ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1946/2015

Decizia nr. 1946/2015

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin Încheierea de ședință din 10 octombrie 2012, pronunțată în Dosar de apel nr. x/250/2009*, Tribunalul Arad, secția civilă, în conformitate cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a sesizat Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ, cu soluționarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 1.705/2006, Anexa 40, (privind atestarea ca aparținând domeniului public al Statului a "Terenului Castel Săvârșin având nr. inventar MF ..." și cod clasificare ..., în suprafață de 62.435 mp), invocată de intimatul pârât din acea cauză, respectiv A.

Prin Sentința nr. 198 din 1 aprilie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de nelegalitate, însă această hotărâre a fost casată prin Decizia nr. 2.501 din 29 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

Pricina a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/250/2009**.

Prin Sentința nr. 312 din 12 noiembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/250/2009**, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ, a admis excepția și a constatat nelegalitatea H.G. nr. 1.705/2006, anexa 40, "privind teren Castel Săvârșin în suprafață de 62.435 mp".

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1.705/2006 privind atestarea ca aparținând domeniului public al Statului a terenului aferent Castelului Săvârșin în suprafață de 62.435 mp a fost invocată din perspectiva conformității acesteia cu prevederile legii în executarea căreia a fost adoptată, respectiv art. 6 și art. 7 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, astfel că instanța este învestită să examineze legalitatea actului în raport cu dispozițiile cu forță juridică superioară, în temeiul și executarea cărora actul contestat a fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei și al forței juridice a actelor normative, consacrat de Constituție și de Legea nr. 24/2000.

În acest context, a constatat că se verifică în speță susținerile potrivit cărora includerea bunului în domeniul public al Statului contravine dispozițiilor din Legea nr. 213/1998.

Chiar dacă actul de atestare a domeniului public nu dă naștere la drepturi noi și nu modifică regimul juridic al bunurilor respective, este necesar ca acele bunuri să aparțină în mod legal statului român la data atestării, or, în speță această condiție nu este îndeplinită, întrucât statul nu mai era proprietarul terenului în discuție, dreptul său de proprietate ce a avut la bază Decretul Consiliului de Miniștri din 1948 fiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (Sentința civilă nr. 110 din 4 aprilie 2000, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2000).

În considerentele acelei sentințe, instanța a analizat legalitatea Decretului nr. 38/1948 ce a dispus intrarea în proprietatea Statului a bunurilor fostului rege A. și a constatat nevalabilitatea unui asemenea titlu de naționalizare, aceasta însemnând că a fost lipsit de efecte juridice titlul Statului Român cu privire la întreg imobilul, indiferent de modificările succesive intervenite ulterior în cartea funciară cu privire la suprafața măsurată a terenului în discuție, câtă vreme ambii pârâți recunosc că terenul în discuție face parte din imobilul anterior descris și a făcut obiectul Protocolului încheiat la 5 iunie 2001 unde se face referire inclusiv la faptul că terenul preluat este situat în perimetrul format de vechiul gard de piatră și metal al Parcului Castelului Săvârșin.

În mod eronat, pârâtul Guvernul României susține că prin prezenta excepție de nelegalitate se urmărește de fapt lămurirea înțelesului și întinderii Sentinței civile nr. 110 din 4 aprilie 2000, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2000 și nu se mai poate pune în discuție întinderea titlului.

Nu se pune în discuție nici compararea celor două titluri de proprietate exhibate de autorul excepției de nelegalitate și de Statul Român, întrucât instanța învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate verifică în primul rând dacă bunul ce este atestat ca aparținând domeniului public al Statului prin actul administrativ supus analizei (H.G. nr. 1.705/2006) se află în mod valabil în proprietatea publică, ori sentința de care se prevalează autorul excepției de nelegalitate dovedește indubitabil că terenul în discuție nu se mai afla în proprietatea Statului, pentru ca astfel să fie inclus în inventarul domeniului public.

Din această perspectivă reclamantul justifică un interes actual și legitim, ocrotit prin prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 de a solicita anularea parțială a H.G. nr. 1.705/2006, Anexa 40, cu nr. inventar MF ... și cod clasificare ... întrucât acesta susține că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, nefiind îndeplinită condiția cuprinsă la art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică referitoare la apartenența bunului la domeniul public al statului.

