ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2494/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei-

Prin Sentința civilă nr. 192 din 3 februarie 2015, Tribunalul Timiș, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția II civilă.

Prin Sentința civilă nr. 62 din 11 martie 2015 Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a stabilit competența funcțională de soluționare a cererii formulată de reclamanții A. și B. Carmen, în contradictoriu cu pârâtele D. și S.C. E. S.R.L. în favoarea secției I Civilă a Tribunalului Timiș.

Totodată, a obligat reclamanții-pârâți reconvenționali să permită accesul reclamantei reconvenționale în incinta imobilului situat în Timișoara, str. x, jud. Timiș, în vederea reparării în natură a prejudiciului material adus reclamanților, reprezentând consecința directă a faptelor S.C. E. S.R.L.

În motivarea cererii de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat aplicarea greșită în cauză a prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, susținând că măsura suspendării nu se aplică acțiunilor care au alt obiect decât realizarea creanțelor, respectiv obligația de a face, cum este cazul acțiunii pe care a soluționat-o Tribunalul Timiș prin Sentința civilă nr. 1100 din 11 iulie 2017.

S-a mai arătat că, în speță, instanța de apel a ignorat faptul că art. 75 din Legea nr. 85/2014 prevede și excepții de la regula suspendării de drept, în sensul că nu sunt supuse suspendării de drept acțiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor și/sau terților garanți, în același sens fiind și dispozițiile art. 75 din O.U.G. nr. 91/2013.

Au mai invocat recurenții că suspendarea prevăzută de art. 75 din Legea nr. 85/2014 operează doar în acele litigii în care se pun în discuție acele drepturi de creanță ce pot fi înscrise în tabelul creditorilor, adică drepturi de creanță constând în sume de bani.

De asemenea, au invocat faptul că întrucât nu se pot prevala de un titlu executoriu pentru a se înscrie la masa credală a debitorului aflat în faliment, astfel încât, prin menținerea măsurii suspendării judecării apelului din prezenta cauză, reclamanții nu își pot realiza creanța împotriva debitorului, fiind astfel încălcat dreptul acestora de acces la instanță garantat de art. 21 din Constituție și dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din CEDO.

12 .Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 octombrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Încheierilor din 14 februarie 2018 și din 6 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2014 și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data 11 decembrie 2019.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta S.C. D. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de către recurenții reclamanți și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, s-a arătat, în esență, că suspendarea dispusă în cauză este o situație temporară în care se oprește judecarea cauzei până se finalizează procedura de insolvență, iar recurenții aveau posibilitatea să se înscrie la masa credală, fie să aștepte finalizarea procedurii.

În opinia intimatei, prin prezenta acțiune recurenții valorifică o creanță împotriva debitorului E. S.R.L., ceea ce nu se poate face paralel și/sau separat de procedura colectivă reglementată de Legea nr. 85/2014, iar faptul că recurenții nu au un titlu împotriva debitoarei E. S.R.L., nu înseamnă că aceștia pot obține un titlu de creanță împotriva debitoarei în această procedură după ce, conform Legii nr. 85/20014, se finalizează tabelul creanțelor și/sau toate contestațiile sunt soluționate de judecătorul sindic.

În consecință, apreciază intimata că recurenții sunt obligați să respecte finalizarea procedurii de insolvență, având posibilitatea să execute creanța împotriva celorlalte societăți care figurează în proces în calitate de părți.

De asemenea, intimata arată că, întrucât art. 79 din Legea nr. 85/2014 suspendă orice termen de prescripție la data deschiderii procedurii de insolvență, astfel că recurenții nu sunt prejudiciați în valorificarea dreptului lor de creanță dacă acesta va fi constatat prin sentință judecătorească.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Verificând, în limitele criticilor cu a căror analiză a fost legal învestită, legalitatea încheierilor recurate, Înalta Curte constată următoarele:

În referire la critica vizând aplicarea eronată în cauză a prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 ca urmare a ignorării obiectului acțiunii interpretat și judecat de către prima instanță, respectiv, obligația de a face.

Critica este nefondată.

Astfel, interpretarea logică și gramaticală a art. 75 din Legea nr. 85/2014, impune concluzia că suspendarea de drept reglementată de această normă legală intervine numai în cazul acțiunilor care au ca obiect realizarea creanțelor asupra debitorului sau a bunurilor sale, adică îndestularea creditorilor, iar nu în cazul oricăror acțiuni având un obiect patrimonial, indiferent de natura lor, îndreptate împotriva debitorului.

