ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2291/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, anularea Deciziei nr. 5470/21.04.2016 emisă de pârâtă cu referire la cererile de retrocedare nr. x/26.02.2003 și nr. y/27.02.2003 formulate de reclamantă privind imobilul situat în Mun. Blaj, jud. Alba, înscris inițial sub A+l CF nr. x Blaj-sat sub nr. x22, și:

- în principal, restituirea în natură în favoarea reclamantei a imobilului situat în Mun. Blaj, jud. Alba, înscris sub A+l în CF nr. x Blaj-sat sub nr. x22;

- în subsidiar, obligarea pârâtei la emiterea în favoarea reclamantei a deciziei privind acordarea de despăgubiri în condițiile legii, în situația în care nu se poate dispune restituirea în natură.

Prin sentința civilă nr. 228 din 10 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de fond cuprinde motive contradictorii.

Astfel, deși în partea de motivare care vizează cererea de restituire în natură a imobilului ce face obiectul cauzei, instanța de fond a reținut că acesta este în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române Blaj I, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, neputând fi restituit în natură, precum și că terenul în cauză "are destinația de cimitir, fiind afectat unor amenajări de utilitate publică" (pag. 6 din hotărârea, paragraful 8), în ceea ce privește capătul subsidiar de cerere, care vizează acordarea de despăgubiri în situația imposibilității restituirii în natură, a reținut că în cauză nu sunt aplicabile prev. art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de fond a pronunțat hotărârea ce face obiectul recursului cu încălcarea și aplicarea normelor de drept material sus-menționate, pornind de la premise de fapt corecte (terenul este afectat unor amenajări de utilitate publică), dar aplicând greșit temeiurile de drept incidente, considerând că măsuri reparatorii în echivalent se pot acorda doar dacă terenul este ocupat în totalitate de construcții noi).

De asemenea, instanța de fond a reținut că reclamantei i se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent doar dacă sunt îndeplinite toate celelalte condiții ale legii, fără a indica în mod concret care dintre condițiile prev. de O.U.G. nr. 94/2000 nu sunt îndeplinite în cauză pentru acordarea de despăgubiri.

A mai susținut recurenta că prima instanță a pronunțat hotărârea atacată prin aplicarea greșită a normelor de drept material și din prisma faptului că a considerat că reclamanta nu are dreptul la despăgubiri, în cauză fiind aplicabile prev. art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

În reținerea acestui considerent, Curtea de Apel Alba Iulia a dat eficiență exclusivă și totală apărării pârâtei, în sensul că se pot acorda despăgubiri pentru imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, doar dacă au fost înstrăinate în mod legal după 22.12.1989. Ori, o astfel de interpretare este în contradicție cu legile de reparație (prin restituire sau echivalent), fiind evident că se dorește extinderea prevederilor acestui articol la orice categorie de imobil, indiferent de situația particulară a fiecăruia anterior anului 1989, cu toate că textul invocat se referă exclusiv la situația imobilelor ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, înstrăinate legal după 1989, și nu la situația tuturor imobilelor ce pot face obiectul O.U.G. nr. 94/2000.

De asemenea, instanța de fond nu a avut în vedere prevederile pct. 5 din H.G. nr. 1094/2005 privind modificarea H.G. nr. 1164/2002, normă metodologică aferentă art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aferentă sintagmei "terenuri nerestituite", și nici incidența în cauză a Legii nr. 165/2013.

Nu în ultimul rând, a susținut că instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că în cauză nu ar fi incidente în materie de acordare de despăgubiri nici prevederile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretând trunchiat apărările reclamantei cu trimitere la acest temei de drept și menținând concluzia privind neîndreptățirea la despăgubiri prin prisma faptului că nu îndeplinește condițiile legii speciale de retrocedare.

În practica sa relativ la art. 1 din Protocolul adițional 1, Curtea Europeană nu statuează exclusiv și explicit "asupra unui nou drept de proprietate recunoscut persoanelor care întrunesc condițiile de restituire" în sensul înlăturării sau inexistenței dreptului la reparație prin echivalent în cazul imposibilității de restituire în natură, așa cum interpretează instanța de fond jurisprudența Curții.

În ceea ce privește noțiunea de "bun" în sensul Convenției și a practicii Curții, aceasta a statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII).

În jurisprudența sa constantă referitoare la instituțiile reglementate prin Convenție, Curtea a statuat că "bunurile" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 pot fi fie "bunuri existente" (în acest sens Van der Mussele contra Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983, seria x nr. x, p. 23, § 48, și Malhous contra Republicii Cehe (dec.) [GC], nr. 33071/96, CEDO 2000 XII), fie valori patrimoniale, inclusiv creanțele, pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a le vedea concretizate (de exemplu, B. S.A. și alții contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria x nr. x, p. 21 § 31, și Ouzounis și alții contra Greciei, nr. 49144/99, 18 aprilie 2002, § 24, Driha contra România, hotărârea din 21 februarie 2008, cererea x/2002).

Prin urmare, Curtea a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Ori, astfel cum am arătat anterior, prin raportare la normele de drept material indicate, recurenta îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru acordarea de despăgubiri.

Față de aceste aspecte de drept, care fac trimitere directă la aplicabilitatea în cauză a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, consideră nelegală soluția de respingere a acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cauzei, în condițiile în care, potrivit prevederilor art. 20 din Constituție, instanța de fond trebuia să facă aplicarea directă a normei convenționale, înlăturând aplicarea normei interne contrare reținut a fi incidentă parțial în cauză (art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000).