Însăși Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr. 3.550 din 26 septembrie 2007 faptul că acțiunea prin care se solicită anularea unei poziții din anexa la o Hotărâre a Guvernului privind atestarea bunurilor aparținând domeniului public este o acțiune în contencios administrativ întemeiată pe vătămarea adusă dreptului de proprietate al reclamanților în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 554/2004 și art. 23 din Legea nr. 213/1998, și din această perspectivă rezultă că reclamantul este îndreptățit să atace pe calea excepției de nelegalitate hotărârea de Guvern ce atestă domeniul public emisă cu încălcarea prevederilor Legii nr. 213/1998.

În ceea ce privește terenul în discuție, instanța reține că pentru a face obiectul unei hotărâri de trecere în domeniul public era necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum și din alte bunuri de uz sau de interes public național, declarate ca atare prin lege, iar potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, invocate de autorul excepției, "Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".

Astfel, la pct. I din anexa Legii nr. 213/1998 sunt enumerate cu titlu exemplificativ bunurile ce alcătuiesc domeniul public al Statului, din enumerarea cuprinsă în textul legal anterior menționat rezultă că apartenența la domeniul public este dată de utilitatea publică sau interesul public legat de imobilele respective, iar în speță nu se dovedește o asemenea utilitate publică sau interes public prin raportare la terenul aferent imobilului în discuție, chiar dacă acest teren a fost proprietatea statului român.

Terenul în discuție nu apare astfel nici potrivit dispozițiilor imperative ale Legii nr. 213/1998 și nici potrivit naturii sale ca fiind de uzul sau de interesul public al Statului, iar simpla includere într-o listă de inventar nu îl plasează în mod automat în domeniul public al statului și ca atare apar ca nerelevante susținerile Guvernului României potrivit cărora au fost respectate dispozițiile procedurale privind întocmirea inventarului bunurilor din domeniul public al Statului.

Într-adevăr, în condițiile în care art. 3 din Legea nr. 213/1998 stabilește, în mod expres, că un bun nu poate aparține domeniului public al Statului decât în măsura în care este cuprins în enumerarea legal realizată ori, după caz, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public național, trebuie concluzionat că nu orice bun poate fi inclus în domeniul public de către autoritatea competentă, ci doar cele pentru care poate fi relevat interesul public sau utilitatea publică.

În speță, nici una din aceste condiții nu s-a dovedit a fi îndeplinită instanța reținând că în literatura de specialitate s-a apreciat că, pentru a fi calificat ca aparținând domeniului public, un bun trebuie să întrunească toate trăsăturile desprinse din definiția dată în art. 136 din Constituția României și în art. 3 din Legea nr. 213/1998, respectiv, este necesar ca, prin natura sa ori prin voința legiuitorului, bunul să prezinte acele particularități care să justifice protecția specială de care se bucură, să aibă o utilitate publică, având rolul de a satisface interesul public în mod direct sau indirect, prin intermediul unui serviciu public, fiind guvernat în ansamblul său de un regim de putere publică. Așadar, câtă vreme imobilul în litigiu în fața instanței de trimitere nu este calificat ca aparținând domeniului public prin voința legiuitorului, nefiind de uz public după cum am arătat, trebuie să se verifice condiția ca acesta să fie de interes public, interes ce trebuie satisfăcut prin intermediul unui serviciu public.

Or, este evident că nici această condiție nu se verifică în speță, bunul aflându-se și în prezent în folosința unor particulari, nefiind dovedit că ar fi susceptibil de valorificare în interes public, prin intermediul unui serviciu public.

Cu privire la condiția reglementată de art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind existența unui titlu valabil de preluare în proprietatea Statului instanța apreciază că această condiție nu este îndeplinită ținând cont de argumentele expuse anterior cu privire la incidența Sentinței civile nr. 110 din 4 aprilie 2000, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2000.

În fine, nu poate fi primită nici apărarea pârâtului Guvernul României în sensul că același act a fost emis în forma și în procedura prevăzută de lege, întrucât dispozițiile procedurale ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă sau ale H.G. nr. 50/2005, nu au fost puse în discuție de autorul excepției, ca motiv al excepției de nelegalitate astfel invocată, iar critica acestuia nu a vizat astfel de chestiuni procedurale sau formale, ci problema de fond a dreptului de dobândire a proprietății publice de către Statul Român, conform Legii nr. 213/1998.