Contrar însă argumentelor recurenților, în speță, obiectul acțiunii introductive nu este reprezentat de o obligație de a face, ci de o acțiune în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

În acest sens, se constată, așa cum s-a arătat anterior în prezentarea circumstanțelor cauzei, că prin cererea de chemare în judecată formulată reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții S.C. D. și S.C. E. S.R.L., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: obligarea pârâtelor la plata sumei stabilită prin expertiză pentru aducerea în starea inițială a imobilului proprietatea reclamanților, valoarea fiind apreciată de aceștia la suma de 10.000 EURO, echivalentul a 44.304 RON; obligarea pârâtelor la plata sumei stabilită prin expertiză reprezentând lipsa de folosință de la data vătămării, 2 octombrie 2014 și până la achitarea despăgubirii plus perioada necesară readucerii în starea inițială, reclamanții evaluând lipsa de folosință raportat la chiria unei case similare la suma de 400 EURO/lună, la data introducerii acțiunii pretențiile fiind de 600 EURO, echivalentul a 2.658,24 RON; obligarea pârâtelor la plata sumei stabilită prin expertiză reprezentând conservarea clădirii până la momentul achitării despăgubirii, valoare evaluată de reclamanți la suma de 400 RON/lună, la data introducerii acțiunii fiind de 600 RON; obligarea pârâtelor la plata daunelor morale aduse onoarei și demnității, prin distrugerea imobilului în cuantum de 100.000 EURO și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Așadar, este neîndoielnic faptul că prin prezenta acțiune recurenții tind la a valorifica drepturi de creanță împotriva pârâtei S.C. E. S.R.L., aceștia urmărind, în esență, repararea prejudiciului pretins a fi fost înregistrat prin faptele imputate pârâtelor, nu în natură, ci prin plata unor sume de bani.

De vreme ce, prin cererea formulată de reclamanți nu se urmărește obligarea pârâților la a executa anumite lucrări sau servicii, aceasta nu are ca obiect o obligație de a face, cum nefondat se susține în recurs.

Totodată, în speță, așa cum rezultă din cuprinsul actelor dosarului prima instanță nu a procedat la o recalificare a obiectului sau cauzei cererii introductive, ci, așa cum rezultă neechivoc din cuprinsul sentinței civile apelate, a judecat această cerere și cererea reconvențională formulată de S.C. E. S.R.L..

Împrejurarea că prin Sentința civilă nr. 1100 din 11 iulie 2017, Tribunalul Timiș a apreciat cererea reclamanților ca neîntemeiată, dar a admis cererea reconvențională a pârâtei S.C. E. S.R.L., a constatat învoiala părților în sensul reparării în natură a prejudiciului adus imobilului proprietatea reclamanților, dispunând repararea prejudiciului material adus reclamanților reprezentând consecința directă a faptei culpabile săvârșită de această pârâtă, în natură, prin aducerea imobilului afectat la starea inițială, respectiv a obligat reclamanții să permită accesul în incinta imobilului situat în Timișoara, str. x, jud. Timiș, nu are valența unei alte calificări date cererii introductive, ci reprezintă modalitatea și limitele în care prima instanță a apreciat că se impune repararea prejudiciului pretins de reclamanți.

În acest context, chiar în ipoteza în care, în apel, s-a invocat faptul că această modalitate de soluționare a cererii introductive este deficitară, în sensul că prima instanță ar fi omis să analizeze întregul prejudiciu înregistrat de reclamanți, nu s-ar putea imputa instanței de apel faptul că ar fi determinat în mod eronat obiectul cauzei, fără a realiza o diferențiere între o acțiune în pretenții și acțiunea având ca obiect obligația de a face.

Aceasta întrucât, instanță devolutivă are a se raporta, pentru stabilirea obiectului raportului juridic litigios, la petițele din cererile principale și incidentale deduse judecății, iar nu la modalitatea de soluționare a acestor cerere, cum nefondat argumentează recurenții în speță.

Cum în cauza de față, reclamanții au dedus judecății, prin cererea formulată, un drept de creanță având ca obiect plata unor sume de bani, măsura suspendării cauzei, operează, în acest caz, ope legis, de la data deschiderii procedurii insolvenței în privința pârâtei S.C. E. S.R.L., astfel că nu se poate reține o aplicare eronată în cauză a dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Nefondată este și critica recurenților prin intermediul căreia aceștia tind la a susține că instanța de apel, dispunând și menținând măsura suspendării judecății ar fi ignorat excepția prevăzută de Legea nr. 85/2014 de la regula suspendării de drept, reglementată prin art. 75 alin. (2) lit. b) din această lege.

În acest sens, se reține că norma invocată stabilește că nu sunt supuse suspendării de drept acțiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor și/sau a terților garanți.

