ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1617/2017

Examinând cauza, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2327/2015 de la 23 septembrie 2015, a Tribunalului Ilfov, secția Civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată a reclamantei A. S.R.L., și cererea intervenientei principale B. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C., ca neîntemeiată. Prin aceeași sentință, a fost admisă cererea de interveție forțată, formulata de pârâtă cu privire la intervenienta D. S.R.L. și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta D. S.R.L..

In motivare, prima instanța a retinut că între reclamanta, în calitate de subantreprenor, și S.C. E. S.R.L., in calitate de subantreprenor principal, s-a încheiat contractul de subantrepriză nr. 802 din data de 14.10.2011, având ca obiect obligația subantreprenorului de a executa si preda în stare functională lucrările de montaj tabla de acoperiș și copertine pentru obiectivul "Centrul Logistic C. Iernut, Jud. Mures", precum si obligația subantreprenorului principal de a plăti contravaloarea lucrărilor stabilită conform contractului, respectiv 996.000 euro. Ulterior, au fost încheiate mai multe acte adiționale, prin care s-a mărit succesiv valoarea contractului.

Intre parata, în calitate de beneficiar, si E.., în calitate de antreprenor, s-a încheiat contractul de antrepriză generală din data de 06.05.2011, având ca obiect proiectarea si construcția la cheie, în stare funcțională, a centrului Logistic C., din Iernut, județul Mures.

Intre E., în calitate de antreprenor general, și E. S.R.L., în calitate de subantreprenor, s-a încheiat contractul de subantrepriză nr. 2937 din data de 05.05.2011, având ca obiect execuția si predarea în stare funcțională a lucrărilor la obiectivul menționat anterior.

Punându-se problema exercitării directe, tribunalul a apreciat ca se tinde la o interpretare eronată a dispozițiilor legale ce recunosc dreptul la acțiunea directă, întrucât, aceasta acțiune reprezintă o excepție de la principiul relativității efectelor contractului și, ca orice excepție, este de strictă interpretare și aplicare.

În concluzie, reclamanta nu poate dispune de beneficiul acțiunii directe împotriva beneficiarului, aceasta având doar posibilitatea de a se îndrepta împotriva societății comerciale cu care a încheiat contractul de subantrepriză, cu atât mai mult cu cat aceasta nu are legături contractuale directe cu pârâta beneficiar.

Împotriva acestei sentințe a declarata apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului astfel cum a fost formulat si, pe cale de consecința, respingerea cererilor de intervenție a intervenienților in interes propriu B. S.A.. si E. (actuala D. SRL), precum si a cererii de intevenție forțată formulata de parata C..

Prin decizia civilă nr. 1560A pronunțată la 7 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelurile declarate, a anulat în parte sentința primei instanțe și, rejudecând pe fond, a respins cererea principală și cererea de intervenție în interes propriu, a admis cererea de intervenție acceosrie a D. S.R.L. și a respins cererea pârâtei, de chemare în judecată a altei persoane, D. S.R.L., obligând apelantele la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că deși în aparență acțiunea a fost analizată în fond, unicul considerent folosit de prima instanță a fost acela de a stabili că reclamanta nu justifică, în proces, calitatea de parte reclamantă, printr-o interpretare necesar restrictivă a dispozițiilor art. 1856 C. civ.. Or, în condițiile în care printr-o încheiere interlocutorie neatacată, din 1 noiembrie 2012 s-a tranșat cu privire la existența calității procesuale pasive a S.C. C. S.A. și admisibilitatea acțiunii în configurația în care a fost promovată, stabilind că reclamanta are posibilitatea inițierii acestui dermers procesual în contra beneficiarului final al lucrării, soluția finală vine să contrazică acesată dezlegare care lega obligatoriu instanța. Stabilind deopotrivă și lipsa oricărei motivări asupra soluției pronunțate cu privire la cererea de intrevenție principală, instanța de apel a anulat sentința cu reținerea procesului spre judecare prin evocarea fondului.

Pe fond, s-a reținut că reclamanta A. S.R.L., în calitate de subantreprenor (subcontractor) a încheiat cu E. SRL), în calitate de subantreprenor principal, un contract de subantrepriză nr. x/14.10.2011, cu o valoare inițială de 996.000 Euro, majorată ulterior prin acte adiționale la suma de 2.134.281,52 Euro plus TVA, iar din sumele cuvenite reclamantei, nu au fost achitați 7.245.733,17 RON, rezultată din facturile nr. x/31.01.2012, nr. y/16.03.2012, nr. z/12.06.2012, nr. w/03.07.2012 și nr. 126/03.07.2012. Aceasta creanta nu a mai putut fi recuperată de la societatea cu care contractase, întrucât a intrat în procedura insolvenței, reclamanta A. fiind înscrisă în tabelul de creanțe al debitoarei.

Acțiunea reclamantei s-a fondat pe dispozițiile art. 1856 din C. civ. fiind promovată împotriva beneficiarului final C., chestiune care a fist tranșată prin încheierile premergătoare din data de 01.11.2012 și din 06.12.2012, reclamanta A. S.R.L. fiind în ipoteza în care a contractat nu cu antreprenorul principal, ci cu subantreprenorul acestuia, E. .

Ca aspect de fapt, curtea de apel a cercetat dacă nu a plătit lucrările antreprenorului la termenele și în cuantumul convenit, cu premisa că acțiunea directă putea fi admisa doar în limita sumelor datorate de beneficiar antreprenorului la momentul introducerii acțiunii -14.08.2012.

In apararea sa, pârâta, in calitate de beneficiar al lucrarii, poate opune excepțiile pe care le-ar fi putut opune propriului său creditor până la introducerea acțiunii directe. Aceasta presupune, în mod necesar că, atâta timp cât datoria pârâtei fata de antreprenor nu a ajuns la scadență, subcontractantul antreprenorului nu poate pretinde plata acestei datorii.