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți supra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși recurenta invocă existența unor considerente contradictorii, în realitate aduce critici cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, situație în care instanța de control judiciar urmează a le analiza din perspectiva cazului de casare prevăzut de punctul 8 al acestui articol.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, reținând că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material, în speță dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

O.U.G. nr. 94/2000, republicată, formă în vigoare la data soluționării cererii de retrocedare, reglementează condițiile de restituire a imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult.

Art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) din acest act normativ prevede ca o condiție de admisibilitate a cererii de retrocedare ca imobilul să se afle în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public ori în patrimoniul unei regii autonome, societate sau companie națională, o societate comercială la care statul ori o autoritate a administrației publice locale este acționar sau asociat majoritar.

Așadar, numai în situația în care imobilul se află în proprietatea statului poate fi retrocedat, întrucât dreptul de proprietate privată este garantat de art. 44 din Constituție și art. 1 Protocolul 1 din CEDO, astfel că statul nu poate dispune de dreptul de proprietate al unei persoane juridice de drept privat.

Imobilul solicitat de reclamantă este în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române Blaj I, persoană juridică de drept privat. Așa fiind, statul român prin Comisia pârâtă nu putea, în virtutea normelor sus enunțate, să dispună retrocedarea lui reclamantei.

Statutul de utilitate publică nu-i conferă niciunui cult religios calitatea de persoană juridică de drept public, cultele religioase fiind persoane juridice de drept privat al căror drept de proprietate asupra bunurilor lor este garantat constituțional. Prevederea expresă a atributului de utilitate publică dovedește caracterul privat al persoanei juridice ce beneficiază de acest statut, în cazul persoanelor juridice de drept public neexistând o astfel de prevedere, întrucât ar fi o exprimare pleonastică, utilitatea publică fiind de esența acestor persoane.

Este adevărat că imobilul a aparținut cultului religios reclamant și au fost preluate de statul român în perioada prevăzută de lege însă, acestea nu se regăsesc în proprietatea statului român în anul 1989, condiție esențială și justificată impusă de actul normativ de retrocedare.

Trebuie menționat că, potrivit jurisprudenței CEDO:

"art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, §48; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr. 48.321/99, §121, CEDO 2002-II]."

În conformitate cu aceste considerente, Înalta Curte reține că reclamanta nu a dobândit un drept absolut de retrocedare a bunurilor preluate de stat, în temeiul art. 1 Protocolul 1 CEDO. Legiuitorul are libertatea de a institui condițiile de retrocedare și numai dacă sunt întrunite aceste condiții se poate dispune retrocedarea.

Pe de altă parte, reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun pentru a invoca încălcarea art. 1 Protocolul 1 CEDO, întrucât în mod constant a statornicit Curtea europeană că:

"transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. " Rezultă că aceste imobile nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta s-ar putea prevala.

În concluzie, întrucât nu este îndeplinită condiția prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 cu privire la existența bunurilor în patrimoniul statului sau persoanelor juridice la care statul este acționar/asociat majoritar, iar inexistența niciunui alt act normativ cu caracter reparator în baza căruia reclamanta să fi putut obține restituirea în natură a imobilelor ce fac obiectul acțiunii nu poate constitui temei al cererii reclamantei, decizia pârâtei a fost emisă în conformitate cu legea.

În ceea ce privește solicitarea de acordare de despăgubiri în situația imposibilității de restituire în natură, în mod corect apreciază pârâta că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât imobilul nu a fost înstrăinat legal după data de 22.12.1989. Și din acest punct de vedere instanța de control judiciar constată că dreptul la acordare de despăgubiri este condiționat de legiuitor. Condiția impusă privind înstrăinarea imobilului după anul 1989 nu este îndeplinită în cauză.

Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia reclamanta este îndreptățită la despăgubiri în baza dispozițiilor art. 1 alin. (4) din actul normativ menționat, care stabilesc că "în cazul în care terenul este ocupat parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcții noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora și pentru cea afectată unei amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. În cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent", întrucât din interpretarea acestor dispoziții, rezultă că măsurile compensatorii pot fi acordate doar atunci când sunt îndeplinite toate celelalte cerințe speciale prevăzute de actul normativ și acesta nu poate fi restituit în natură, deoarece este ocupat de construcții noi sau este afectat unei amenajări de utilitate publică.

Referitor la fundamentarea solicitării de acordare a măsurilor reparatorii pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța reține că, potrivit jurisprudenței Curții, este vorba despre existența unui nou drept de proprietate recunoscut persoanelor care întrunesc condițiile de restituire, or, reclamanta nu îndeplinește condițiile legii speciale de retrocedare, în baza căreia și-a formulat cererea de restituire. Contrar susținerii reclamantei, în privința creanțelor afirmate, aceasta nu are nici cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

De asemenea, în mod corect instanța de fond a apreciat că nu poate primi susținerea reclamantei privind incidența Legii nr. 165/2013 întrucât, deși potrivit art. 3 pct. 1 din lege are în vedere și cererile de retrocedare formulate potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, condițiile de restituire sunt cele prevăzute de această legea specială, pe care reclamanta nu le îndeplinește.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 228 din 10 octombrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 mai 2019.