obștea Ciocadia, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor; (iii) obligă pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata către reclamantă a sumei de 95.543,30 RON reprezentând contravaloare compensații aferente anului 2007, precum și a dobânzii legale aferente debitului, calculată de la data promovării cererii de chemare în judecată - 10.09.2014 și până la achitarea integrală a debitului; (iv) obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.360 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 86/16.02.2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât susține că prima instanță a reținut în mod greșit că, prin simpla publicare în Jurnalul Național al Uniunii Europene a Deciziei Comisiei Europene nr. C(2012)5266 final/19.07.2012, în mod implicit reclamantei i s-ar cuveni sumele solicitate cu titlu de compensații, în temeiul prevederilor Codului Silvic.

Decizia respectivă prevede atât cerințele a căror îndeplinire condiționează acordarea compensațiilor, cât și perioada pentru care a fost emisă. Schema de ajutor de stat nu a fost publicată în Monitorul Oficial, iar termenul prevăzut de decizie a expirat la data de 31 decembrie 2013.

De asemenea, recurentul susține că, în ceea ce privește justificarea pretențiilor reclamantei, instanța s-a limitat în a califica prematuritatea invocată de pârât ca fiind o apărare de fond, fără a analiza dacă reclamanta a făcut dovada îndeplinirii cerințelor prevăzute de H.G. nr. 861/2009. În raport cu dispozițiile art. 6 din Anexa nr. 1 la Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 861/2009, acordarea eventualelor compensații este condiționată de îndeplinirea anumitor cerințe prevăzute expres de actul normativ, iar în speță, nu au fost depuse documente care să ateste dreptul de proprietate sau dreptul de administrare al reclamantei, care să fundamenteze dreptul de a solicita compensațiile.

Se afirmă că raționamentul instanței este eronat, în condițiile în care se apreciază ca fiind legală eludarea unor etape din procedura de acordare a compensațiilor, prin instituirea unei posibilități distincte de obținere a acestora printr-o acțiune în justiție împotriva Ministerului. Consecința este aceea a lăsării cuantumului compensațiilor la latitudinea subiectivă a părții, deoarece singurele entități care au expertiza necesară și competență în a se pronunța asupra veridicității solicitărilor părții, respectiv structurile teritoriale ale Ministerului, pot fi ignorate în procedura judiciară.

Recurentul-pârât susține că soluția primei instanțe este eronată, întrucât nu a analizat dacă sunt îndeplinite cerințele premergătoare formulării unei astfel de acțiuni și, totodată, a reținut în mod greșit că Ministerul nu a făcut dovada contrară calculului depus de reclamant, atât timp cât nu există cadrul legal pentru a stabili compensațiile prevăzute de art. 97 din Legea nr. 46/2008, întrucât nu au fost publicate în Monitorul Oficial normele metodologice prin care să se stabilească modalitatea de calcul a compensațiilor.

Cu privire la dobânda legală, recurentul critică soluția instanței de fond, arătând, în esență, că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale.

Recurentul-pârât critică soluția instanței de fond și cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, susținând că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 453 C. proc. civ., întrucât culpa procesuală nu aparține Ministerului.

Intimata-reclamantă Obștea Ciocadia nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

La data de 09.08.2017 intimata-reclamantă a formulat note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 08 martie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin aceeași încheiere, Înalta Curte a dispus rectificarea citativului, în sensul conceptării, în calitate de recurent-pârât, a Ministerului Apelor și Pădurilor, în calitate de continuator al Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, potrivit modificărilor legislative operate prin dispozițiile O.U.G. nr. 1/2017 și H.G. nr. 20/2017.

La data de 26 aprilie 2017, recurentul-pârât Ministerul Apelor și Pădurilor a înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere cu privire la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului, intitulat "Concluzii scrise".

Constatând că raportul de admisibilitate în principiu a fost comunicat intimatei-reclamante Obștea Ciocadia la o adresă eronată, completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 20 septembrie 2017, recomunicarea raportului către această parte, cu mențiunea de a formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

La data de 3 noiembrie 2017, intimata-reclamantă Obștea Ciocadia a înregistrat la dosarul cauzei concluzii scrise.

Prin încheierea din data de 14 februarie 2018, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac la data de 09 mai 2018.

La termenul de judecată din 09 mai 2018, Înalta Curte a pus în discuția părților, ca motiv de recurs de ordine publică, excepția prescrierii dreptului de a solicita compensații aferente anului 2007.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, precum și în raport de motivul de ordine publică invocat, din oficiu, de instanța de recurs, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ a fost învestită de către reclamanta Obștea Ciocadia cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtului Ministerul Apelor și Pădurilor, creanța fiind generată de interdicția legală a recoltării produselor de masă lemnoasă pentru suprafața de pădure de 240 ha, situată în zona de conservare totală - tipul funcțional T1 și T2, asupra căreia reclamanta exercită dreptul de proprietate. S-a susținut că restricțiilor de recoltare prevăzute de amenajamentele silvice le corespunde dreptul proprietarilor de a beneficia de compensații, conform dispozițiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008.

Pretențiile au fost evaluate de către reclamant la suma de 95.543,30 RON (la care se adaugă dobânzi), fiind aferente anului 2007.

Raportat la obiectul cauzei și la perioada pentru care au fost calculate pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată (anul 2007), pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor a invocat, în fața instanței de fond, între altele, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție respinsă de instanța de fond, ca neîntemeiată.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă de prima instanță cu motivarea că dreptul reclamantei a fost afectat de o condiție suspensivă, respectiv de obținerea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat, conform dispozițiilor art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, decizie ce a fost emisă la data de 19.07.2012, de la acest moment începând să curgă și termenul de prescripție.