Astfel, pe baza unei expertizei, s-a reținut că la data introducerii acțiunii - 14.08.2012, E., antreprenorul general, mai avea de facturat de la beneficiarul C. o sumă de 7.100.000 RON, reprezentând tranșa finală contractuală, care nu era, însă, scadentă, în raport cu dispozițiile art. 5 din actul adițional nr. x/14.09.2012 la contractul de antrepriză semnat de părți în data de 6.05.2011, nefiind îndeplinite condițiile cumulative în legătură cu procesul-verbal de recepție semnat de beneficiar, procesul-verbal de acceptare a remedierii deficiențelor și predarea unei scrisori de garanție bancară în valoare de 5% din valoarea contractului. Actul adițional nr. x, care modificase clauzele inițiale ale contractului, a fost semnat ulterior introducerii acțiunii, însă, în baza unui acord final din data de 04.07.2012, care este anterior introducerii acțiunii de către reclamantă. S-a concluzionat că nu se poate reține o fraudare a interesului reclamantei prin semnarea actului adițional nr. x/14.09.2012 de către parata C. și intervenienta E., în scopul evitarii consecintelor actiunii directe demarate de reclamanta, cu atat mai mult cu cat acestea nu aveau raporturi contractuale cu reclamanta.

Curtea de apel a avut în vedere că în acțiunea directă intemeiata pe dispozitiile art. 1856 din C. civ., reclamanta creditoare acționează în limita drepturilor debitorului său raportate la data introducerii acțiunii. Or, debitoarea reclamantei, societatea E. S.R.L., cu care încheiase contractul de subantrepriza reclamanta, nu deținea în data de 14.08.2012, o creanță exigibila împotriva beneficiarului C., nefiind astfel îndeplinite condițiile unei acțiuni directe, pentru ca acesta să fie obligat la plata sumelor datorate direct către reclamantă. Reclamanta care a învestit instanța cu acțiunea directă era chemată să facă dovada că antreprenorul nu a plătit persoanele angajate care au efectuat lucrările respective, înregistrându-se un deficit probatoriu în ce privește existența și întinderea datoriei intervenientei E..

În final, instanța de apel a arătat că acțiunea directă este reglementată ca o excepție de la principiul relativității efectelor contractului, dispozițiile legale ale art. 1856 din C. civ. fiind, deci, de strictă interpretare și aplicare, norma juridică neputând fi extinsă și la alte situații pe care aceasta nu le prevede, potrivit art. 10 din C. civ.. De aceea, interpretarea extensivă prin analogie în ce privește dispozițiile art. 1856 din C. civ., care reglementează acțiunea directă a subantreprenorului, în forma avansată prin acțiunea principală de reclamantă, nu este permisă de lege, fiind astfel, respinsă.

Cu privire la cererea de intervenție principală a B. S.A., s-a reținut că aceasta, în calitate de cesionar al contractului de cesiune de creanță cu titlu de garanție nr. G63/02.08.2010 încheiat cu intervenienta E., a cerut obligarea pârâtei C. la plata sumei de 7.248.449,45 RON, parte a creanței cedate de E., cerere formulata si în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L. și intervenienta E. S-a reținut că prin contractul de cesiune de creanță cu titlu de garanție nr. G63/02.08.2010, E. S.A, în calitate de cedent și intervenienta B., în calitate de cesionar, în vederea garantării tuturor obligațiilor asumate de cedent prin contractul de credit nr. x/23.10.2008 (în valoare de 10 milioane Euro), a instituit în favoarea cesionarului o garanție reală mobiliară asupra creanțelor prezente și viitoare, precum și asupra veniturilor prezente și viitoare. În anexa la contract, conținând condițiile comerciale și tabelul creanțelor cesionate, a fost indicat și contractul de antrepriză din 06.05.2011, în ce privește debitorul cedat C., fiind indicată creanța de 71 milioane RON, rest de încasat în anul 2011. Contractul a suferit modificări succesive prin actele adiționale nr. x și nr. 2 din 08.06.2011, în sensul extinderii obiectului garanției.

Curtea de apel a stabilit că în cauză nu a operat o simplă cesiune de creanță, ci instituirea unei garanții reale mobiliare în favoarea intervenientei creditoare. Prin actul adițional nr. x/06.04.2012, de extindere a garanției asupra noilor creanțe, urmare a intrării în vigoare a dispozițiilor din Noul C. civ., părțile au adaptat contractul inițial la terminologia specifică și la instituția ipotecii asupra creanțelor, astfel cum a fost reglementată prin dispozițiile art. 2398 C. civ., cererea de interventie fiind întemeiată pe dispozițiile din acest ultim act aditional. Astfel, în lista anexă conținând tabelul creanțelor ipotecate, la poziția 3, a fost înscrisă și valoarea rămasă neîncasată în data de 31.03.2012, de la debitorul cedat C. în temeiul contractului de antrepriza încheiat în data de 06.05.2011, în valoare de 29.820.000 RON. Notificarea efectuată în data de 06.02.2013, a debitorului ipotecar E., s-a efectuat sub denumirea de "notificare a ipotecii mobiliare" instituite prin contractul de ipotecă mobiliară asupra creanțelor nr. G63/02.08.2010.

Intervenienta în interes propriu B.. S.A. are, într-adevăr, posibilitatea recunoscută de lege de a exercita o acțiune directă împotriva C. (debitor al creanței ipotecate), în temeiul contractului de antrepriză în care nu este parte, fiind îndeplinită și condiția de includere în cadrul procesual a E. (actuala D. SRL), aflată în procedura de insolvență, doar pentru rațiuni de opozabilitate.

Stabilind că dreptul de ipotecă conferă un drept de preferință creditorului ipotecar, în concursul cu alți creditori și având în vedere premisa ca acțiunea principală nu este fondată, instanța de apel a conchis că B. are dreptul de a se îndrepta împotriva debitorului creanței ipotecate, pentru a percepe plata acestei creanțe ipotecate.