Cum în speță, Statul Român nu a invocat și nici nu a dovedit dobândirea legală a proprietății publice asupra suprafeței de 62.435 mp,"Teren Castel Săvârșin” având nr. inventar MF ... și cod clasificare ..., conform Anexei 40 la H.G. nr. 1.705/2006, sau a altei suprafețe de teren situată în aceeași locație, instanța concluzionează că excepția de nelegalitate, este întemeiată și va fi admisă în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu consecința constatării nelegalității acestor mențiuni cuprinse în Anexa 40 la H.G. nr. 1.705/2006.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recursuri pârâții Guvernul României și R.A.A.P.P.S. și intervenientul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad.

În recursul său, recurenta R.A.A.P.P.S., a solicitat admiterea acestuia și modificarea sentinței în sensul respingerii excepției de nelegalitate, în principal ca inadmisibilă iar în subsidiar ca neîntemeiată, pentru următoarele motive:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv: hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii;

A fost încălcat art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, întrucât pe calea excepției de nelegalitate, se pune în discuție legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ.

În mod greșit, instanța a considerat ca o hotărâre de guvern reprezintă un act administrativ cu caracter individual și poate să formeze obiectul unei excepții de nelegalitate.

În realitate, o hotărâre de guvern este un act administrativ normativ care cuprinde reglementări generale, emise în actul de guvernare. Cu privire la aceste acte sunt prevăzute termene și proceduri speciale de anulare/cenzurare.

Curtea Constituțională, în deciziile nr. 342, nr. 944 și nr. 1026 pronunțate în anul 2009, a respins excepțiile de neconstituționalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004 și a statuat că actele normative nu pot fi atacate pe calea excepției de nelegalitate, întrucât aceste acte pot fi atacate oricând pe calea unei acțiuni în anulare.

De fapt, instanța a comparat două titluri, cel al statului și cel al autorului excepției și a dat întâietate acestuia din urma. În realitate, nu acesta era obiectul excepției și mai ales nu această instanță era competentă. Obiectul excepției de nelegalitate excedează obiectului Sentinței nr. 110/2000 invocată de intimat.

A invocat recurenta și motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., arătând că hotărârea nu este motivată și cuprinde motive străine de natura pricinii.

Hotărârea Curții de Apel Timișoara cuprinde pe trei pagini motive și argumente din altă hotărâre - Decizia nr. 217/2011 - prin care s-a soluționat o altă speță. Chiar dacă este o cauză similară, unele dintre susțineri nu au legătură cu argumentele sau susținerile din prezenta cauză.

De asemenea, instanța explică faptul că imobilul nu poate face parte din domeniul public pentru că acesta nu deservește un interes public, deși autorul excepției nu a făcut nicio referire la utilitatea sau interesul public pe care le deservește.

De altfel, acest imobil a fost declarat prin act normativ ca aparținând domeniului public pentru importanța obiectivului (culturală, istorică, economică și de reprezentare), dar și pentru interesul deservit, având în vedere obiectul de activitate al regiei. Faptul că imobilul construcție și o parte de teren au fost restituite nu înseamnă automat ca terenul rămas nu mai corespunde unei utilități publice. La final, instanța conchide că terenul "nu este susceptibil de valorificare în interes public", imobilul aflându-se în folosința unor particulari.

Or, tocmai pentru faptul că este în folosința unor particulari, dar și în domeniul public al statului, R.A.A.P.P.S. a promovat acțiunea în rectificare a cărții funciare în care intimatul A. s-a intabulat cu o suprafață mai mare decât era prevăzută în titlul său.

În plus, este invocată o Decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv nr. 3.550 din 26 septembrie 2007, care însă nu este obligatorie pentru instanță și se referă la o contestație la Legea nr. 10/2001, iar nu la o acțiune în contencios administrativ.

Referitor la incidența în speță a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că instanța a stabilit că a fost încălcat dreptul de proprietate al autorului excepției prin includerea în domeniul public al statului a suprafeței de 62.435 mp. A stabilit acest lucru fără a efectua vreo expertiză, doar pe baza unei referiri la faptul că «terenul în litigiu a făcut parte din perimetrul format de vechiul gard de piatră și metal al Parcului Castelului Săvârșin». Susține instanța că sentința de care se prevalează autorul excepției dovedește indubitabil că terenul în discuție nu se mai află în proprietatea statului.

