ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1207/2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 2.04.2018, pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurării sociale, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - pentru Senatul României a solicitat anularea Ordinului nr. 1836/22.06.2016 de respingere a cererii de acordare indemnizație pentru limita de vârstă și obligarea pârâtului la plata indemnizației lunare de limita de vârstă prevăzută de art. 49 din Legea 96/2006, începând cu data de 28.01.2016.

În motivare reclamantul a arătat că, deși dreptul la încasare a indemnizației lunare îi este conferit de dispozițiile art. 48

1

cap. X

1

din Legea nr. 96/2006, astfel cum a fost completata prin Legea 357/2015, acest drept îi este negat de către pârât.

În drept a invocat dispozițiile art. 194 și următoarele C. proc. civ., art. 7 art. 49 și următoarele din Legea nr. 96/2006, art. 2 din Hotărârea pentru aprobarea Normelor privind modul de aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea pensiilor din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și al senatorilor nr. 2/2006 și art. 1 din Hotărârea nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice privind acordarea indemnizației pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, republicată.

Prin Sentința civilă nr. 5177/21.06.2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2018 Tribunalul București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, secția a VIII-a și a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României pentru Senatul României, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că obiectul cererii îl constituie anularea Ordinului nr. 1836/22.06.2016 de respingere a cererii de acordare indemnizație pentru limită de vârstă și obligarea pârâtului la acordarea indemnizației lunare pentru limită de vârstă prevăzută de art. 48

1

din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.

De asemenea, s-a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 8 din normele Metodologice de aplicare ale dispozițiilor art. 48

1

din Legea 96/2006, acordarea indemnizației pentru limită de vârstă respectiv respingerea cererii de acordare a aceste indemnizații se face prin Ordin al secretarului general al camerei Deputaților/Senatului.

Rezultă că actul juridic care produce efecte juridice în planul acordării indemnizației în discuție îl reprezintă Ordinul emis de Senat (Ordin care, de altfel, a și fost emis în cauză, respectiv Ordinul nr. 1836/22.06.2016 prin care s-a respins cererea reclamantului) ordin ce are natura unui act administrativ cu caracter individual în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, astfel încât s-a apreciat că prezentul litigiu intră în sfera contenciosului administrativ.

Văzând și dispozițiile art. 1 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 ce prevăd că litigiile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale se soluționează în fond de secțiile de contencios și fiscal ale Curților de Apel, Tribunalul a admis excepția necompetentei materiale și a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 10.07.2018, sub nr. x/2018.

Prin Sentința civilă nr. 5269 din data de 12.12.2018, Curtea de apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ este limitat la activitatea de soluționarea a conflictelor născute fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Așadar, instanțele de contencios administrativ și fiscal nu sunt instanțe de drept comun învestite să soluționeze toate cererile de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu autoritățile publice care în activitatea lor pot fi implicate în raporturi juridice de drept constituțional, administrativ, civil, de muncă și asigurări sociale, etc.

Competența funcțională și materială a instanțelor de contencios administrativ și fiscal este specială, fiind limitată la soluționarea cererilor de chemare în judecată prevăzute de art. 8 din Legea nr. 554/2004. În afara sferei propriu-zise a contenciosului administrativ, astfel cum aceasta este prevăzută de Legea nr. 554/2004, instanțele de contencios administrativ judecă doar litigiile date expres în competența lor prin dispoziții legale speciale.

Prin urmare, emiterea unui act de către Secretariatul general al Senatului, nu atrage competența instanței de contencios administrativ decât în condițiile în care respectivul act este un act administrativ întrunind elementele definitorii ale art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sau dacă este prevăzută de o lege specială competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal.

În cauză, Ordinul nr. 1829/22.06.2016 nu este un act administrativ, ci este un act care stabilește că în cazul reclamantului, fost senator, nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea indemnizației pentru limită de vârstă. Acesta nu reprezintă decât înscrisul doveditor prin care pârâtul face aplicarea dispozițiilor privind acordarea indemnizației pentru limită de vârstă, fără a dobândi sensul de act emis, chiar cu caracter individual, în exercitarea atribuțiilor de putere cu care un organ administrativ a fost învestit.

Indemnizația pentru limită de vârstă care se acordă senatorilor, conform prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, este un drept referitor la asigurările sociale, care poate fi dedus judecății în fața instanțelor de drept comun în această materie, conform prevederilor art. 152 din Legea nr. 263/2010 coroborat cu art. 95 C. proc. civ.

Statutul de fost senator al reclamantului nu conferă acțiunii inițiate de acesta, în lipsa unei prevederi speciale, de trimitere la Legea nr. 554/2004, caracterul unei acțiuni de contencios administrativ.

Pe cale de consecință, Curtea a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

În ceea ce privește cadrul procesual se constată că prezenta cauză are ca obiect anularea Ordinului nr. 1836/22.06.2016 de respingere a cererii de acordare indemnizație pentru limita de vârstă, motivat de faptul că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. (2) lit. c) din Normele metodologice privind acordarea indemnizației pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, republicată.

Din dispozițiile Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, rezultă că aceștia nu sunt funcționari publici.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, în cazul de față este vorba despre controlul de legalitate a unui act administrativ emis de către o autoritate publică centrală.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Din cuprinsul dispozițiilor sus-citate rezultă că adresarea către instanța de contencios administrativ este condiționată de îndeplinirea următoarelor condiții: 1) cel puțin una dintre părți este o autoritate publică; 2) conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, ori nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

În speța de față cele două condiții sunt îndeplinite deoarece, Ordinul atacat este un act administrativ individual, emis de către Secretarul general al camerei Deputaților, care este un organ de specialitate al administrației publice centrale.

Însă pentru determinarea competenței materiale a instanței de contencios administrativ se au în vedere dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Pentru stabilirea competenței materiale, prevederile legale instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite actul administrativ și criteriul valoric.

În cauza de față este aplicabil criteriul rangului autorității emitente a actului administrativ contestat, fiind vorba de un act administrativ emis de către Secretarul general al camerei Deputaților/Senatului, care este un organ de specialitate al administrației publice centrale, iar competența materială aparține Curții de Apel.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - Senatul prin Secretariatul General, în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 06 martie 2019.

GGC - GV