Cererea a fost considerată neîntemeiată, întrucât tranșa finală contractuală în valoare de 7.100.000 RON plus TVA nu a mai devenit scadentă, potrivit clauzelor contractuale asumate cu valoare obligatorie de parti prin art. 5 din actul adițional semnat în data de 07.09.2012. Prin art. 5 din actul adițional nr. x/14.09.2012, a fost modificat art. 7 din contractul de antrepriză, în sensul că "plata ultimei facturi, reprezentând tranșa 20 - conform graficului de facturi și plăți cuprins în anexa 7 la contractul de antrepriză - se face de către beneficiar, C., după efectuarea recepției formale interne și finalizarea remedierii tuturor deficiențelor, verificarea obiectivă și de specialitate, predarea scrisorii de garanție bancară, în valoare de 5% din suma de 71 milioane RON, cel târziu în termen de 30 de zile calendaristice de la primirea facturii", obligatii care nu au mai fost aduse la indeplinire, societatea E. intrand in insolventa.

Ca urmare a neîndeplinirii obligației asumate drept condiție pentru a se putea emite factura aferentă tranșei nr. 20, nici creanța privind ultima tranșă a prețului contractual nu a mai devenit scadentă, neputându-se solicita, prin urmare, nici plata acesteia de către creditorul ipotecar prin cererea de intervenție in interes propriu. Propunerea avansată de intervenienta creditoare, de a se interpreta clauzele contractuale în sensul imposibilității executării obligațiilor contractuale ale antreprenorului de a mai accesa o scrisoare de garanție bancară, urmare a intrării in insolventa, și de a se înlătura cu aceasta motivare aplicarea clauzei respective, urmata de deducerea acestei valori de 5% direct din contravaloarea tranșei finale, nu a fost primită, având în vedere cadrul procesual limitat fixat, în virtutea principiului disponibilității, chiar de către intervenientă prin cauza cererii cu care a învestit instanța de fond. De aceea, acțiunea întervenientei principale, a fost, respinsă.

Împotriva deciziei pronunțate în apel au declarat recurs atât reclamanta A. S.R.L., cât și intervenienta principală B. S.A..

Prin recursul propriu, reclamanta a solicitat modificarea în parte a deciziei și prin rejudecare, admiterea cererii principale, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Invocând astfel dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta A. S.R.L. a arătat că instanța a făcut o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit al acestuia. Referindu-se la actul adițional nr. x/14.09.2012, constituit de beneficiarul C. și antreprenorul principal în scop procesual, recurenta a arătat că acesta a mijlocit fraudarea intereselor reclamantei. O simplă cercetare a contextului de fapt, permitea instanței verificarea împrejurării că lucrările suplimentare prevăzute în acest act fuseseră executate în realitate, încă din 4.07.2012, însă factura finală nu a mai fost emisă de către antreprenorul principal tocmai pentru a folosi lucrările suplimentare ca pretext al încheierii actului adițional nr. x În temeiul contractului originar, art. 7.2, factura finală trebuia emisă după discutarea și confirmarea de către beneficiar a lucrărilor prestate de către antreprenor, confirmare care a avut loc la 4.07.2012, de aceea, încheierea actului adițional nu a fost justificată pe buna-credință a părților.

A fost greșit înterpretată, de asemenea, și convenția de compensare a datoriilor dintre subantreprenorul E. și antreprenorul general a cărei anulare, de către curtea de apel, confirmă tocmai că la data acțiunii creanțele compensate existau și trebuiau avute în vedere la analiza mecanismului acțiunii directe reglementate de art. 1856 C. civ.. Or, instanța de apel a stabilit că există un deficit de probe cu privire la aceste aspecte, eludând înțelesul clar al probelor administrate, referitoare la existența creanței, a caracterul său lichid și exigibil.

Pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că dispozițiile legale, art. 1856 C. civ., au fost greșit aplicate prin denaturarea stării de fapt rețiunte. Aceasta consideră că sintagma "până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează la momentul introducerii acțiunii" se referă la sumele datorate în baza contractului de antrepriză, fiind fără importanță dacă acestea sunt sau nu exigibile. Aceasta și în contextul în care legea procesual civilă permite creditorului, atunci când o acțiune îi este legal recunoscută, dreptul de a o promova chiar înainte de scadență, dacă există riscul unei pagube în patrimoniul creditorului, pagubă care era previzibilă prin atitudinea ulterioară a beneficiarului care a continuat să facă plăți antreprenorului chiar după promovarea acțiunii A. S.R.L..

Pe același temei, recurenta a arătat că există o contradicție în considerentele succesive ale deciziei atacate, în măsura în care, stabilind inițial că dispozițiile art. 1856 C. civ. sunt mai permisive, permițând reclamantei acțiunea directă împotriva beneficiarei, a arătat în concluzia finală că interpretarea extensivă a aceluiași articol de lege nu permite reclamantei promovarea acțiunii în forma avansată de aceasta.

Mai mult, interpretarea dată de instanța de apel se fondează și pe greșita aplicare a legii, deoarece cele două societăți interpuse între A. S.R.L. și C. participă în nume propriu la circuitul civil, dar nu trebuie ignorată nici împrejurarea că E. este deținută în totalitate și administrată de societatea care a avut calitatea de antreprenor principal. De aceea, împrejurarea că E. nu a avut calitatea de parte litigantă nu este relevantă în acest litigiu pentru analiza temeiniciei pretenției.