Având în vedere că prescripția dreptului la acțiune a constituit una dintre apărările formulate în fond de Ministerul pârât, că soluția instanței de fond asupra excepției nu a fost recurată și că, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, excepția prescripției extinctive, supusă regimului juridic prevăzut de Decretul nr. 167/1958, este de ordine publică, putând fi invocată din oficiu de către instanțele de judecată, Înalta Curte apreciază că se impune reanalizarea excepției, din oficiu, ca motiv de ordine publică.

Astfel, Înalta Curte constată a fi nefondată soluția primei instanțe referitoare la respingerea excepției dreptului material la acțiune, invocată de pârât.

Pentru o corectă analiză a datei de început și a momentului împlinirii termenului de prescripție, dar și a incidenței unor eventuale cauze de suspendare a acestui termen, este necesar a se determina actul normativ aplicabil litigiului dedus judecății, în raport de modificările legislative survenite.

Pretențiile deduse judecății de către reclamantă sunt aferente anului 2007, data nașterii dreptului la acțiune situându-se, din punct de vedere cronologic, anterior datei de intrare în vigoare a C. civ. din 2009 (01.10.2011) și, implicit, anterior abrogării Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În acord cu Soluția de principiu adoptată de secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 12 iunie 2017, natura juridică a creanței referitoare la compensațiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, este una civilă, supusă termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de legea civilă, iar termenul de prescripție pentru compensații acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensația.

Înalta Curte reține că prescripțiile începute înainte de abrogarea Decretului nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ, concluzie fondată pe prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care dispun că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta pretinde o creanță de natură civilă aferentă anului 2007, iar prescripțiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt supuse dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, Înalta Curte va analiza excepția prescripției dreptului material la acțiune prin prisma acestor prevederi legale, reținând că, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție este de 3 ani.

Din analiza actelor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenții aferente anului 2007, a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 10 septembrie 2014, după ce intimata-reclamantă s-a adresat Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic și de Vânătoare Râmnicu Vâlcea, solicitând avizarea la plată a sumei de 95.543,30 RON, conform adresei nr. x/2014 .

Termenul de prescripție aferent creanței născute în anul 2007 a început să curgă la data de 01.01.2008 și s-a împlinit la data de 01.01.2011, astfel încât, la data sesizării instanței de judecată, dar și la data solicitării de avizare a plății, dreptul material la acțiune al reclamantei era prescris.

Într-adevăr, prin dispozițiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, s-a stabilit că: "toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările și completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.", aceste prevederi legale constituind fundamentul concluziei primei instanțe privitor la nașterea dreptului la acțiune la data de 19.07.2012, care reprezintă data emiterii Deciziei Comisiei Europene C (2012) 5166 final.

Înalta Curte reține că, prin Soluția de principiu adoptată de secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12 iunie 2017, cu rol de unificare a practicii, s-a reținut că:

"Decizia C (2012) 5166 final, emisă de Comisia Europeană la data de 19 iulie 2012, prin care s-a avizat favorabil acordarea ajutoarelor de stat, nu constituie condiție suspensivă, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/58, pentru obținerea compensaților aferente anilor 2007, 2008, 2009 (...)."

La adoptarea acestei Soluții de principiu s-a avut în vedere că prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 se referă strict la compensațiile pentru care dreptul de acordare ar lua naștere începând cu data de 1 ianuarie 2010, chestiune de drept care a fost dezlegată prin Decizia nr. 36/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezlegare obligatorie pentru instanțe de la data la care decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 11 februarie 2016.

Prin decizia respectivă, s-a stabilit că:

"Pentru acordarea compensațiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, și de art. 4 lit. s) pct. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările și completările ulterioare, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat și să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condițiile art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2010."

În consecință, dispozițiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu reglementează o condiție suspensivă privind nașterea dreptului la acțiune pentru compensațiile solicitate de persoanele interesate, aferente perioadei anterioare datei de 1 ianuarie 2010.

Întrucât prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu au incidență asupra termenului de prescripție, în ceea ce privește pretențiile deduse judecății și nu se invocă un alt caz de suspendare sau întrerupere a curgerii termenului de prescripție, acesta s-a împlinit, astfel cum s-a arătat mai sus, la data de 01.01.2011, anterior sesizării instanței de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază a fi întemeiat motivul de recurs de ordine publică, invocat din oficiu, referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, aspect de natură a atrage casarea hotărârii de fond și reformarea soluției primei instanțe, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește limitele casării, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond cu privire la excepțiile necompetenței materiale a curții de apel, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Apelor și Pădurilor și a prematurității acțiunii, invocate de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor, nu au făcut obiectul recursului declarat în cauză, astfel încât Înalta Curte va menține dispozițiile din sentința atacată cu privire la aceste excepții.

De asemenea, Înalta Curte reține că recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor a fost întemeiat și pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de control judiciar constată că pârâtul nu a prezentat o motivare circumstanțiată acestui motiv de recurs, criticile expuse raportându-se la aspecte ce țin de aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale, circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, atât ca urmare a neînfățișării unor critici care să susțină acest motiv de casare, cât și ca urmare a faptului că, în raport de considerentele hotărârii atacate, aceasta explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a pronunțat soluția în cauză.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor, va casa în parte sentința atacată și, în rejudecare, va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune și va respinge acțiunea ca fiind prescrisă, menținând restul dispozițiilor sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor împotriva sentinței civile nr. 86 din 16 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și, rejudecând:

Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Respinge acțiunea formulată de reclamanta Obștea Ciocadia, prin Președinte A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor, ca fiind prescrisă.

Menține restul dispozițiilor sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 iunie 2018.