Recurenții ignoră însă faptul că, obiectul apelului este reprezentat, în speță, de Sentința civilă nr. 1100 din 11 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul Timiș, instanța de apel, care a dispus suspendarea judecății, criticată în recurs, fiind învestită cu soluționarea unei căi de atac, iar nu cu o acțiune judiciară îndreptată împotriva unor codebitori și/sau a terți garanți.

În egală măsură, în speță, acțiunea introductivă a fost îndreptată împotriva pârâților S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L., reclamanții urmărind recunoașterea pe cale judiciară a unui drept de creanță, împotriva acestora invocând înregistrarea unui prejudiciu cuantificabil în bani ca efect al săvârșirii de către acești pârâți a unor fapte, în privința cărora pretind că au caracter ilicit.

În acest sens, recurenții au susținut în cererea de chemare în judecată că se impune obligarea ambelor pârâte la acoperirea întregului prejudiciu întrucât pârâta D. răspunde atât pentru ruina edificiului conform art. 1349 alin. (2) C. civ., cât și pentru fapta prepusului - S.C. E. S.R.L. (intrată în faliment) - care răspunde pentru fapta proprie în baza art. 1349 alin. (1) din C. civ., aceeași pretenție fiind reiterată și în apel.

Or, deși este real că art. 1382 din C. civ. instituie solidaritatea pasivă a persoanelor care au provocat un prejudiciu prin aceeași faptă ilicită, cel vătămat putând să solicite oricărui făptuitor repararea integrală a prejudiciului, calitatea de codebitor, nu poate fi dedusă însă, în acest caz, din simpla formulare a unei acțiuni în justiție cu acest obiect, ci, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar a se stabili, într-o procedură jurisdicțională cu caracter definitiv, îndeplinirea cerințelor impuse de lege în persoana fiecărui pretins făptuitor și determinarea contribuției fiecăruia la producerea prejudiciului invocat prin acțiunea introductivă.

În acest context, raportat la obiectul apelului, analiza legalității și temeiniciei sentinței apelate nu se poate realiza decât unitar, în contradictoriu cu toate părțile cu capacitate de folosință, care au figurat în proces în prima fază procesuală sau cu succesorii acestora și cu respectarea dreptului la apărare al tuturor participanților la proces, iar nu etapizat, nefiind așadar posibilă continuarea judecății apelului, doar în privința unor părți și suspendarea judecății aceleiași căi de atac, în privința altor părți - cum este cazul pârâtei împotriva căreia a fost deschisă procedura insolvenței.

Invocarea de către recurenți a prevederilor art. 75 din O.U.G. nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței este lipsită de relevanță juridică, în condițiile în care, această normă nu mai era în vigoare la data când a fost dispusă suspendarea judecății, O.U.G. nr. 91/2013, fiind declarată neconstituțională prin Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013 a Curții Constituționale.

Nici critica vizând greșita suspendare a cauzei prin încheierea din 14 februarie 2018 a Curții de Apel Timișoara, cu ignorarea solicitării din apel, de a se anula sentința civilă apelată și a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, nu poate fi validată, de vreme se recurenții reclamanți ignoră faptul că o atare măsură, operează, potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, de drept, astfel că, în temeiul acestei norme speciale, instanța are obligația, iar nu facultatea de a dispune această măsură, fără a putea continua judecata.

Or, invocând faptul că, în speță, instanța de apel trebuia să dispună anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instante, recurenții pretind în realitate că s-ar fi impus continuarea judecății, cu nesocotirea caracterului imperativ al prevederii înscrise în art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 și a rațiunii instituirii acestei măsuri, care se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de legislația în materia insolvenței, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, consensual și egalitar în care creditorii unui debitor comun să își poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvență.

Astfel, la momentul deschiderii procedurii insolvenței, întregul patrimoniu al firmei debitoare se constituie ca și garanție a creanțelor tuturor debitorilor, în scopul asigurării unui tratament egal al creditorilor de același rang.

În aceste condiții, existența unor acțiuni paralele cu procedura specială prevăzută de Legea nr. 85/2014 ar produce incertitudine cu privire la masa credală, fapt ce ar face imposibilă evaluarea activului și pasivului averii debitorului, în vederea distribuirii rezultatului lichidării.

Înalta Curte apreciază, de asemenea, ca fiind nefondată critica din recurs vizând încălcarea art. 21 din Constituție și a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Astfel, legea specială prevede posibilitatea de a depune cerere de admitere a creanței pretinse, art. 102 și următoarele din Legea nr. 85/2014, stabilind natura creanțelor care pot face obiect al acestor cereri și procedura care trebuie urmată, inclusiv căile de atac la care cei interesați pot apela în ipoteza respingerii acestei cereri.