Intervenienta principală B. S.A. a solicitat, la rândul său, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar subsidiar, modificarea hotărârii, cu consecința admiterii cererii de intervenție în interes propriu formulată de această parte.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Într-un prim motiv al recursului, recurenta a arătat că prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, concomitent cu faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Astfel, instanța de apel nu a justificat, prin considerente explicative de ce a reținut că nu se pot interpreta clauzele contractuale în sensul constatării imposibilității de executare a obligațiilor contractuale ale antreprenorului de a mai accesa o scrisoare de garanție bancară ca urmare a intrării antreprenorului în insolvență și de a înlătura aplicarea clauzei respective, urmată de deducerea acestei valori de 5% din contravaloarea tranșei finale, deoarece ar insemna o depășire a principiului disponibilității. Recurenta a considerat că fundamentul cererii de chemare în judecată se confundă cu fundamentul dreptului solicitat pe cale de acțiune, care nu este altul decât dreptul B., subrogat în dreptul de creanță al E., de a cerere debitorului cedat executarea obligației contractuale, ca efect al executării directe. Instanța de apel, limitând analiza la aspecte legate de principiul disponibilității, a omis să cerceteze argumentele intervenientei referitoare la executarea alternativă a obligației de a accesa o scrisoare de garanție bancară de către C. pentru remedierea pretinselor deficiențe ale construcției. De aceea, față de obiectul pretenției și modul său de fundamentare, motivarea instanței este lapidară și lipsită de orice suport juridic.

O altă critică a acestei recurente se referă la existența unor motive contradictorii de natura a face neinteligibilă soluția adoptată. B. S.A. arată că pe de-o parte instanța de apel recunoaște că intervenienta are o acțiune directă împotriva beneficiarei cedate, C., creanță generată de contractul de antrepriză, fiind astfel logică și includerea în proces a E. pentru rațiuni de opozabilitate, pentru ca, pe de altă parte, să rețină că nu este investită să analizeze executarea sau neexecutarea obligațiilor generate de contratul principal, pentru a se putea pronunța asupra existenței creanței debitoarei cedate.

Un al treilea motiv de recurs deduce analizei greșita aplicare a legii de către instanța de apel. Recurenta a considerat că este greșită calificarea contractului dintre B. și E. ca fiind un contract de ipoteca imobiliară, aceasta fiind o veritabilă cesiune de creanță, un mod de transmitere a obligațiilor, iar nu o garanție. Se arată că nu poate fi ignorat că prin contractul de cesiune, cedenta E. a renunțat la dreptul de a cere orice sume pe care le-ar fi putut încasa de la debitorii cedați, fiind doar condiționat dreptul B. de a cere debitorilor plata, în funcție de modul de executare a obligației E. de plata a creditului luat de la B.. Astfel, prin interpretarea dată de către instața de apel, aceasta a schimbat natura juridică a contractului, dar și a obiectului cererii de chemare în judecată.

Pe cale de consecință, instanța de apel a considerat greșit că acțiunea B. nu este o acțiune în răspundere contractuală, fundamentată concomitent pe contractul de cesiune de creanță și pe contractul de antrepriză, astfel cum este dezvoltată întreaga argumentație a cererii de intervenție în procesul început de A. S.R.L.. Natura juridică a cererii B. a fost reafirmată și la dezbaterile din 16.09.2016, fiind consemnate în încheierea de la acel termen, precizare pe care instanța de apel a depășit-o soluționând pretenția pe baza unor altor reguli și fundamente juridice. Astfel, instanța de apel a subliniat că propunerea avansată de intervenientă, pentru valorificarea dispozițiilor contractului de antrepriză în privința scrisorii de garanție bancară nu poate fi valorificată, inducând ideea că acțiunea promovată nu este una contractuală, ci fondată pe alte temeiuri.

De aceea, a fost înlăturată fără motivare apărarea fundamentală a intervenientei prin care se tindea la infirmarea excepției de neexecutare invocate de către C. pentru a paraliza acțiunea prin care se urmărea obligarea acesteia la plata tranșei 20 a contractului de antrepriză.

Dezvoltând mecanismul juridic al acestei excepții și transpunându-l la situația de fapt a cauzei, recurenta a considerat că în mod greșit acțiunea sa a fost considerată neîntemeiată, deoarece excepția pârâtei nu era fondată, iar tranșa 20 a contractului de antrepriză trebuia plătită de beneficiar.

Mai departe, recurenta a susținut că evocând dispozițiile art. 5 din actul adițional nr. x/14.09.2012 la contractul de antrepriză, care modificau art. 7 al acestuia, instanța de apel a dat eficiență unei interpretări și aplicări formaliste a contractului de antrepriză. Practic, instanța de apel considerat că neîndeplinirea obligației de emitere a scrisorii de garanție bancară este de natură să nu satisfacă drepturile părților contractante, ignorându-se, de fapt, adevărata voință a acestora, fără să analizeze toate condițiile care activau obligația C. de a efectua plata ultimei tranșe contractuale.

In fine, recurenta susține că instanța de apel nu a dat valoare recunoașterii creanței sale efectuate de către chiar debitoarea C. în fața primei instanțe, de aceea, respingerea, ca nefondată a acțiunii în întregul său nu corespunde ideii de soluționare a cauzei pe baza recunoașterilor și a principiilor de aflare a adevărului și girând comprtamentul procesual al pârâtei care, cu rea-credință a refuzat să puna la dispoziția isntanței actele necesare pentru o corectă soluționare a dosarului.

Societatea C. a formulat întâmpinare împotriva ambelor recursuri.

Cu privire la recursul reclamantei A. S.R.L. intimata a susținut că nu se pune problema fraudei la încheierea actului adițional nr. x/14.09.2012, ci cel mult, cea a greșitei interpretări a actului juridic dedus judecății. S-a mai arătat că invocarea caracterului fraudulos a actului adițional s-a realizat pentru prima dată în recurs, ceea ce face inadmisibilă analiza acestei chestiuni, iar recurenta tinde la schimbarea obiectului cauzei, promovând, de fapt, o acțiune revocatorie care tinde la inopozabilitatea actului adițional.

