ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 612/2020

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 331 din 6 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Gorj, s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantului A.. A fost respinsă cererea formulată de reclamanții B. și C. împotriva pârâtei D. SA A fost stabilit onorariul definitiv pentru expertiza tehnică judiciară efectuată de expertul tehnic judiciar G. la suma de 6.000 RON și au fost obligați reclamanții B. și C. să vireze în contul Biroului local pentru expertize judiciare tehnice și contabile de pe lângă Tribunalul Gorj suma de 5.000 RON reprezentând diferență de onorariu pentru lucrarea efectuată de expertul G.. S-a dispus restituirea către reclamantul B. a sumei de 500 RON reprezentând onorariul pentru expertiza contabilă, onorariu achitat de avocat H. pentru B. cu chitanța nr. x din 3 mai 2018 la I. SA - Sucursala Târgu Jiu.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe, reclamanții B. și C. au formulat apel. Prin Decizia nr. 1376 din data de 15 mai 2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanții B. și C., împotriva Sentinței civile nr. 331 din 5 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă.

Cererea de recurs: Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanții apelanți B. și C.. Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 15 iulie 2019. În motivarea recursului se arată în esență că: Prin menținerea Sentinței civile nr… a Tribunalului Gorj, decizia recurată este supusă acelorași critici de nelegalitate cu cele exprimate în apel, dar și următoarelor motive proprii hotărârii pronunțate de instanța de apel: 1. S-au aplicat greșit dispozițiile art. 338 C. proc. civ. când s-a reținut că reclamanții nu au solicitat o nouă expertiză tehnică judiciară în specialitatea electroenergetică, această nouă expertiză nefiind utilă din moment ce s-a constatat, prin prima expertiză, că s-a utilizat invenția la Halda nr. 1 a J. în perioada 1 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2015. Aspectele privitoare la constatarea eficienței obținute prin utilizarea invenției și drepturilor cuvenite fiecărui reclamant urmau să fie stabilite prin expertiza contabilă ce era admisă ca probă în soluționarea cauzei. Precizează recurenții că admiterea probei cu expertiză contabilă a constituit și motivul pentru care nu s-a solicitat o nouă expertiză în specialitatea electroenergetică, dar și o dovadă că concluziile expertizei în specialitatea electroenergetică, privitoare la lipsa eficienței economice a invenției, nu au fost concludente pentru instanță. 2. Afirmația expertizei tehnice conform căreia nu s-a realizat eficiență economică ca urmare a utilizării invenției, nesusținută de nicio probă și de niciun calcul din care să rezulte că nu s-a realizat eficiența economică, nu îndreptățea instanța să aplice dispozițiile art. 259 C. proc. civ., revenind asupra probei cu expertiza contabilă aprobată în cauză, instanța făcând o greșită aplicare a acestor dispoziții legale. 3. Pârâta a încălcat convenția încheiată, prin necalcularea eficienței lunare obținută din utilizarea invenției și neachitarea către reclamanți a drepturilor ce li se cuveneau conform Contractului de cesiune nr. x/2010, iar instanțele au omologat această încălcare a clauzelor contractuale, neaplicând dispozițiile legale privitoare la răspunderea contractuală, prevăzute de art. 1350 C. civ. 4. S-a respins nelegal motivul de apel prin care se arăta că și reclamantul A. trebuia obligat la plata cheltuielilor pentru expertiza tehnică, cheltuieli în cuantum de 6.000 RON. Precizează recurenții că obligarea reclamatului A. la plata cheltuielilor cu expertiza, pe care a solicitat-o alături de ceilalți reclamanți, nu are nicio legătură cu cheltuielile de judecată efectuate de către pârâtă, în condițiile art. 406 alin. (3) C. proc. civ. care nu sunt aplicabile în speță, ci este justificată în raport de dispozițiile art. 1349 C. civ., în sensul că, solicitând efectuarea expertizei a contribuit la efectuarea cheltuielilor aferente acestui mijloc de probă în același cuantum cu a celorlalți doi reclamanți. În consecință, acesta este ținut să-și achite cota din cheltuielile pentru expertiza solicitată, fiind nelegal ca toate cheltuielile pentru expertiză să fie reținute numai în sarcina celorlalți doi reclamanți. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 - 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: Intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca fiind nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin Încheierea din 4 februarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții B. și C. împotriva Deciziei nr. 1376 din data de 15 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 3 martie 2020, ora 900, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar, trebuie menționat că, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) coroborat cu art. 488 din C. proc. civ., recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia poate fi realizat un control judiciar limitat la aspecte care interesează nelegalitatea deciziei ce a fost pronunțată de instanța de apel. Pe de altă parte este relevant a fi amintit principiul legalității căilor de atac, principiu care își găsește expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. astfel "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta". În lumina exigențelor ce rezidă din normele procedurale menționate, Înalta Curte constată că nu pot fi analizate susținerile ample ale recurenților care descriu parcursul judecării litigiului în precedentele etape procesuale, și nici cele care se referă la o situație de fapt diferită de cea care a fost reținută de instanța de apel pe baza analizei probelor. Tot astfel, instanța de recurs nu poate analiza direct legalitatea hotărârii primei instanțe, ci analiza ce urmează a se realiza se va constitui într-un control judiciar asupra judecății realizate de instanța de apel, astfel aceasta cum se reflectă în decizia (pronunțată de această instanță) împotriva căreia a fost exercitat recursul. Având în vedere faptul că judecata în apel este una care are caracter devolutiv, iar limitele devoluțiunii sunt determinate - conform prevederilor art. 477 alin. (1) coroborat cu art. 478 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. - de motivele de apel corelate cu apărările din întâmpinarea depusă de partea intimată, nu există temei spre a se reține că menținerea soluției din sentința apelată ar reflecta o afectare a deciziei din apel de aceleași vicii ca și cele exprimate prin motivele de apel. În consecință, concluzia instanței de apel în sensul că au caracter nefondat criticile care au fost aduse sentinței apelate nu este de natură a permite o nouă judecată, în recurs, în privința motivelor de apel, astfel cum se tinde prin argumentul potrivit căruia "prin menținerea Sentinței civile nr… a Tribunalului Gorj, apreciem că Decizia … a Curții de apel Craiova este supusă acelorași critici de nelegalitate cu cele exprimate în apelul împotriva Sentinței civile nr… a Tribunalului Gorj". 1. Prima critică adusă de recurenți deciziei atacate cu recurs este în sensul că au fost aplicate greșit prevederile art. 338 C. proc. civ. reținându-se că reclamanții nu au solicitat o nouă expertiză în specialitatea electroenergetică, opinia recurenților fiind că o atare expertiză tehnică nu era utilă în contextul în care s-a constatat utilizarea invenției la Halda nr. 1 a J., iar constatarea eficienței obținute prin utilizarea invenției și a drepturilor cuvenite fiecărui reclamant urmau a fi stabilite prin expertiza contabilă ce fusese încuviințată în cauză. Înalta Curte constată că, formulând această critică, recurenții nu au făcut și o încadrare punctuală a ei în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., fiind doar generic indicat, în finalul motivelor de recurs, temeiul juridic reprezentat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 - 8 din C. proc. civ. Invocându-se încălcarea unei norme de procedură civilă, în mod evident critica menționată nu este susceptibilă de încadrare în cazurile de casare care se regăsesc în pct. 6 (care se referă la ipotezele de nemotivare a hotărârii, sau de includere în aceasta a unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii), în pct. 7 (care se referă la ipoteza în care s-a încălcat autoritatea de lucru judecat) ori pct. 8 (care se referă la ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material). Din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., trebuie constatat că acesta se referă la ipoteza în care "instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Prevederile art. 338 C. proc. civ. - a căror nerespectare este invocată de recurenți - au următorul conținut "(1) Pentru motive temeinice, instanța poate dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei noi expertize de către alt expert. (2) O nouă expertiză va trebui cerută motivat, sub sancțiunea decăderii, la primul termen după depunerea raportului, iar dacă s-au formulat obiecțiuni, la termenul imediat următor depunerii răspunsului la obiecțiuni ori, după caz, a raportului suplimentar." Această normă procedurală trebuie privită în corelare cu reglementarea din art. 264 din C. proc. civ., reglementare prin care se conferă judecătorului, ca regulă, dreptul de a evalua probele potrivit propriei convingeri. De asemenea, este necesar a fi amintit principiul de drept procedural care consacră rolul activ permis judecătorului în cadrul procesului civil, astfel cum reglementat prin art. 22 din C. proc. civ., rol activ care îi permite - între altele - să pună în discuție utilitatea administrării unor probe. În acest context de reglementare, se constată că prevederile art. 338 C. proc. civ. nu pot fi privite ca unele care instituie o interdicție pentru judecător în a aprecia asupra utilității unei noi expertize, și cu atât mai puțin ca instituind sancțiunea nulității unei aprecieri făcute în acest sens. Ca atare, concluzia care se impune este aceea că nu sunt întrunite cerințele motivului de casare reglementat prin art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. prin