ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4617/2010

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Tribunalul Suceava prin sentința civilă nr. 1973 din 10 noiembrie 2009 a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor prin care acesta a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia pentru o perioadă de cel mult trei ani, față de pârâtul V.F. Tribunalul a reținut că acțiunea a fost motivată în fapt pe împrejurarea că pârâtul a fost returnat din Italia la 13 mai 2009 în baza unui decret al Prefecturii Provinciei Palermo, act prin care s-a luat împotriva acestuia măsura interzicerii de a se mai afla pe teritoriul Italiei din cauza comportamentului avut pe perioada șederii sale în această țară.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 și pe obiectivul nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007. Tribunalul a reținut că cetățenii Uniunii Europene au dreptul să se deplaseze și să locuiască unde doresc pe teritoriul statelor membre, iar potrivit art. 27 din Directiva 2004/38/CE restricționarea libertății de circulație și de ședere a acestora și a membrilor lor de familie poate fi dispusă doar pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, măsurile de restricționare a acestui drept trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză care trebuie să reprezinte o amenințare reală și suficient de serioasă la adresa securității statului respectiv.

În acest sens s-a reținut art. 3 din Directiva nr. 64/221 care impune statelor membre obligația de a-și întemeia deciziile pe evaluarea fiecărui caz în parte și nu pe considerații generale. S-a constatat astfel că pârâtul nu a fost judecat și condamnat în Italia pentru o faptă penală, ci a fost acuzat numai pentru ședere ilegală și muncă la negru, în cauză nefiind incidente motivele pentru care dreptul la liberă circulație al persoanei poate fi îngrădit în condițiile exprese ale art. 27 din Directiva 2004/38/CE care determină și interpretarea dispozițiilor Legii nr. 248/2005 în concordanță cu acestea. 2. Instanța de apel Curtea de Apel Suceava, prin decizia nr. 3 din 22 ianuarie 2010, a respins ca nefondat apelul reclamantului.

S-a constatat că în cauză nu s-a dovedit că pârâtul s-ar afla în una din cele trei situații care ar justifica restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație. Curtea a apreciat că spre deosebire de norma internă (art. 38 din Legea nr. 248/2005) care prevede restrângerea dreptului la liberă circulație condiționat numai de simpla returnare a cetățeanului român în România, norma comunitară (art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE) indică trei posibile situații în care se impune luarea acestei măsuri restrictive, neconcordanță soluționată prin preferarea normei europene.

3. Recursul Împotriva deciziei Curții de Apel Suceava reclamantul a declarat recurs, transmis prin fax la 04 februarie 2010 la Curtea de Apel Suceava și înregistrat la acea instanță la 10 februarie 2010 (în termen în raport de data comunicării deciziei, 03 februarie 2010). S-a criticat decizia pentru neluarea în considerare a motivului ce a condus la dispunerea măsurii îndepărtării pârâtului de pe teritoriul Italiei, și anume comportamentul antisocial al acestuia, care a constituit o amenințare la securitatea și ordinea publică, fiind considerat un real pericol public. S-au invocat dispozițiile art. 5 din Legea nr. 248/2005, modificată prin O.U.G. nr. 5/2006, care dispune că pe perioada șederii cetățenii străini au obligația respectării legislației României și de a nu desfășura activități de natură să compromită imaginea țării și să contravină obligațiilor asumate de România, precum și să respecte legislația statului în care se află.

În raport de cele reținute în sarcina pârâtului de autoritățile italiene, recurenta a apreciat că în persoana acestuia sunt întrunite dispozițiile prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE și deci se impunea admiterea acțiunii, prin restrângerea dreptului la liberă circulație. Au mai fost invocate prevederile art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, potrivit căruia fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără alte formalități, orice persoană (cetățean al statului solicitat) care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu întrunește cerințele pentru ședere pe teritoriul părții contractante solicitante.

S-a mai arătat că nu s-a ținut cont de art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007. 4. Analiza instanței de recurs. Deși recursul nu a fost motivat în drept, criticile formulate se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând hotărârea atacată din prisma acestui motiv se constată, în raport de actele dosarului, că aceasta este legală și temeinică, recursul urmând a fi respins pentru considerentele ce succed: Instanțele au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, constatând în raport de art. 21 alin. (2) din Constituție că există o neconcordanță - între norma internă invocată ca temei al acțiunii - art. 38 din Legea nr. 248/2005 cu modificările ulterioare pe de o parte și Norma comunitară reprezentată de art. 27 din Directiva nr. 2004/3 8/CE și au dat acestui conflict rezolvarea prevăzută de norma constituțională.

Aplicând dreptul național, jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene. Sub acest aspect, instanțele de fond și respectiv, de apel au rezolvat, în mod corect, conflictul dintre norma internă și cea comunitară, dând preeminență acesteia din urmă și apreciind, în concordanță cu reglementarea comunitară, că nu este justificată măsura îngrădirii dreptului la libera circulație, de conduita pe care pârâtul a avut-o pe teritoriul statului italian, dedusă a fi contrară ordinii publice din referirile cu caracter de generalitate din procesul - verbal întocmit de autoritățile italiene.

Făcând aplicarea dreptului comunitar instanțele nu au încălcat dispozițiile Acordului încheiat între România și Republica Italiană (ratificat prin Legea nr. 137/1997) invocat de recurentă cât privește obligarea de readmisie a propriilor cetățeni la cererea statului pe teritoriul căruia aceștia s-au aflat. Însuși Acordul invocat în art. 11 prevede în mod expres: „Dispozițiile prezentului acord nu aduc atingere obligațiilor părților contractante de admisie sau de readmisie a cetățenilor străini, ce decurg din aplicarea altor acorduri internaționale. Acestea nu aduc atingere nici aplicării dispozițiilor acordurilor și convențiilor internaționale privind drepturile omului, la care cele două state sunt părți”.

H.G. nr. 1347/2007 invocat de recurentă nu este incident în cauză cât privește soluționarea acțiunii cu care instanțele au fost sesizate (aplicarea unei măsuri restrictive a dreptului la liberă circulație). Prin H.G. menționat s-a aprobat un plan de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a unor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriul său a acestor cetățeni. Aceste măsuri vizează, potrivit competențelor, Ministerul Internelor și Administrației Publice, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Afacerilor Externe. Entitățile administrative enumerate sunt desemnate să stabilească o serie de obiective în planul cooperării polițienești, judiciare și asistenței consulare, în sprijinul cetățenilor români vizați de măsurile luate de statul italian.

Celelalte critici din recurs, care se referă la greșita interpretare a probelor administrate, nu mai pot forma motiv de recurs în sensul art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., după abrogarea pct. 11 al acestui art. prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, publicată în M. Of. nr. 479/02.10.2000. Văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. în raport de considerentele mai sus arătate, s-a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei civile nr. 3 din 22 ianuarie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2010.