De asemenea, intimata a susținut în apărare că nu poate fi, de asemenea, vorba despre o greșită interpretarea a actului juridic dedus judecății, mai exact, convenția de compensare dintre părți. Aceasta nu reprezintă actul juridic dedus judecății, ci doar o probă administrată în cadrul probei cu înscrisuri, iar modul de interpretare a probelor nu poate fi reanalizat pe celea recursului. Instanța de apel a reținut doar că există un deficit probatoriu în cauză, în ceea ce privește existența și întinderea datoriei E. către subantreprenorul E., iar recurenta A. tinde să supliească acest deficit invocând o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății.

Nici motivul derivat din greșita aplicare a legii nu este întemeiat. Articolul 1965 a fost corect interpretat în măsura în care instanța de apel a reținut că atâta vreme cât creanța primordială nu este exigibilă, acțiunea directă excepțională nu poate fi considerată fondată, iar invocarea beneficiului reclamantei de a solicita plata unei creanțe neexigibile este doar formală.

Deși recurenta invocă o contradicție în considerentele deciziei atacate, aceasta este forțată deoarece, în opinia intimatei, instanța nu a făcut decât să arate că nu se poate asimila antreprenorul cu subantreprenorul, de aceea, extensia normei legale nu a putut fi acceptată.

Cât privește recursul B., intimata C. a considerat că invocarea dipozițiilor art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. este superfluă și lipsită de argumente consistente.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu a putut fi identificată contradicția în cadrul considerentelor instanței, iar cu privire la aplicarea greșită a legii, s-a subliniat că indiferent de forma contractului de garanție încheiat de B. cu E., B. nu putea primi mai mult decât creanța cesionată, rezultată din contract și nu se putea prevala de alte drepturi contractuale care aparțineau cedentei.

A mai susținut intimata că recurenta B. a încercat prin motivele de recurs să propună o reinterpretare a probelor cauzei, ceea ce nu su poate realiza în recurs. În realitate, C. nu a recunoscut niciodată caracterul cert, lichid și exigibil al creanței datorate E., aceasta fiind o creanță sub condiție suspensivă neîndeplinită, iar recurenta B. nu a potut demostra, sub acest aspect, care au fost normele legale greșit aplicate.

De asemenea, a formulat întâmpinare în cauză B. împotriva recursului reclamantei, solicitând respingerea acestuia.

Pretinsa invocare a fraudei părților la încheierea actului adițional, este, din punctul de vedere al B., o afimația hazardată. De asemenea, nu au fost greșit aplicate dispozițiile art. 1856, iar evocarea dispozițiilor art. 110 C. proc. civ. nu a fost niciodata realizată de către A. pentru ca acțiunea să poată fi analizată pe aceste temeiuri. Mai mult, B. a considerat că premisele aplicării art. 1856 nu sunt întrunite în cauză, deoarece între beneficiarul C. și reclamantă nu se interpune doar antreprenorul general, ci un alt contract de subantrepriză, ipoteză pe care textul legal nu permite pentru recunoașterea dreptului la o acțiune directă.

Premergător formulării oricăror considerente cu privire la recursurile promovate, Înalta Curte de Casația și Justiție va relua premisele de fapt avute în vedere de părți și de instanța de apel la soluționarea cauzei.

Între C. și Societatea E. (devenită ulterior D. SRL) s-a încheiat contratul de antrepriză generală la 6.05.2011, obiectul acestuia fiind proiectarea și realizarea unei construcții la cheie, mai exact, Centrul logistic Iernut, jud. Mureș.

Între antreprenorul general și Societatea E. S.R.L., parte a aceluiași grup, s-a încheiat un prim contract de subantrepriză, cu nr. x la 5.05.2011 având ca obiect execuția si predarea în stare funcțională a lucrărilor la obiectivul menționat anterior.

Ulterior, la 14.10.2011, societatea subantreprenoare E. S.R.L. a încheiat cu reclamanta A. S.R.L. un contract de subantrepriză cu nr. x din 14.10.2011, care a avut ca obiect executarea și predarea în stare funcțională a lucrărilor de montaj tablă acoperiș și copertine pentru obiectivul Centrul logistic C. din Iernut, județul Mureș, act care a fost modificat succesiv, prin 6 acte adiționale.

Întrucât Societatea E. nu a achitat A. S.R.L. prețul convenit pentru executarea lucrărilor contractate, iar Societatea E. S.R.L., a intrat în procedura insolvenței, reclamanta a acționat pe calea unei acțiuni directe, în temeiul art. 1856 C. civ. împotriva beneficiarului antreprizei, C. pentru plata datoriilor pe care aceasta pe avea, față de antreprenor la data formulării acțiunii, 14.08.2012, mai exact contravaloarea tranșei 20 a contractului de antrepriză generală, în cuantum de 71.000.000 RON.

Pentru a zădarnici demersurile creditorilor societății intrate în insolvență, deci, pentru a lipsi de fundament acțiunea directă promovată în cauză, la 23.11.2012, între D. S.R.L. și E. S.R.L., s-a încheiat o convenție de compensare cu nr. x, care a fost însă anulată prin decizia civilă irevocabilă nr. 227/24.03.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, constatând tocmai conivența la fraudă a acestora.

După începerea litigiului, la 14.08.2012, între beneficiarul lucrării și antreprenorul general a intervenit actul adițional nr. x la contractul de antrepriză generală, încheiat la 7.09.2012, act prin care plata ultimei facturi, aferente tranșei 20 din contractul de antrepriză, însumând 7.100.000 RON, va fi făcută după efectuarea recepției formale interne și finalizarea remedierii tuturor deficiențelor, verificarea obiectivă și de specialitate și predarea scrisorii de garanție bancară în 30 de zile de la primirea facturii.