Or, dovada că încă se află în proprietatea statului sunt H.G. nr. 1.705/2006 și H.G. nr. 60/2005 actualizată.

Prin Sentința civilă nr. 110/2000 instanța a stabilit irevocabil că reclamantului din acea cauză i se restituie suprafața de teren de 132.422 mp, cu casele 1 și 2, astfel cum este înscris imobilul în CV Săvârșin nr. 1279 nr. Top 1/1/1. Prin urmare, a fost restituit terenul astfel individualizat. Corelativ s-a considerat că titlul statului nu este valabil doar cu privire la terenul restituit pentru că numai asupra lui s-a pronunțat instanța.

Instanța de contencios administrativ se pronunță asupra fondului litigiului și constată că înscrierea în cartea funciară este corectă, deși nicio instanță nu a stabilit nelegalitatea titlului statului pentru terenul în suprafață de 64.435 mp. Chiar instanța de fond a apreciat că suprafața deținută de regie nu este precizată prin contur și vecinătăți.

Față de toate aceste argumente, a solicitat recurenta admiterea recursului său, modificarea în tot a Sentinței civile nr. 312/2014 a Curții de Apel Timișoara, în sensul respingerii excepției de nelegalitate, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

În recursul formulat recurentul Guvernul României, emitentul actului contestat, s-a criticat soluția instanței de fond pentru următoarele considerente:

Hotărârea instanței de fond nu cuprinde toate motivele ce care se sprijină, iar cele prezentate sunt fie contradictorii, fie străine de natura pricinii, astfel încât devin incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. raportate la cele ale art. 261 alin. (1) pct. 3 și 5 din Cod, care dispun că hotărârea judecătorească va trebui să cuprindă în mod obligatoriu, "obiectul cererii și susținerii în prescurtare ale părților cu arătarea dovezilor și de fapt și de drept care a format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Dispozițiile legale privind motivarea hotărârilor au fost edictate în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în hotărârile judecătorești și, mai ales, pentru a da instanțelor superioare posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Mai mult decât atât, în doctrina și jurisprudența recentă s-a arătat că motivarea soluției prin trimitere la o altă hotărâre judecătorească ce nu are legătură cu cauza dedusă judecății echivalează, practic, cu nemotivarea hotărârii judecătorești, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Motivarea soluției instanței de fond este superficială și nu s-a realizat o analiză efectivă a cauzei cu care instanța a fost sesizată, nefiind examinate detaliat argumentele recurentului privind efectele Decretului-lege nr. 30/1990, act normativ cu forță juridică superioară celui analizat în această procedură incidentală, ori ale H.G. nr. 763/1990, H.G. nr. 1.017/1990, H.G. nr. 1.217/1990, acte administrative ale căror efecte nu au fost înlăturate și care au reglementat anterior regimul juridic de drept public al imobilului în discuție, toate fiind distincte de cele avute în vedere la pronunțarea Sentinței civile nr. 110 din 4 aprilie 2000 de către Tribunalul Arad;

Există contradicție între considerente, în măsura în care, deși reține că a fost învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 1.705/2006 în condițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, totuși, concluzionează că "reclamantul justifică un interes actual și legitim ocrotit prin prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 de a solicita anularea parțială a H.G. nr. 1.705/2006, anexa 40 cu nr. inventar MF ..." făcând trimitere la considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3.550 din 26 septembrie 2007 care privesc o altă acțiune.

Soluția instanței de fond se fundamentează pe considerente care nu au nicio legătură cu pricina, fiind motivată prin metoda copy-paste (cu excepția numelor părților) după Decizia nr. 217/2011 pronunțată de aceeași instanță într-o altă speță, ceea ce echivalează cu o nemotivare.

Raportat la complexitatea și justețea susținerilor recurentului în privința legalității H.G. nr. 1.705/2006, analiza făcută de judecătorul fondului este pur formală, lipsită de conținut, fără să cuprindă motivele de fapt și de drept pentru care toate argumentele sale au fost înlăturate.

Pe de altă parte, prima instanță a ignorat cu desăvârșire susținerile recurentului în sensul că analiza existenței și întinderii dreptului de proprietate invocat de partea adversă reprezintă o chestiune ce nu putea fi transpusă în fața instanței de contencios administrativ și tranșată cu nesocotirea competențelor și a cadrului procesual stabilite prin dispozițiile Legii nr. 213/1998 ori ale Legii nr. 7/1996.