raportare la norma procedurală astfel invocată de recurenți. Opinia exprimată de recurenți, în sensul că o nouă expertiză tehnică în specialitatea electroenergetică nu ar fi fost utilă pentru stabilirea eficienței obținute prin utilizarea invenției, argumentată prin aceea că o atare evaluare ar fi trebuit realizată prin expertiză contabilă, este una care tinde a determina o reapreciere a probelor și a situației de fapt ce s-a stabilit în baza lor, demers care este incompatibil cu judecata în recurs. Conform art. 258 corelat cu art. 264 din C. proc. civ., instanțelor de fond le-a fost atribuită atât competența de a evalua și a hotărî în privința administrării probelor care sunt utile și concludente pentru stabilirea situației de fapt (căreia i se circumscrie raportului juridic litigios), cât și puterea de a aprecia liber probele concret administrate. Astfel fiind, aprecierea instanței în sensul că, în speță, proba cu expertiza contabilă nu ar fi concludentă spre a dovedi eficiența economică obținută (de unitatea pârâtă) ca efect al utilizării invenției se circumscrie acestor atribuții conferite de lege, opinia contrară a recurenților neavând aptitudinea de a le restrânge. 2. Prin cel de-al motiv de recurs se susține că "afirmația expertizei tehnice" în sensul că nu s-a realizat eficiență economică în urma utilizării invenției, nu este susținută de vreo probă și de vreun calcul din care să rezulte că nu s-a realizat eficiență economică, și că din acest motiv instanța nu era îndreptățită să facă aplicarea art. 259 din C. proc. civ. în sensul de a reveni asupra probei cu expertiză contabilă. Referitor la proba cu expertiză tehnică administrată la judecata în fond a pricinii, instanța de apel a reținut că aceasta conține concluzii lipsite de echivoc în ce privește faptul că implementarea invenției realizate de reclamanți, la Halda nr. 1 a J., nu a condus la obținerea unei eficiențe economice, și că, dimpotrivă, aplicarea ei a condus la diminuarea capacității de producție. Constatarea astfel făcută reflectă evaluarea făcută de instanța de apel în privința probei analizate, evaluare în urma căreia a apreciat că, față de prevederile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 - normă având următorul conținut: "Drepturile patrimoniale se stabilesc în funcție de efectele economice și/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcție de aportul economic al invenției" - proba este deplin concludentă relativ la chestiunea litigioasa privind eficiența sau lipsa de eficiență economică a aplicării invenției părților apelante. Astfel cum s-a menționat anterior, evaluarea forței probante a mijlocului de probă nu poate forma obiect de analiză în recurs. În condițiile în care nu există norme legale prin care să se stabilească necesitatea fundamentării concluziei instanței pe un cumul de probe, ori lipsa aptitudinii unei expertize judiciare - probă științifică ce conține părerea unui specialist autorizat să funcționeze ca expert judiciar - de a dovedi situațiile de fapt ce se circumscriu obiectivelor stabilite de instanță, nu există vreun temei spre a se reține existența vreunui viciu de nelegalitate generat de împrejurarea că expertiza tehnică nu a fost "susținută" de alte probe. Prevederile art. 259 din C. proc. civ. permit instanței să revină asupra unor probe încuviințate în condițiile în care apreciază că acestea nu mai sunt necesare, ca urmare a administrării altor probe. În contextul în care s-a reținut, prin decizia recurată, că, în speță, revenirea dispusă de prima instanță în privința măsurii de administrare a probei cu expertiză contabilă a fost determinată de concluzii (pe care instanța le-a apreciat) clare ale expertizei tehnice și de prevederile de drept material reținute ca relevante (relevanța acestora nefiind contestată de recurenți), nu există temei spre a se reține că aplicarea normei procedurale menționate s-ar fi realizat eronat, într-o manieră care să atragă sancțiunea nulității, spre a se putea reține incidența motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. de asemenea, nu se poate reține în acest context incidența vreunuia dintre motivele casare reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 6 - 8 din C. proc. civ. 3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, se afirmă că pârâta a încălcat convenția încheiată cu aceștia, prin necalcularea eficienței lunare obținute din utilizarea invenției și neachitarea către reclamanți a drepturilor cuvenite în conformitate Contractul de cesiune nr. x/2010. Se constată că, formulând această critică, recurenții pornesc de la o situație premisă diferită de aceea care a fost stabilită prin decizia recurată. Or, o atare situație premisă nu poate constitui suportul controlului judiciar permis de art. 488 din C. proc. civ., acest control impunându-se a fi realizat în raport de situația de fapt pe care instanțele ierarhic inferioare au stabilit-i în baza probelor administrate. Prin decizia recurată s-a stabilit că aplicarea invenției realizate de recurenții reclamanți nu a avut rezultatul pretins prin