ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4617/2010

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Tribunalul Suceava prin sentința

civilă nr. 1973 din 10 noiembrie 2009 a respins ca nefondată acțiunea formulată

de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul

Ministerului Administrației și Internelor prin care acesta a solicitat

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia pentru o

perioadă de cel mult trei ani, față de pârâtul V.F.

Tribunalul a reținut că acțiunea a

fost motivată în fapt pe împrejurarea că pârâtul a fost returnat din Italia la

13 mai 2009 în baza unui decret al Prefecturii Provinciei Palermo, act prin

care s-a luat împotriva acestuia măsura interzicerii de a se mai afla pe

teritoriul Italiei din cauza comportamentului avut pe perioada șederii sale în

această țară.

În drept, acțiunea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 și pe obiectivul nr. 2

lit. d) din H.G. nr. 1347/2007.

Tribunalul a reținut că cetățenii

Uniunii Europene au dreptul să se deplaseze și să locuiască unde doresc pe

teritoriul statelor membre, iar potrivit art. 27 din Directiva 2004/38/CE

restricționarea libertății de circulație și de ședere a acestora și a membrilor

lor de familie poate fi dispusă doar pentru motive de ordine publică, siguranță

publică sau sănătate publică, măsurile de restricționare a acestui drept

trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv

pe conduita persoanei în cauză care trebuie să reprezinte o amenințare reală și

suficient de serioasă la adresa securității statului respectiv.

În acest sens s-a reținut art. 3 din

Directiva nr. 64/221 care impune statelor membre obligația de a-și întemeia

deciziile pe evaluarea fiecărui caz în parte și nu pe considerații generale.

S-a constatat astfel că pârâtul nu a

fost judecat și condamnat în Italia pentru o faptă penală, ci a fost acuzat

numai pentru ședere ilegală și muncă la negru, în cauză nefiind incidente

motivele pentru care dreptul la liberă circulație al persoanei poate fi

îngrădit în condițiile exprese ale art. 27 din Directiva 2004/38/CE care

determină și interpretarea dispozițiilor Legii nr. 248/2005 în concordanță cu

acestea.

Curtea de Apel Suceava, prin decizia

nr. 3 din 22 ianuarie 2010, a respins ca nefondat apelul reclamantului.

S-a constatat că în cauză nu s-a

dovedit că pârâtul s-ar afla în una din cele trei situații care ar justifica

restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație.

Curtea a apreciat că spre deosebire de

norma internă (art. 38 din Legea nr. 248/2005) care prevede restrângerea

dreptului la liberă circulație condiționat numai de simpla returnare a

cetățeanului român în România, norma comunitară (art. 27 din Directiva nr.

2004/38/CE) indică trei posibile situații în care se impune luarea acestei

măsuri restrictive, neconcordanță soluționată prin preferarea normei europene.

Împotriva deciziei Curții de Apel

Suceava reclamantul a declarat recurs, transmis prin fax la 04 februarie 2010

la Curtea de Apel Suceava și înregistrat la acea instanță la 10 februarie 2010

(în termen în raport de data comunicării deciziei, 03 februarie 2010).

S-a criticat decizia pentru neluarea

în considerare a motivului ce a condus la dispunerea măsurii îndepărtării

pârâtului de pe teritoriul Italiei, și anume comportamentul antisocial al

acestuia, care a constituit o amenințare la securitatea și ordinea publică,

fiind considerat un real pericol public.

S-au invocat dispozițiile art. 5 din

Legea nr. 248/2005, modificată prin O.U.G. nr. 5/2006, care dispune că pe

perioada șederii cetățenii străini au obligația respectării legislației

României și de a nu desfășura activități de natură să compromită imaginea țării

și să contravină obligațiilor asumate de România, precum și să respecte

legislația statului în care se află.

În raport de cele reținute în sarcina

pârâtului de autoritățile italiene, recurenta a apreciat că în persoana

acestuia sunt întrunite dispozițiile prevăzute de art. 27 din Directiva nr.