Intimatul A. a invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1.705/2006 ignorând împrejurarea că procedura de carte funciară are un caracter necontencios, iar în cadrul procedurii plângerii împotriva încheierii de carte funciară nu pot fi analizate de către instanța de judecată aspecte legate de fondul raporturilor juridice dintre părți, fiind evident că, în speța dedusă judecății, nu putea fi solicitată verificarea legalității H.G. nr. 1.705/2006 nici pe cale directă, nici pe cale incidentală.

Judecătorul fondului reține, în mod corect, că actul de atestare a domeniului public nu dă naștere la drepturi noi și nu modifică regimul juridic al bunurilor respective, concluzie care ar fi impus respingerea excepției de nelegalitate pentru că soluționarea litigiului pe fond de către instanța de judecată nu depinde de actul administrativ contestat, nefiind întrunite condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Și aceste aspecte evidențiază încurcătura în care s-a aflat judecătorul fondului și eroarea asupra obiectului cererii formulate în procedura specială nevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004 dar și cu privire la limitele în care putea fi legal învestit, nefiind făcută distincția necesară între cercetarea legalității actului administrativ de inventariere și problema juridică a valabilității titlurilor asupra imobilului având nr. de inventar MF ... și cod clasificare ....

În ceea ce privește fondul excepției, a criticat soluția primei instanțe în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

A arătat că, în speță, partea reclamantă a creat o falsă dezbatere asupra legalității H.G. nr. 1.705/2006, iar judecătorul fondului a reținut nejustificat că problema juridică a valabilității trecerii imobilului în suprafață de 62.435 mp având nr. de inventar MF ... și cod clasificare ... în proprietatea Statului ar fi fost dezlegată deja prin Sentința civilă nr. 110 din 4 aprilie 2000 pronunțată de Tribunalul Arad.

În realitate, câtă vreme prin Sentința civilă nr. 110 din 4 aprilie 2000 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2000 intimatului A. i-a fost restituită suprafața pe care a solicitat-o prin cererea precizată (132.422 mp), nu se mai putea pune în discuție întinderea titlului fără încălcarea puterii de lucru judecat.

Judecătorul fondului a ignorat nu doar autoritatea de lucru judecat a soluției din dispozitivul Sentinței civile nr. 110 din 4 aprilie 2000, dar și normele legale imperative ce reglementează competența materială funcțională a instanțelor.

Este de necontestat că intimatul pretinzând existența unui drept de proprietate și asupra imobilului având nr. de inventar MF ... și cod clasificare ... (care nu se identifică cu cel stabilit prin Sentința civilă nr. 110 din 4 aprilie 2000 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2000 avea posibilitatea de a opune acest drept Statului Român, însă, compararea titlurilor de proprietate, respectiv cenzurarea valabilității titlului cu care Statul deținea imobilul excedea cadrului procesual dedus judecății, fiind de competența instanțelor de drept comun: instanțele de contencios administrativ sunt abilitate să analizeze legalitatea unui act administrativ sub aspectul respectării dispozițiilor legale la momentul emiterii lui și regulilor de competență contestat de lege emitentului acestuia.

Susținerile intimatului privind inexistența dreptului de proprietate al Statului anterior adoptării H.G. nr. 1.705/2006 nu puteau face obiectul acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, compararea titlurilor și recunoașterea pretențiilor acestora neputând face decât obiectul unei acțiuni pe calea dreptului comun în condițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, în care Statul este reprezentat legal prin autorități distincte de Guvernul României, în temeiul unor norme speciale de la care nu se putea deroga - art. 12 din Legea nr. 213/1998 și art. 25 din Decretul nr. 31/1954, reluat de art. 223 din Lege nr. 287/2009.

Distinct de cele arătate, trebuia remarcat că există acte normative diferite de cel administrativ contestat în cauza dedusă judecății și care reglementează apartenența imobilului la domeniul public ai Statului, iar asupra acestora instanța de fond nu a fost sesizată, neputând face obiectul cercetării și cenzurii acesteia.