Pe parcursul litigiului în prima instanță în proces au fost formulate cereri incidentale, prima, având ca obiect introducerea în cauză, pe temeiul art. 58 C. proc. civ., a S.C. E. (actuală D. SRL), a doua, având ca obiect o cerere de intervenție voluntară, în interesul pârâtei a antreprenorului general, S.C. E.. De asemenea, a intervenit în cauză, în interes propriu B., cu o cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu A. S.R.L., respingerea acțiunii reclamantei, deoarece dreptul de creanță care face obiectul pretenției este datorat de către pârâtă direct intervenientei, în baza unui contract de cesiune de creanță cu titlu de garanție, G63 din 2.08.2010, act la care s-au adăugat 3 acte adiționale. Ulterior, intervenienta principală a solicitat la pârâta C. să fie obligată la plata sumei la plata sumei de 7.100.000 direct în favoarea sa.

Pe aceste premise litigiul a fost soluționat de instanțele de fond, iar într-un prim considerent instanța de apel a admis apelurile declarate, reținând că prin încheierea interlocutorie din 1.11.2012, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a C. și excepția inadmisibilității acțiunii pornite pe fundamentul art. 1856 C. civ., iar aceasta încheiere nu a fost atacată, dar și că cererea de intervenție principală a fost respinsă fără a fi motivată soluția de primă instanță.

Astfel, a fost anulată sentința primei instanțe și procesul a fost reținut spre rejudecare de către instanța de apel fiind pronunțată decizia atacată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând criticile formulate, urmează a se constata că un prim considerent al deciziei pronunțate, criticat de către recurenta A. S.R.L. în propriul recurs, are ca fundament dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și supune verificării greșita interpretare a actului dedus judecății, actul adițional nr. x/14.09.2012 la contractul de antrepriză generală act care, în opinia recurentei, a fost întocmit cu fraudarea intereselor reclamantei.

Deși este adevărat că actul adițional la contractul de antrepriză generală cu nr. x/14.09.2012 a fost valorificat ca probă procesuală, stabilindu-se în condițiile art. 5 al acestuia că scadența ratei 20 a contractului de antrepriză nu este împlinită, totuși, nu este fondată apărarea intimatei-pârâte, care arată că prin această critică recurenta propune o reevaluare a probei pentru reconsiderarea stării de fapt lămurite în apel.

Totodată, Înalta Curte arată și că în mod greșit critica recurentei s-a fondat pe dispozițiile pct. 8 din art. 304 C. proc. civ., în realitate prin conținutul criticii, aceasta nesupunând controlului o greșită interpretare a actului juridic, prin deturnarea înțelesului lămurit al acestuia într-o manieră în care adevărata voință a părților să fi fost nesocotită.

În realitate, critica vizează lipsa oricărei cercetări efective și consistente a instanței de apel referitoare la caracterul fraudulos al actului, act care, în opinia sa, a fost preconstituit, prin conivența celorlalte părți, după începerea litigiului, în scop procesual pentru zădărnicirea demersului reclamantei. Scopul contestării actului a fost obținerea, de către reclamantă, a înlăturării acestei probe din dosar și lipsirea sa de orice relevanță în stabilirea stării de fapt.

Din această perspectivă, critica poate fi încadrată din oficiu, în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. și este fondată, întrucât concluzia instanței de apel nu prezintă argumente concrete care să releve realizarea cercetării judecătorești adecvate.

În acest sens, analiza instanței sesizate cu această apărare trebuia să aibă în vedere nu doar circumstanțe temporale, legate de data întocmirii actului, și principiul libertății contractuale a părților actului de antrepriză, ci, mai mult decât atât să evalueze dacă în condițiile art. 10 din contractul de antrepriză, coroborat cu întocmirea proceselor-verbale de recepție încheiate succesiv la 5.06.2012, 25.10.2012, a împrejurării că după recepție societatea pârâtă și-a înscris în cartea funciară imobilul construit și că acesta a fost folosit cu destinația avută în vedere de către beneficiar, a faptului că după 7.09.2012 C. a comandat, și au fost executate lucrări suplimentare, dar și împrejurarea că E. a emis la 14.09.2014 facturi care au fost în parte achitate de către pârâtă în perioada procesului, contextul și situația reală justifica sub auspicii oneste încheierea actului adițional pentru executarea contractului inițial, sau dacă acest demers a avut doar un scop procesual.

Din acest punct de vedere, instanța de apel nu a răspuns adecvat unei apărări importante a cauzei, vizând o îndeplinirea unei condiții cuprinse în dispozițiile art. 1856 C. civ. evocat ca temei al acțiunii, referitoare la scadența creanței beneficiarului, acest motiv de recurs fiind fondat și împrimând necesitatea reevaluării cauzei.

Tot în acest context, Înalta Curte subliniază că este nereală apărarea intimatei C. care opune împrejurarea că frauda sub care a fost încheiat actul adițional a fost pentru prima dată invocată în recurs. În condițiițe în care actul adițional nr. x/14.09.2012 a fost depus pentru prima dată în fața tribunalului după data de 18.03.2014, o primă contestare a actului a fost realizată în fața primei instanțe înainte de dezbaterea fondului, fiind reiterată prin motivele de apel.

Chiar și în condițiile în care, depășind chestiunea caracterului fraudulos al actului adițional, existența și executarea acestuia condiționează scadența creanței antreprenorului general, creanță deținută împotriva C., instanța de fond avea îndatorirea de a verifica executarea sa la data soluționării cauzei, în condițiile art. 5 ale convenției adiționale.

În cadrul aceluiași motiv de recurs recurenta A. S.R.L. a susținut interpretarea greșită a actului de compensare din 23.11.2012, convenție anulată prin decizia civilă nr. 227/24.03.2015 irevocabil, dar și schimbarea înțelesului lămurit al acesteia, în sensul că a considerat nedovedite datoriile dintre antreprenorul principal și subantreprenorul E. S.R.L..

