ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1765/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 401/PI din 05.04.2017 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2016, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A..

S-a arătat, în esență, că reclamantul A. are calitatea de angajat al pârâtei SNTFC "CFR Călători" S.A. în funcția de primitor-predător produse fluide la Depoul de Locomotive Timișoara/Biroul Aprovizionare Administrativ.

Prin decizia nr. TM 1/D/309/11.05.2016 pârâta a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului începând cu data de 12.05.2016 până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, măsura suspendării fiind justificată de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantului. Astfel, prin ordonanța emisă de DIICOT Serviciul Teritorial Timișoara la data de 14.04.2016 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantului A., având calitatea de inculpat în dosarul nr. x/2015, pentru comiterea infracțiunilor de grup infracțional organizat, fals intelectual, uz de fals și complicitate la delapidare cu consecințe deosebit de grave.

Reclamantul a declanșat prezentul demers judiciar, solicitând anularea deciziei de suspendare a contractului de muncă nr. x/11.05.2016 și plata drepturilor salariale de la data emiterii deciziei de suspendare și până la reîncadrarea în muncă. În esență, reclamantul a arătat că decizia contestată nu cuprinde în conținutul său precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată, instanța competentă a fi sesizată și prevede un temei de drept inaplicabil în cauză care atrage doar suspendarea calității de gestionar nu și suspendarea contractului individual de muncă.

Tribunalul a apreciat că se impune respingerea criticilor de nelegalitate invocate de către reclamant, având în vedere că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 62 alin. (3) Codul muncii pe care își întemeiază reclamantul apărarea, dispoziții legale care reglementează mențiunile pe care trebuie să le cuprindă decizia de concediere. Normele instituite pentru suspendarea contractului individual de muncă nu impun îndeplinirea anumitor condiții de formă pentru decizia de suspendare emisă, a căror nerespectare să atragă nulitatea absolută a deciziei. Faptul că nu se prevede un termen de contestare sau instanța competentă să soluționeze contestația nu înseamnă că reclamantul este privat de dreptul de a contesta decizia de suspendare, întrucât competența instanței de judecată este reglementată prin lege, iar decizia poate fi atacată oricând pe parcursul producerii efectelor juridice specifice.

Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969 reglementează un caz de suspendare legală de drept a calității de gestionar, calitate dobândită în mod evident prin încheierea contractului individual de muncă. Suspendarea intervine în virtutea legii din pricina unor împrejurări care, independent de voința părților, fac cu neputință prestarea muncii de către salariat, din pricina pericolului pe care-l reprezintă persoana suspectată de săvârșirea unor infracțiuni în legătură cu serviciul.

În cazul de față, aceste împrejurări reprezintă punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantului pentru săvârșirea unor infracțiuni în legătură cu calitatea de gestionar pe care reclamantul o deține în cazul societății pârâte.

Astfel, în ordonanța parchetului s-a reținut că începând cu anul 2010 până în prezent, la nivelul depoului de locomotive Timișoara, s-a constituit și a acționat un grup infracțional organizat, având ca scop însușirea și sustragerea combustibilului din gestiune, în baza unui plan infracțional foarte bine conceput, cu roluri clar definite pentru fiecare dintre membrii grupării. În cadrul grupului infracțional organizat, reclamantul, în calitate de primitor-distribuitor, împreună cu mecanicii de locomotivă, au alimentat în locomotive cantități de combustibil mai mici decât cele consemnate în documentele de consum, contribuind la crearea unui surplus care apoi a fost însușit și valorificat pe piața neagră, prejudiciul produs în patrimoniul pârâtei fiind estimat la suma de 3.997.068 RON.

Cu privire la susținerile reclamantului referitoare la inaplicabilitatea temeiului de drept reprezentat de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969, întrucât nu ar putea opera suspendarea contractului individual de muncă, ci doar a calității de gestionar, instanța le-a înlăturat, având în vedere că, potrivit art. 17 alin. (3) și (4) Codul muncii, funcția/ocupația reprezintă unul dintre elementele obligatorii care trebuie să se regăsească în conținutul contractului individual de muncă, neputând fi disociat de contractul în sine. Pe de altă parte, s-a arătat că nu se poate aplica suspendarea doar a calității de gestionar fără a se proceda la suspendarea contractului individual de muncă, pentru că din analiza fișei postului se poate observa cu ușurință că "gestionarea produselor petroliere aflate în gestiunea combustibil-lubrifianți și alimentarea cu combustibili și lubrifianți a locomotivelor/automotoarelor etc" reprezintă însuși scopul general al postului ocupat de reclamant, așadar calitatea de gestionar se identifică cu postul ocupat, conform contractului individual de muncă și atribuțiilor cuprinse în fișa postului. Cu alte cuvinte, reclamantul nu deține o altă funcție care să implice printre alte atribuții și cele de gestiune, pentru a putea fi suspendate doar atribuțiile de gestiune.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, arătând în motivare că în mod greșit prima instanță a apreciat că este un caz de suspendare de drept a contractului individual de muncă dând eficiență art. 55 lit. i) Codul muncii. Mai precizează apelantul că, în opinia sa, suspendarea calității de gestionar ar fi putut fi luată în discuție doar din perspectiva art. 55 lit. b) Codul muncii după trimiterea în judecată pentru fapte incompatibile cu funcția deținută și până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Prin cererea de apel reclamantul a solicitat și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 55 lit. i) Codul muncii.