În acest sens, a menționat prevederile Decretului-Lege nr. 30/1990, ale nr. 763/1990, H.G. nr. 1.217/1990. Acte care au fost depuse la dosarul cauzei întrucât au reglement inițial regimul juridic de drept public al imobilului în discuție, fiind distincte de cele avute la pronunțarea Sentinței nr. 110 din 4 aprilie 2000 de către Tribunalul Arad.

Or, din analiza Notei de fundamentare care a însoțit H.G. nr. 1.017/1990 cu privire la declararea castelului din localitatea Săvârșin, județul Arad, ca monument național, reiese că parcul dendrologic aferent castelului avea, la data transmiterii către Regia Autonomă Română de Turism și Prestații B. o suprafață de 26 ha cu peste 100 de specii exotice valoroase.

Prin urmare, faptul că în Sentința civilă nr. 110 din 4 aprilie 2000 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2000 se face referire la suprafață de 132.422 mp nu poate constitui un argument valabil pentru nelegalitatea includerii în domeniul public al Statului a diferenței de 62.435 mp, Teren Castel Săvârșin având nr. de inventar MF ... și cod clasificare ....

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 213/1998 - lege organică în această materie, domeniul public al Statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) (în prezent art. 136 alin. (3) din Constituție), din cele prevăzute la pct. I din anexa la această lege, precum și din alte bunuri de uz sau interes național, declarate ca atare prin lege, iar domeniul public al județelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din anexa și din alte bunuri de uz sau de interes public județean, declarate ca atare prin hotărârea consiliului județean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național.

Din această perspectivă, concluziile primei instanțe potrivit cărora imobilul teren nu ar fi de interes public și nu ar aparține domeniului public al Stalului ignoră efectele Decretului-lege nr. 30/1990, ale H.G. nr. 763/1990, H.G. nr. 1.017/1990 cu privire la declararea castelului din localitatea Săvârșin, județul Arad, ca monument național, dar și pe cele ale H.G. nr. 1.217/1990.

Astfel, trebuia reținut că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu a fost transmis Statului Român, ope legis, în baza Decretului-lege nr. 30/1990, ale H.G. nr. 763/1990, H.G. nr. 1.017/1990 și H.G. nr. 2.117/1990, acte normative necontestate și ale căror efecte nu au fost înlăturate.

Recurentul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, a solicitat admiterea recursului său, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii excepției de nelegalitate, pentru următoarele motive:

Hotărârea pronunțată este dată cu interpretarea greșită a normelor legale incidente în cauză, iar H.G. nr. 1.705/2006 este legală, fiind dată cu respectarea normelor legale cuprinse în nota de fundamentare care a stat la baza emiterii ei.

În mod greșit instanța a considerat că o hotărâre de guvern reprezintă un act administrativ cu caracter individual și poate să formeze obiectul unei excepții de nelegalitate. În realitate, hotărârea de guvern este un act administrativ cu caracter normativ care cuprinde reglementări generale, fiind emis în cadrul actului de guvernare. Cu privire la astfel de acte sunt prevăzute termene și proceduri speciale de anulare.

Instanța nu motivează care este cauza pentru care consideră actul atacat ca act administrativ individual, astfel cum prevede Decizia nr. 1.718/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios, în care se prevede că "încadrarea unui act infralegislativ într-una dintre cele două categorii mai sus arătate nu se realizează prin decuparea unor dispoziții din acel act, afectând în acest mod caracterul unitar al acestui, prin examinarea integrală a conținutului sau, prin prisma trăsăturilor fiecăreia dintre categoriile în discuție (acte normative și acte individuale)". Cu alte cuvinte, un act administrativ este fie normativ, fie individual, în funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produce, indiferent de conținutul concret al unei anexe al acelui act, aș cum este cazul în prezenta speță.

În plus, instanța a comparat două titluri, cel al statului și cel al autorului excepției, dând întâietate celui din urmă, iar obiectul excepției de nelegalitate excedează obiectului Sentinței civile nr. 110/2000 invocată de intimat.

Față de aceste motive a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și respingerea excepției de nelegalitate ca fiind inadmisibilă.

