ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 379/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, sub nr. 10790/118/2011, reclamanții R.D. și S.M. au chemat în judecată pe pârâții D.M., H.S., B.S. și SC L.C.R. SA solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâții la plata sumei de 110.000 lei reprezentând daune interese. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data de 30 iulie 2008, la punctul de lucru din Medgidia aparținând SC L.C.R. SA, a avut loc un accident de munca soldat cu decesul tatălui lor R.M. Reclamanții au mai susținut că în dosarul penal constituit ca urmare a acestui accident pârâții au fost obligați la plata unor sume de bani reprezentând daune materiale și morale către celelalte părți civile, iar față de ei nu s-a dispus obligarea la plata vreunei sume de bani, deși erau îndreptățiți.

În drept, au fost invocate prevederile art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ. În apărare, pârâta SC L.C.R. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepție, necompetența materială a Tribunalului Constanța în soluționarea cauzei. În susținerea acestei excepții, pârâta a arătat că pretențiile reclamanților izvorăsc dintr-o faptă cauzatoare de prejudicii, astfel că în materie de competență sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Aceeași excepție a fost invocată prin întâmpinare și de pârâtul B.Ș., în considerarea temeiului juridic al acțiunii reprezentat de dispozițiile art. 998-999 C. civ. Reclamanții au apreciat că față de calitatea de comerciant a pârâtei SC L.C.

SA și față de cuantumul pretențiilor deduse judecății, cererea trebuie soluționată de Secția Comercială a Tribunalului Constanța. Prin încheierea din data de 19 octombrie 2011 instanța a constatat natura comercială a cauzei având ca obiect drepturi bănești și a înaintat dosarul spre soluționare la Tribunalul Constanța, secția a II a civilă. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța a reținut că între reclamanți și pârâți nu există raporturi de muncă, acestea derulându-se doar între tatăl reclamanților, defunctul R.M. și pârâta SC L.C.R. SA Față de obiectul cererii-acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. proc. civ. și raportat la faptul ca unul dintre pârâți, respectiv SC L.C.R.

SA, are calitatea de comerciant, sunt incidente dispozițiile art. 4 C.com. care instituie o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile comerciantului. Deși textul legii se referă la contractele și obligațiile comerciantului, în realitate, cu excepțiile menționate expres de lege, toate obligațiile comerciantului, indiferent de izvorul lor, au caracter comercial. Cu ocazia soluționării cauzei înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția II civilă, sub nr. 10790/118/2011, pârâtul B.Ș. a învederat că litigiul penal a fost soluționat în mod irevocabil sens în care a depus la dosar copia minutei deciziei penale nr. 209 din 16 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosar nr. 5144/256/2008 având ca obiect apel și copia minutei deciziei penale nr. 471 din 18 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în Dosar nr. 5144/256/2008 având ca obiect recurs.

A arătat pârâtul că, în faza de judecată a apelului, celor doi reclamanți li s-a recunoscut dreptul de a se constitui părți civile în dosarul penal, iar latura civilă a fost soluționată în mod favorabil. Citați cu mențiunea dacă mai insistă în acțiune pentru termenul de judecată din data de 19 iunie 2012, reclamanții au formulat precizări la acțiune, învederând că își modifică câtimea obiectului cererii. În acest context reclamanții au arătat că solicită obligarea pârâților la plata sumei de 191.760 lei. În temeiul art. 57 alin. (3) C. proc. civ. au formulat cerere de chemare în judecată a numiților R.E. și G.I. în calitate de moștenitori ai defunctului R.M. - victima accidentului de muncă (soție, respectiv fiică).

În motivarea cererii reclamanții au arătat că prin soluționarea definitivă a Dosarului penal nr. 5144/256/2008 pârâții au fost obligați la plata unor sume de bani reprezentând daune materiale (cheltuieli de înmormântare) și daune morale. Suma de 191.760 lei pretinsă prin precizări reprezintă daune interese - beneficiu nerealizat: activul patrimonial de sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârșit fapta ilicită. În speță, beneficiul nerealizat include veniturile pe care le-ar fi primit partea vătămată participând în condițiile obișnuite la relațiile juridice civile și se compune din totalitatea veniturilor care ar fi fost obținute de autorul lor până la vârsta pensionării, respectiv: 940x12=11280 lei/ an; 11280x17 ani=191.760 lei.

Pentru dovedirea situației de fapt, reclamanții au depus la dosar adeverința din 25 mai 2012 emisă de SC L.C. SRL. Ulterior, la termenul de judecată din data de 18 septembrie 2012, R.E. și G.I. au formulat cerere de intervenție în interes propriu solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 191.760 lei reprezentând totalitatea veniturilor salariale pe care le-ar fi obținut autorul lor până la împlinirea vârstei de pensionare - beneficiu nerealizat/activul patrimonial de sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârșit fapta ilicită, soluționată în sensul admiterii în principiu conform încheierii din data de 30 octombrie 2012. În apărare, în raport de precizările și susținerile intervenienților, pârâtul B.Ș.

a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii. Pe cale de excepție a invocat autoritatea de lucru judecat și inadmisibilitatea acțiunii. În esență, a arătat că reclamanții și intervenienții în interes propriu s-au constituit părți civile în dosarul penal și au primit despăgubiri, instanțele penale soluționând latura civilă raportându-se la disp. art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. Cererile de față contravin condițiilor deduse din dispozițiile art. 19 și 20 C. proc. pen. În plus, în soluționarea laturii civile instanțele au ținut cont de nivelul veniturilor obținute de victimă sens în care au arătat la pag.