Cu privire la această critică, instanța de recurs subliniază că, în raport cu decizia evocată, s-a fi valorificat în acest proces efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Așa fiind, instanța de apel nu a realizat un examen în interpretare al convenției de compensare, într-o manieră străină de voința părților .

Cu toate acestea, instanța de apel a reținut un deficit de probe atunci când a constatat că obligația A. de a proba existența unei datorii între E. (actuală D. SRL) și E. S.R.L. (actuală E. și E. SRL) nu a fost îndeplinită. Această concluzie nu s-a justificat însă pe date ale cauzei și nici nu a argumentat necesitatea unei asemenea demonstrații în condițiile în care erau activate dispozițiile art. 1856 C. civ., arătând doar că această acțiune are caracter excepțional și dispozițiile legale trebuie interpretate restrictiv.

Pe baza celor reținute, Înalta Curte arată că, deși nu se pune în cauză problema interpretării convenției de compensare între antreprenorii anteriori reclamantei A., anulate printr-o decizie irevocabilă, la analiza condițiilor acțiunii directe este necesar un răspuns efectiv la acele apărări care tind să demonstreze sau să infirme îndeplinirea condițiilor cerute de lege, într-o măsură care să facă precis și complet raționamentul instanței de fond.

Un al doilea motiv al recursului vizează, în opinia reclamantei, greșita aplicare a legii. Într-o primă argumentare, recurenta consideră că în motivarea curții de apel există contradicții. Aceasta pentru că, pe de-o parte, instanța de apel a statuat că acțiunea directă a subantreprenorilor care au acces la acțiunea directă fondată pe dispozițiile art. 1586 C. civ. este mai extinsă prin comparație cu sfera persoanelor care aveau acest drept potrivit reglementării din C. civ. de la 1864 și că în temeiul art. 1852 alin. (2) C. civ. reclamanta poate promova acțiunea directă împotriva beneficiarului C. care poate sta în judecată, iar pe de altă parte, a statuat, în considerente succesive, că interpretarea extensivă prin analogie a dispozițiilor art. 1856 C. civ. în forma avansată de reclamantă prin acțiunea principală nu este permisă de lege.

Deși dezvoltarea motivului de recurs nu corespunde unei greșite aplicări a legii, ci unei motivări contradictorii, încadrând din oficiu aceste critici în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat.

Astfel, un prim motiv al anulării sentinței atacate la instanța de apel a fost acela că nicio parte litigantă nu a atacat cu apel încheierea interlocutorie din 1.11.202, prin care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmsibilității acțiunii fondate pe dispozițiile art. 1852 alin. (2) și art. 1856 C. civ.. Prin această încheiere s-a stabilit că dispozițiile legale nu trebuie interpretate restrictiv și că pot fi extinse și la subantreprenori, inclusiv la contractul de subantrepriză încheiat cu un subantreprenor general, având în vedere și dispozițiile art. 1852 alin. (2) din C. civ. care stabilesc că subantrepriza este supusă dispozițiilor prevăzute pentru contractul de antrepriză.

Chiar instanța de apel a stabilit, în mod corect, că prin neapelarea acestei încheieri care rezolvă chestiuni judicioase lăsând să se întrevadă o soluție asupra litigiului, efectele acestea se consolidează prin dobândirea puterii de lucru judecat și nu ar mai putea fi repuse în discuție, opunându-se în litigiu pe tot parcursul soluționării sale.

De aceea, afirmația concluzivă a instanței de apel, în acea parte a considerentelor referitoare la apelul reclamantei, prin care a statuat că acțiunea directă deschisă de art. 1856 C. civ. este reglementată ca o excepție de la principiul relativității efectelor contractului, dispozițiile legale fiind de strictă interpretare, astfel încât nu pot fi extinse, prin analogie, la situația avansată de reclamant prin acțiunea principală, vine în totală contradicție cu considerentele proprii reținute în paragrafele anterioare.

Or, o contradicție de o asemenea anvergură în cadrul considerentelor cu caracter decisiv pentru soluția adoptată creează părții o îndoială justificată asupra raționamentului juridic aplicat de instanța care a soluționat procesul și asupra clarității soluției adoptate.

De aceea, fiind această îndoială asupra justificării pe care instanța a dat-o soluției pronunțate, asupra modului în care cauza a fost analizată, Înalta Curte arată că se impune reluarea judecații la instanța de fond, prin acordarea deplinului efect al puterii de lucru judecat înglobat de încheierea prin care se statueză asupra împrejurărilor litigioase referitoare la admisibilitatea acțiunii în forma avansată de reclamantă.

O ultimă critică a recurentei A. S.R.L. vizează greșita aplicare a legii, a dispozițiilor art. 1856 C. civ. care nu condiționează admiterea acțiunii de condiția ca datoria beneficiarului să fie scadentă la data acțiunii.

Acest motiv de recurs nu este însă fondat și Înalta Curte îl va înlătura. Interpretarea dispozițiilor art. 1865 C. civ. care reglementează acțiunea directă împotriva beneficiarului a persoanelor care au prestat o activitate pe baza unui contract încheiat cu antreprenorul, implică valorificarea, de către antreprenor, a tuturor excepțiilor pe care beneficiarul le poate opune contractantului său direct. Enumerându-se printre acestea și condiția exigibilității creanței, este firesc ca această apărare să poată fi opusă de beneficiar titularului acțiunii directe, chiar dacă acesta nu se află într-un raport contractual cu reclamantul, câtă vreme nu va putea să răspundă decât în limita și în condițiile în care ar răspunde față de antreprenor. Cu toate acestea, condiția exigibilității, potrivit considerentelor anterior redate în această decizie va fi reevaluată cu prilejul rejudecării, pentru aprecierea temeinicei acțiunii, ținând cont de principiul disponibilității, dar verificându-se și dacă reclamanta și-a fundamentat acțiunea pe dispozițiile art. 110 C. proc. civ.