A arătat recurentul și că, prin motivarea excepției de nelegalitate prin raportare la alte dispoziții legale (chiar și din cuprinsul Legii nr. 213/1998) decât cea în baza căreia a fost emisă hotărârea de guvern (respectiv, art. 20 alin. (2)), intimatul A. a solicitat instanței să iasă din sfera de soluționare a excepției de nelegalitate și să se pronunțe ca o instanță învestită cu soluționarea unei cereri anulare a actului administrativ în discuție, în care este cercetată legalitatea actului administrativ în raport de pretinsa vătămare adusă petentului într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim.

Or, singura chestiune de drept care trebuia analizată de instanța judecătorească în ceea ce privește excepția de nelegalitate, este dacă H.G. nr. 1.705/2006 a fost emisă cu respectarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv dacă inventarul bunurilor din domeniul public al statului întocmit de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și de autoritățile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri, a fost centralizat de Ministerul Finanțelor Publice și supus spre aprobare Guvernului.

Instanța nu a ținut seama de poziția procesuală exprimată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, după ce a redat mai multe acte normative, instanța a făcut aprecieri cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, de către intimatul A. "anterior perioadei comuniste", respectiv Decretul nr. 38/1948 și Actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1 aprilie 1944 de Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Pe de altă parte, dacă nu s-a limitat la a analiza H.G. nr. 1.705/2006 prin raportare la dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, instanța de fond trebuia ca, pe lângă pct. I din anexa la Legea nr. 213/1998, să se raporteze la art. 7 din același act normativ, ținând cont de principiul ierarhiei, de Constituție și de Legea nr. 24/2000.

Un alt mod de a aprecia ca terenurile în discuție nu ar face parte din domeniul public al statului, indicat de instanța, care a constat în faptul că în prezent bunul se află în folosința unor particulari, nefiind dovedit că ar fi susceptibil de valorificare în interes public, prin intermediul unui serviciu public.

De asemenea, instanța nu a ținut seama de faptul că Ministerul Finanțelor a inclus imobilul cu nr. de inventar MF ..., cod clasificare ... în suprafață de 62.435 mp, în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului prin H.G. nr. 854/2000, H.G. nr. 60/2005 și H.G. nr. 265/2005, acte anterioare adoptării H.G. nr. 1.705/2006 și emiterii proceselor-verbale de punere în posesie în favoarea autorului excepției, intimatul A. intabulându-se cu o suprafață mai mare decât era prevăzută în Sentința nr. 110/2000, iar în hotărârea atacată, fără nicio expertiză arătându-se că "terenul în litigiu a făcut parte din perimetrul format de vechiul gard de piatră și metal al parcului Castelului Săvârșin".

Prin urmare, soluția pronunțată de instanța de fond este greșită.

În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 304 alin. (7), (8) și (9), art. 304

1

C. proc. civ. și pe celelalte norme legale invocate în cuprinsul acestuia.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimatul A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate, reiterând principalele argumente aduse în susținerea excepției de nelegalitate.

Intimata Comuna Săvârșin prin Primar a depus întâmpinare prin care a precizat că nu are pretenții proprii în raport cu cererile recurenților, lăsând la aprecierea instanței soluționarea acestora.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cei trei recurenți au criticat sentința, în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., arătând că aceasta nu este temeinic motivată, nefiind examinate detaliat argumentele aduse de părți, cuprinzând motive contradictorii sau străine de pricină, unele fiind copiate dintr-o altă hotărâre judecătorească.

Referitor la motivul de recurs privind motivarea sumară a hotărârii recurate, Înalta Curte arată că instanța de judecată nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 7 raportate la cele ale art. 261 C. proc. civ. impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată, motivare care să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, arătând motivele pentru care au fost respinse cererile părților, iar nu fiecare susținere a acestora.

Or, în speță, această cerință este, evident, îndeplinită, din examinarea considerentelor sentinței rezultând că instanța de fond a analizat și motivat, în fapt și în drept, soluția pronunțată.

De asemenea, faptul că în cuprinsul sentinței au fost inserate și motive care nu au legătură directă cu prezenta cauză nu este de natură să conducă prin el însuși la modificarea soluției pronunțate de instanța de fond, în condițiile în care sentința cuprinde și alte considerente apreciate de Înalta Curte ca fiind determinante pentru hotărârea pronunțată.

Recurenții mai critică faptul că, în mod greșit, instanța de fond a considerat actul dedus judecății (H.G. nr. 1.705/2006) ca fiind un act administrativ cu caracter individual, iar nu un act cu caracter normativ, care nu putea face obiectul analizei pe calea excepției de nelegalitate.