În acest context, reclamantul a susținut în esență că în condițiile în care textul de lege menționat nu identifică în mod concret cazurile în care potrivit art. 55 lit. i) Codul muncii se atrage suspendarea de drept a contractului individual de muncă se încalcă exigența clarității și previzibilității legii consacrată de art. 1 alin. (5) din Constituție.

În susținerea afirmațiilor sale, reclamantul a făcut trimitere la raționamentul Curții Constituționale în pronunțarea Deciziei nr. 189/2.03.2006 publicată în Monitorul Oficial nr. 307 din 5.04.2006, ocazie cu care s-a arătat că principiul accesului liber la justiție consacrat prin textul citat din Legea fundamentală implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condițiile și termenele în care justițiabilii își pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele de judecată.

Pârâtul a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă, arătând că nu are legătură cu soluționarea cauzei. S-a arătat că dispozițiile art. 50, 51 și 52 din Legea nr. 53/2003 enumeră o serie de temeiuri ale suspendării contractului individual de muncă de drept ori la inițiativa angajatorului, dar reglementările cu caracter special sunt aplicabile diverselor categorii socioprofesionale, precum în prezenta cauză art. 4 alin. ultim din Legea nr. 22/1969, dispoziții pentru care nu s-a invocat excepția de neconstituționalitate prin prezenta cerere de sesizare.

Prin încheierea din 24 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de apelantul-reclamant A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 55 lit. i) Codul muncii în contradictoriu cu pârâta Sucursala Regională de Transport Feroviar Călători Timișoara.

Pentru a pronunța această încheiere, instanța a reținut, în esență, că

Excepția de neconstituționalitate este admisibilă, potrivit art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: excepția de neconstituționalitate privește o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia (alin. (1), excepția este ridicată de una dintre părți, de instanța de judecată sau de procuror (alin. (2) și dispoziția care formează obiectul excepției nu a fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale (alin. (3).

Dacă primele două condiții sunt îndeplinite, în sensul că excepția privește un text de lege în vigoare, pentru cea de a treia condiție apreciată ca fiind neîndeplinită, instanța a constatat că cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă.

În cauză, s-a reținut că obiectul judecății îl formează anularea Deciziei nr. TM 1/D/309/11.05.2016 prin care angajatorul a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului începând cu data de 12.05.2016 până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, măsura suspendării fiind justificată de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantului, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (1) lit. i) Codul muncii și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969.

Curtea de Apel Timișoara a reținut că, întrucât critica de neconstituționalitate vizează numai o parte din temeiul indicat în decizia a cărei anulare se solicită respectiv, norma cu caracter general prevăzută de art. 55 lit. i) Codul muncii, o eventuală admitere a excepției de neconstituționalitate nu ar putea conduce sub nicio formă la influențarea soluției ce ar putea fi dată în cauză, în condițiile în care decizia de suspendare a contractului individual de muncă nu trebuie să întrunească cerințe de formă, iar instanța este obligată să analizeze cauza de suspendare și din perspectiva normei speciale prevăzute de art. 4 alin. ultim din Legea nr. 22/1969.

Împotriva încheierii din 24 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2016, a formulat recurs reclamantul A..

În motivarea cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat, în esență, că în raport cu prevederile art. 50 alin. (1) Codul muncii, "Contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situații: ... i) în alte cazuri expres prevăzute de lege." A susținut că în această modalitate de redactare norma juridică nu este predictibilă, precisă, previzibilă și clară pentru a fi accesibilă cetățenilor.

S-a arătat că, în situația în care textul art. 50 lit. (i) din Codul muncii nu identifică în concret acele cazuri prevăzute de lege în care se suspendă de drept contractul de muncă înseamnă că textul normativ sus-mentionat nu întrunește condițiile de predictibilitate impuse de norma de tehnică juridică.

După evocarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind îndeplinirea condițiilor de sesizare a Curții Constituționale, recurentul-reclamant a susținut că, în situația de față, prevederea art. 50 alin. (1) lit. i) din Codul muncii a fost invocată de instanța de fond ca fiind temeiul de drept pe care se fundamentează hotărârea pronunțată, după cum și emitenta a invocat același text normativ pentru fundamentarea deciziei de suspendare a contractului de muncă al contestatorului.