2004/38/CE și deci se impunea admiterea acțiunii, prin restrângerea dreptului

la liberă circulație.

Au mai fost invocate prevederile art. 1

pct. 1 din Acordul dintre România și Republica Italiană privind readmisia

persoanelor aflate în situație ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997,

potrivit căruia fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la

cererea celeilalte părți contractante și fără alte formalități, orice persoană

(cetățean al statului solicitat) care nu îndeplinește condițiile necesare

pentru intrare sau nu întrunește cerințele pentru ședere pe teritoriul părții

contractante solicitante.

S-a mai arătat că nu s-a ținut cont de

art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007.

Deși recursul nu a fost motivat în

drept, criticile formulate se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând hotărârea atacată din prisma

acestui motiv se constată, în raport de actele dosarului, că aceasta este

legală și temeinică, recursul urmând a fi respins pentru considerentele ce

succed:

Instanțele au făcut o corectă aplicare

a dispozițiilor legale incidente în cauză, constatând în raport de art. 21

alin. (2) din Constituție că există o neconcordanță - între norma internă

invocată ca temei al acțiunii - art. 38 din Legea nr. 248/2005 cu modificările

ulterioare pe de o parte și Norma comunitară reprezentată de art. 27 din

Directiva nr. 2004/3 8/CE și au dat acestui conflict rezolvarea prevăzută de

norma constituțională.

Aplicând dreptul național,

jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în

lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul

(efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor

art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Sub acest aspect, instanțele de fond

și respectiv, de apel au rezolvat, în mod corect, conflictul dintre norma

internă și cea comunitară, dând preeminență acesteia din urmă și apreciind, în

concordanță cu reglementarea comunitară, că nu este justificată măsura

îngrădirii dreptului la libera circulație, de conduita pe care pârâtul a avut-o

pe teritoriul statului italian, dedusă a fi contrară ordinii publice din

referirile cu caracter de generalitate din procesul - verbal întocmit de

autoritățile italiene.

Făcând aplicarea dreptului comunitar

instanțele nu au încălcat dispozițiile Acordului încheiat între România și

Republica Italiană (ratificat prin Legea nr. 137/1997) invocat de recurentă cât

privește obligarea de readmisie a propriilor cetățeni la cererea statului pe

teritoriul căruia aceștia s-au aflat.

Însuși Acordul invocat în art. 11

prevede în mod expres:

„Dispozițiile prezentului acord nu

aduc atingere obligațiilor părților contractante de admisie sau de readmisie a

cetățenilor străini, ce decurg din aplicarea altor acorduri internaționale.

Acestea nu aduc atingere nici aplicării dispozițiilor acordurilor și

convențiilor internaționale privind drepturile omului, la care cele două state

sunt părți”.

H.G. nr. 1347/2007 invocat de

recurentă nu este incident în cauză cât privește soluționarea acțiunii cu care

instanțele au fost sesizate (aplicarea unei măsuri restrictive a dreptului la

liberă circulație).

Prin H.G. menționat s-a aprobat un

plan de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca

urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a unor

reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriul său a acestor cetățeni.

Aceste măsuri vizează, potrivit competențelor, Ministerul Internelor și

Administrației Publice, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și

Finanțelor, Ministerul Afacerilor Externe.

Entitățile administrative enumerate

sunt desemnate să stabilească o serie de obiective în planul cooperării

polițienești, judiciare și asistenței consulare, în sprijinul cetățenilor

români vizați de măsurile luate de statul italian.

Celelalte critici din recurs, care se

referă la greșita interpretare a probelor administrate, nu mai pot forma motiv

de recurs în sensul art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., după abrogarea pct. 11 al

acestui art. prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, publicată în M. Of.

nr. 479/02.10.2000.

Văzând dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. în raport de considerentele mai sus arătate, s-a respins recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența

Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei civile

nr. 3 din 22 ianuarie 2010 a Curții de

Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

septembrie 2010.