Critica este neîntemeiată.

Hotărârile adoptate de Guvern în temeiul art. 20 alin. (2) și, respectiv, al art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, prin care se atestă apartenența anumitor bunuri la domeniul public, sunt acte administrative unilaterale cu caracter individual, deoarece se referă la bunuri individuale, expres evidențiate într-un inventar și aparținând unui subiect de drept determinat (statul sau unitatea administrativă, după caz).

Prin urmare, invocarea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu se justifică.

Referitor la criticile formulate de cei trei recurenți și care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în mod eronat, aceștia au reținut că instanța a realizat o comparare de titluri, cu depășirea limitelor sesizării și competenței sale.

În realitate, instanța sesizată cu excepția de nelegalitate nu a făcut decât să constate că, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a stabilit nevalabilitatea titlului statului față de întregul imobil "Castel Săvârșin", împrejurare de natură să conducă la concluzia încălcării, prin emiterea H.G. nr. 1.705/2006, a prevederilor legale în vigoare la data adoptării acesteia, respectiv a dispozițiilor art. 20 raportate la art. 6 și art. 7 din Legea nr. 213/1998.

Într-adevăr, Înalta Curte constată, la rândul său, că prin Sentința nr. 110 din 4 aprilie 2000 s-a statuat asupra nevalabilității preluării imobilului "Castel Săvârșin" prin Decretul nr. 38/1948 pentru intrarea în proprietatea Statului a bunurilor fostului rege A. și a membrilor fostei familii regale.

Or, prin acest decret fusese preluat întregul imobil, deci și constatarea nevalabilității titlului statului privește imobilul în întregime, iar nu doar suprafața revendicată de intimatul A.

În aceste condiții, susținerile recurenților în sensul că prevederile H.G. nr. 1.705/2006 și ale H.G. nr. 60/2005 constituie dovada că diferența de teren în discuție "încă se află în proprietatea statului" sunt lipsite de temei.

Astfel, H.G. nr. 1.705/2006 este tocmai actul a cărui nelegalitate se dezbate, iar H.G. nr. 60/2005 statuează numai asupra dreptului de administrare al recurentei R.A.A.P.P.S., iar nu asupra unui drept de proprietate, neatestând prin ea însăși apartenența terenului la domeniul public.

În ceea ce privește invocarea de către recurenții Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.R.F.P. Timișoara - A.J.F.P. Arad a efectelor Decretului-lege nr. 30/1990 privind trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului Partid Comunist Român, ale H.G. nr. 763/1990 privind înființarea și funcționarea Regiei autonome române de turism și prestații B. (abrogată prin H.G. nr. 1.217/1990 privind desființarea și înființarea unor unități economice de reprezentare și protocol, abrogată, la rândul său, prin H.G. nr. 567/1993 privind organizarea și funcționarea Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat"), precum și ale H.G. nr. 1.017/1990 cu privire la declararea castelului din localitatea Săvârșin, județul Arad, ca monument național, acte "distincte de cele avute în vedere la pronunțarea Sentinței nr. 110 din 4 aprilie 2000" și care ar susține concluzia apartenenței imobilului în litigiu la domeniul public al statului, conform art. 3 din Legea nr. 213/1998 și art. 26 din Legea nr. 7/1996, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită în cadrul procedurii speciale de examinare a legalității H.G. nr. 1.705/2006.

Tocmai pentru că este vorba de acte anterioare pronunțării Sentinței nr. 110 din 4 aprilie 2000, de care statul nu s-a prevalat până la acel moment, soluția de constatare a nevalabilității titlului său rămânând irevocabilă, instanța de contencios administrativ sesizată cu excepția de nelegalitate nu putea să le aibă în vedere fără a-și depăși competența și a aduce o atingere nepermisă lucrului judecat de către instanțele civile.

În aceste împrejurări, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt reținută pe baza probatoriului administrat și în limitele stabilite de art. 4 din Legea nr. 554/2004 și de decizia de casare (Decizia nr. 2.501 din 29 mai 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal).

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții Guvernul României, R.A.A.P.P.S. și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâții Guvernul României și R.A.A.P.P.S. și intervenientul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad împotriva Sentinței civile nr. 312 din 12 noiembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 mai 2015.

Procesat de GGC - N