Pentru argumentele expuse, recurentul-reclamant a considerat că, în mod greșit, instanța de apel a respins cererea de sesizare a Curți Constituționale, motiv pentru care a solicitat, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 admiterea recursului, casarea încheierii recurate și, rejudecind cererea, sesizarea Curții Constituționale în vederea verificării constituționalității textului normativ indicat.

În cauză, intimata-pârâtă SNTFC "CFR Călători" S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului cu privire la sesizarea Curții Constituționale în ceea ce privește neconstituționalitatea prevederilor art. 50 lit. i) din Codul Muncii, ca fiind lipsită de temei.

Analizând recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 24 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2016, raportat la temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va admite, va casa încheierea recurată și va trimite cauza aceleași instanțe spre rejudecare, în vederea sesizării Curții Constituționale, având în vedere următoarele considerente:

Recurentul-reclamant invocă, în fapt, greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia."

Art. 29 alin. (5) din același act normativ arată că, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și 3, instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Înalta Curte reține că, legiuitorul a prevăzut ca și condiție de admisibilitate, ca excepția să privească o lege sau o ordonanță ori dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, să aibă legătură cu soluționarea cauzei, să fie ridicată de părți, procuror sau instanță din oficiu, iar prevederea atacată să nu fi fost declarată neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții.

Așa fiind, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate nu are de verificat decât îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției, cerințe care, de altfel, sunt și condiții de admitere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, fără a se pronunța asupra temeiniciei. Înalta Curte reține că în considerentele încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 alin. (1) lit. i) din Codul muncii, Curtea de Apel Timișoara a arătat că nu este întrunită una din condițiile prevăzute cumulativ de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Astfel, Curtea de Apel Timișoara a reținut că, întrucât critica de neconstituționalitate vizează numai o parte din temeiul indicat în decizia a cărei anulare se solicită respectiv, norma cu caracter general prevăzută de art. 55 lit. i) Codul muncii, o eventuală admitere a excepției de neconstituționalitate nu ar putea conduce sub nicio formă la influențarea soluției ce ar putea fi dată în cauză, în condițiile în care decizia de suspendare a contractului individual de muncă nu trebuie să întrunească cerințe de formă, iar instanța este obligată să analizeze cauza de suspendare și din perspectiva normei speciale prevăzute de art. 4 alin. ultim din Legea nr. 22/1969.

Din perspectiva îndeplinirii acestei condiții de admisibilitate, Înalta Curte reamintește că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede ca dispozițiile pretins neconstituționale să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Prin urmare, legea prevede condiția ca dispozițiile legale contestate să aibă legătură cu soluționarea cauzei, iar nu ca decizia adoptată de Curtea Constituțională să conducă în mod direct și exclusive la adoptarea soluției ce ar putea fi dată în cauză, astfel cum greșit a reținut Curtea de Apel Timișoara.

Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul.

Textul legal a cărui neconstituționalitate se invocă - art. 50 alin. (1) lit. i) din Codul muncii - prevede următoarele: "Contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situații: (...) i) în alte cazuri expres prevăzute de lege.".

Cu privire la relevanța pe care soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată o are în prezenta cauză, din analiza textului a cărui neconstituționalitate a fost invocată și față de obiectul cauzei se constată că sunt fondate criticile recurentului-reclamant norma vizată de excepție având legătură cu soluționarea cauzei.

Astfel, Înalta Curte reține că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 alin. (1) lit. i) din Codul muncii este admisibilă, întrucât textul de lege a cărui neconstituționalitate se invocă are legătură cu soluționarea litigiului, în condițiile în care obiectul cererii de chemare în judecată îl formează anularea Deciziei nr. TM 1/D/309/11.05.2016 prin care angajatorul a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului începând cu data de 12.05.2016 până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, decizie întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (1) lit. i) Codul muncii și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969.

Cu alte cuvinte, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată dispozițiile art. 50 lit. (i) din Codul muncii invocate de recurentul-reclamant ca fiind neconstituționale întrucât nu întrunesc condițiile de predictibilitate impuse de norma de tehnică juridică, au legătură cu soluționarea cauzei reprezentând unul din temeiurile reținute de angajator pentru luarea deciziei.

Încheierea de ședință din 24 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2016 este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor înscrise în art. 29 din Legea nr. 47/1992, instanța apreciind eronat asupra neîntrunirii exigenței normei legale sub aspectul întrunirii cumulative a condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate.

În consecință, pentru considerentele expuse, și reținând că celelalte condiții de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, au fost constatate îndeplinite de curtea de apel, în temeiul dispozițiilor art. 497 alin. (1) C. proc. civ. și art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte va admite recursul, va casa încheierea recurată și va trimite cauza aceleași instanțe spre rejudecare, în vederea sesizării Curții Constituționale, conform dispozițiilor art. 29 alin. (4) din actul normativ sus-menționat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 24 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2016.

Casează încheierea recurată și trimite cauza aceleași instanțe spre rejudecare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2017.