Totodată, art. 102 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 stabilesc neechivoc faptul că "Cererea de admitere a creanțelor trebuie făcută chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu", iar alin. (4) al art. 102 din Legea nr. 85/2014 prevede:

"Creanțele nescadente sau sub condiție la data deschiderii procedurii vor fi admise la masa credală și vor fi îndreptățite să participe la distribuiri de sume în măsura îngăduită de prezentul titlu".

Așadar, contrar susținerilor din recurs, în ipoteza în care se urmărește realizarea unui drept de creanță, legea specială nu impune în sarcina creditorilor deținerea unui titlu executoriu și prevede remedii procesuale la care cei interesați pot apela pentru realizarea creanțelor pretinse, fiind astfel respectat dreptul de acces la justiție și la un proces echitabil.

De altfel, în speță, recurenții nu au invocat nici necunoașterea momentului declanșării procedurii insolvenței și nici un alt impediment care i-ar fi împiedicat în mod obiectiv să uzeze de procedura specială, anterior menționată, astfel că omisiunea acestora de a uza de o atare procedură nu poate fi invocată drept temei care să justifice repunerea pe rol a pricinii.

În plus, art. 79 din Legea nr. 85/2014 suspendă orice termen de prescripție la data deschiderii procedurii de insolvență, astfel că recurenții nu pot pretinde nici din această perspectivă prejudicierea lor prin temporizarea soluționării cauzei, ca efect al suspendării de drept a acesteia.

În egală măsură, nici invocarea procesului-verbal privind rezultatul inventarierii bunurilor, datoriilor și capitalurilor proprii ale pârâtei aflată în procedura falimentului, care raportat la Tabelul definitiv al creanțelor nr. 3431 din 25 ianuarie 2017 întocmit de Lichidatorul judiciar și depus la dosarul de insolvență și faliment nr. 4756/97/2016 al Tribunalului Hunedoara, ar proba în opinia recurenților faptul că valoarea creanțelor deja înscrise la masa credală este mult mai mare decât valoarea activelor evaluate, nu poate valida argumentele recurenților, în sensul că s-ar fi impus analizarea oportunității menținerii măsurii suspendării cauzei.

Astfel, dincolo de faptul că în analiza recursului ce vizează măsura suspendării, instanța de recurs nu are a specula asupra rezultatului lichidării - operațiune care intră în atribuțiile judecătorului specializat, trebuie reamintit că, prin voința legiuitorului, nici încetarea măsurii suspendării nu este lăsată la latitudinea judecătorului de drept comun, ci, legea prevede expres și limitativ cazurile în care pricinile suspendate pot fi repuse pe rol, printre acestea neregăsindu-se însă și ipoteza invocată de recurenți.

Astfel, repunerea pe rol a cauzelor suspendate potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este posibilă doar în cazul desființării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condițiile art. 178 din legea specială.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva încheierilor din 14 februarie 2018 și din 6 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2014, ca nefondat.

Față de soluția adoptată și de solicitarea intimatei - chemată în garanție S.C. F. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată, devin incidente în cauză dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. privind obligarea părții care a căzut în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată, solicitate și dovedite de partea adversă.

Înalta Curte reține însă că, potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., instanța are posibilitatea, chiar din oficiu, să-l oblige pe cel care a căzut în pretenții să suporte numai o parte din onorariul de avocat plătit de partea adversă, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama de circumstanțele cauzei.

Or, raportându-se la munca depusă de avocatul care a reprezentat intimata chemată în garanție, în recurs, la complexitatea și dificultatea concretă a cauzei, la împrejurarea că în fața Înaltei Curți a existat un singur termen de judecată stabilit în ședință publică, instanța de recurs apreciază că în cauză nu există un just echilibru între prestația avocațială și onorariul solicitat, astfel că se impune reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate în recurs de către S.C. F. S.R.L.

Această soluție este conformă prevederilor art. 6 din C.E. D.O., întrucât dreptul la un proces echitabil implică și o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.

Așa fiind, având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte va dispune obligarea recurenților la plata către intimata- chemată în garanție S.C. F. S.R.L. a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva încheierilor din 14 februarie 2018 și din 6 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2014, ca nefondat.

Obligă pe recurenții- reclamanți A. și B.-Carmen la plata către intimata- chemată în garanție S.C. F. S.R.L. a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Decizia este definitivă și se va comunica părților, potrivit art. 427 alin. (1) din C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 decembrie 2019.

GGC - MM