cererea de chemare în judecată, anume că aplicarea invenției nu a condus la o eficiență economică în activitatea unității pârâte. În raport de constatarea astfel făcută, nu există temei spre a se reține că instanța de apel ar fi "omologat" o conduită a pârâtei de neconformare față de obligațiile asumate prin contractul de cesiune, neaplicând prevederile art. 1350 din C. civ. Altfel spus, fiind reținută împrejurarea că aplicarea invenției reclamanților nu a condus la obținerea de către pârâtă a unei eficiențe economice, nu exista fundamentul necesar spre a se reține nașterea obligației contractuale asumate de aceasta din urmă prin clauza înscrisă la pct. 2.5 din contractul de cesiune, clauză care stabilește că "prețul contractului constă într-o sumă fixă independent de aplicare invenției, negociat la valoarea de un salariu mediu la nivelul SNLO pentru fiecare autor care se va achita o singură dată la data înregistrării cererii de brevet, și drepturile bănești cuvenite autorilor din exploatare, conform H.G. nr. 547/2008 - Regulamentul de aplicare a Legii 64/1991 privind brevetele de invenție, art. 91 alin. (4) lit. a), M.Of. 456/2008, în conformitate cu valorile din următorul tabel (...)". Cum în cadrul tabelului la care se face trimitere prin această clauză contractuală drepturile bănești sunt stabilite în relație directă cu criteriul "efectele economice", iar drepturile și obligațiile părților trebuie determinate prin raportare la natura și obiectul contractului - cesiunea drepturilor asupra invenției -, obligația unității economice cesionare de a plăti drepturi bănești cedenților nu putea lua naștere decât în măsura în care cesionara ar fi obținut rezultate profitabile din exploatarea invenției. Atâta vreme cât astfel de efecte economice pozitive nu au fost reținute în cauză, nu se putea reține că partea pârâtă ar fi avut o conduită contrară obligațiilor asumate convențional și că ar fi fost posibilă angajarea răspunderii civile contractuale pe temeiul prevederilor art. 1350 din C. civ. În raport de aceste considerente Înalta Curte constată că nu poate fi reținută incidența motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. raportat la modalitatea de interpretare și aplicare a normei de drept material înscrisă ă nart. 1350 C. civ. De asemenea, nu se poate reține incidența motivelor de casare prevăzute la pct. 5, 6 și 7 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. 4. Critica prin care se susține că a fost eronat apreciat ca nefondat motivul de apel prin care se invoca necesitatea obligării și a reclamantului A. la plata cheltuielilor pentru expertiza tehnică este lipsită de aptitudinea de a se circumscrie vreunuia dintre motivele de casare (invocate) reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 5-8 din C. proc. civ. Conform art. 262 din C. proc. civ., stabilirea obligației părților de a achita onorariul aferent probei cu expertiză, pe care o propun în proces, constituie o măsură procesuală care intră în libera apreciere a instanțelor de fond sau apel (corespunzător etapelor procesuale în care o atare probă poate fi administrată), iar norma care conferă aceste atribuții nu conține cerințe imperative care să impună criterii de repartizare a acestor cheltuieli între părțile cu aceeași poziție procesuală. În speță, s-a constatat că reclamantul A. a renunțat la judecată la data de 4 ianuarie 2018, și că din acest motiv nu s-ar fi justificat obligarea sa la plata și a diferenței de onorariu pentru expertiză. Analiza astfel făcută de instanța de apel reflectă evaluarea în concret a parcursului procesual și a legăturii de cauzalitate dintre administrarea respectivei probe și actele procedurale efectuate de reclamantul intimat A., demers care se circumscrie exercitării atribuțiilor conferite prin art. 262 C. proc. civ. În consecință, nu există temei spre a se reține, din această perspectivă, existența unui viciu de nelegalitate a deciziei recurate, iar cuantificarea făcută relativ la partea din onorariul de expert ce trebuie suportat de reclamanții care au continuat judecata, în raport cu partea de onorariu ce trebuia suportată de reclamantul ce a renunțat la judecată constituie un aspect de temeinicie a hotărârii, care nu poate forma obiect de analiză în recurs. În condițiile în care recurenții nu au fost obligați la plata diferenței de onorariu de expertiză pe temeiul prevederilor art. 406 alin. (3) din C. proc. civ., referirea conexă făcută de instanța de apel la imposibilitatea de a fi obligat reclamantul A. la cheltuieli de judecată (cheltuieli care, prin ipoteză, se plătesc părților cu poziție procesuală adversă) în baza acestei norme nu este de natură a reliefa o aplicare greșită a respectivei norme procedurale în privința diferenței de onorariu aferent expertizei tehnice care a fost încuviințată la cererea părților care au stat în proces în calitate de reclamante. Față de concluziile reținute și de dispozițiile legale menționate, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a dispune respingerea recursului, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,