Examinând, mai departe recursul declarat de intervenienta în interes propriu B., Înalta Curte constată că un prim motiv de recurs deduce analizei nelegalitatea actului de procedură pentru lipsa motivării dar și pentru motive succesive contradictorii.

Astfel, această recurentă consideră că este nefundamentată juridic concluzia potrivit căreia nu poate fi acceptată propunerea intervenientei de interpretare a clauzelor contractuale în sensul că, din cauza unei imposibilități a E. (actuală D. SRL) de a mai accesa o scrisoare de garanție bancară, este justificată obligarea la plata a C. a tranșei 20 a contractului de antrepriză cu reținerea unui procent de 5% din totalul sumei care ar corespunde valorii înglobate de garanție. De asemena, recurenta a subliniat și că există o contradicție în considerentele instanței de apel care, anterior promovării acestei concluzii, a arătata că intervenianta B. are deplina justificare de a pretinde direct debitorului ipotecar, societatea C., plata ultimei tranșe a contractului de antrepriză, procedând chiar la analiza pe fond a acestei pretenții, atunci când a reținut că, de fapt, tranșa 20, în valoare de 7.100.000 RON nu este scadentă în condițiile art. 5 ale actului adițional nr. x la contractul principal.

Examinând aceste critici, Înalta Curte constată că sunt doar parțial fondate.

Instanța de apel a dezvoltat corect mecanismul garanției constituite în favoarea cesionarea în garanție, B., adaptată la 6.04.2012 ca ipotecă asupra creanțelor, stabilind că actul G63/02.08.2010 are primordial funcția de garantare a obligațiilor angajate de Societatea E. și nu este o simplă cesiune de creană sau o veritabilă dare în plată.

Sub acest aspect accesarea garanției implică anumite condiții sub care creditorul ipotecar poate cere debitorului ipotecar plata directă a creanțelor care se constituie ca obiect al garanției și se substituie dreptului constituitorului ipotecii, E.. Prin considerentele contestate ca fiind nemotivate, instanța de apel a explicat că, prin efectul subrogării, creanța creditorului ipotecar nu poate fi valorificată decât în condițiile contractului de antrepriză, astfel cum acesta a fost modificat prin actul adițional nr. x Mai precis, instanța de apel a stabilit că prin efectul art. 5 al actului adițional, tranșa 20 rămasă de plată nu este scadentă ca urmare a neîndeplinirii obligației stabilite în sarcina antreprenorului.

Mai departe, curtea de apel a statuat că cererea creditorului ipotecar de a se accesa tranșa 20 cu o reținere de 5% care ar fi corespuns valorii rămase în garanție într-o scrisoare bancară care nu mai poate fi accesată din cauza insolvenței antreprenorului principal, semnifică o înlăturare a dispozițiilor art. 5 din actul adițional, care nu ar putea fi primită.

Înalta Curte arată că această expunere a considerentelor nu conține nicio contradicție în raționamentul dezvoltat de instanța de apel, iar această instanță de realizează, prin prevalența clauzei din art. 5 la actul adițional nicio interpretare a contractului care nu ar corespunde voinței netăgăduite a părților.

Totuși, ceea ce s-a solicitat instanței de apel de către B. nu a fost nici inactivarea art. 5 al actului adițional, nici reinterpretarea acestei clauze, ci o evaluarea a modalității sale de executare, în situația în care condiția accesării scrisorii de garanție bancară a devenit, prin intrarea E. (actuala D.) în insolvență, o obligație imposibil de executat.

Din această perspectivă nu se poate reține lipsa totală de motivare sau motivarea contradictorie, ci un deficit al considerentelor care trebuia să răspundă acestei solicitări, de natură să impună reanalizarea cauzei.

Succesiv, recurenta-intervenientă a arătat că decizia a fost pronunțată cu interpretarea ori aplicarea greșită a legii, reținându-se greșit că B. deține o ipotecă mobiliară, în fapt, aceasta fiind cesionara directă creanței E. impotrva C..

Dincolo de împrejurarea că recurenta nu identifică dispozițiile legale a căror aplicare ori interpretare s-au realizat printr-o greșeală de judecată, caracterizarea obiectului actelor juridice încheiate între E. și B. începând cu 8.02.2010 s-a făcut printr-o valorificare a clauzelor convenției dintre părți. Instanța de apel a stabilit continuțul acestora prin interpretarea literală a termenilor conveniți de părți, profesioniști al căror exercițiu în acest gen de operațiuni are caracter curent, dublată de împrejurarea că acțiunile ulterioare ale părților în executarea acestei convenții au corespuns sensului stabilit prin aceasta.

De aceea acest motiv de recurs este nefondat și va fi înlăturat.

Celelalte aspecte criticate de recurenta B. pe temeiul greșitei aplicări ori interpretări a legii dezvoltă un set de argumente care corespund, parțial, chiar celor stabilite de instanța de apel, iar unei părți a acestora Înalta Curtea le-a răspuns deja prin considerente a căror reluare nu se impune.

În fine, cu prilejul rejudecării cauzei, analiza temeinicie cererii B. presupune, pe lângă cele deja stabilite, verificarea îndeplinirii tuturor condițiilor stabilite în art. 5 al actului adițional nr. x la contractul de antrepriză, referitoare și la efectuarea recepției interne, remedierea deficiențelor și efectuarea verificărilor de specialitate, printr-o completă valorificare a materialului probator al cauzei.

De aceea, pentru toate aceste considerente, recursurile declarate au fost admise, decizia atacată casată, iar în temeiul art. 304 pct. 5 și 7, raportat la art. 312 alin. (3) și 314 C. proc. civ., cauza va fi trimisă pentru rejudecare la instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de intervenienta B. S.A. împotriva deciziei nr. 1560 A din 7 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 7 noiembrie 2017.