60-61 din sentință că „pentru repararea echilibrului distrus prin dispariția soțului se impune a se acorda o reparație materială care să suplinească și pierderea confortului asigurat de prezența soțului și standardului de viață alături de acesta” . După pronunțarea hotărârii penale și până la data introducerii acțiunii precizate nu s-a născut nicio pagubă materială ori morală care să necesite o reluare a discuțiilor, textele art. 19 și 90 C. proc. pen. fiind de strictă interpretare. Toți copiii defunctului erau majori la data producerii accidentului și nu îndeplineau condiția care să determine vocația la întreținere potrivit Codului familiei. Prejudiciul pretins a fi reparat nu are caracter cert sub aspectul existenței, posibilității de evaluare în timp și cuantum.

Pârâtul D.M. a formulat la rândul său întâmpinare solicitând respingerea cererilor ca nefondate. Pe cale de excepție, a invocat tardivitatea modificării cererii principale arătând că,de fapt, nu a operat o majorare a câtimii obiectului cererii ci reclamanții au solicitat acordarea altor daune decât cele dispuse de instanța care a judecat cauza penală. Totodată, pârâtul a invocat inadmisibilitatea cererii principale și a cererii de intervenție în interes propriu motivat de împrejurarea că reclamanții s-au constituit părți civile în dosarul penal și nu mai au dreptul de a promova o acțiune separată cu același obiect, la instanța civilă. O astfel de posibilitate există numai dacă instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă ori dacă victima solicită repararea unor pagube pe alt temei sau pagube care s-au produs, au fost descoperite după pronunțarea hotărârii penale ceea ce nu este cazul în speță.

Pârâta SC L.C.R. SA a formulat note scrise cu privire la natura juridică a daunelor interese, a distincțiilor dintre răspunderea civilă contractuală și răspunderea civilă delictuală. Pe cale de excepție, pârâta a invocat autoritatea de lucru judecat în raport de decizia penală nr. 471 din 18 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în Dosar nr. 5144/256/2008, prescripția dreptului la acțiune în raport de data săvârșirii faptei ilicite incriminată ca infracțiune - 30 iulie 2007 și data sesizării instanței civile - 3 august 2011, inadmisibilitatea cererilor întrucât reclamanții nu se încadrează în categoria moștenitorilor care au vocație la plata unor despăgubiri periodice: minori sau majori aflați în timpul școlarizării.

Reclamanții au formulat concluzii scrise solicitând respingerea excepției autorității de lucru judecat arătând că prin prezenta cerere se solicită acordarea altor daune decât cele dispuse de instanțele penale. Prin sentința civilă nr. 3697 din 27 noiembrie 2012 s-au respins ca nefondate excepțiile inadmisibilității acțiunii, decăderii din dreptul de a modifica acțiunea și autorității de lucru judecat, s-au respins acțiunea și cererea de intervenție în nume propriu ca nefondate și s-a respins ca nedovedită cererea pârâtului D.M. privind obligarea reclamanților și intervenienților la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele: Inadmisibilitatea este sancțiunea procedurală aplicabilă atunci când demersul judiciar al reclamantului nu este propice apărării dreptului subiectiv pretins sau interesului invocat, întrucât acesta are la dispoziție o altă cale procesuală sau atunci când, deși legea stabilește anumite condiții de exercitare a acțiunii civile, acestea nu sunt respectate de către reclamant. În speță, nu subzistă niciuna din aceste situații, dat fiind că în literatura de specialitate, în referire la cumulul răspunderii civile delictuale cu răspunderea penală s-au făcut următoarele observații: Dacă partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal ea nu se mai poate adresa, pentru aceleași pretenții cu o acțiune separată, unei instanțe civile în virtutea principiului că odată aleasă o cale de judecată nu mai este posibil să se recurgă la o altă cale.

Persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal va putea totuși să pornească acțiunea civilă în fața instanței civile dacă instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă ori dacă se pretinde repararea unor pagube care s-au născut ori s-au descoperit după pronunțarea de către prima instanță a hotărârii penale (art. 20 C. pen.). În raport de aceste distincții, cererile deduse judecății sunt admisibile. Aprecierea asupra existenței unor pagube care s-au născut ori s-au descoperit după pronunțarea de către prima instanță a hotărârii penale, a vocației reclamanților de a beneficia de repararea prejudiciului în forma pretinsă, ține de fondul cercetării judecătorești, iar nu de inadmisibilitate privită ca sancțiune ce intervine în condițiile în care demersul judiciar nu poate fi valorificat pe calea aleasă.

Relativ la decăderea reclamanților din dreptul de a modifica acțiunea, în raport de parcursul cercetării judecătorești ce a făcut obiectul Dosarului nr. 5144/256/2008, datele pronunțării deciziei penale nr. 209 din 16 decembrie 2011 și deciziei penale nr. 471 din 18 mai 2012, cererea formulată la termenul din 19 iunie 2012 prin care se urmărește repararea integrală a prejudiciului suferit se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și a fost promovată cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.

În speță, în conformitate cu dispozițiile art. 112 C. proc. civ. și principiul disponibilității ce guvernează desfășurarea procesului civil, reclamanții și intervenienții au investit instanța civilă cu soluționarea unei acțiuni în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. relative la repararea integrală a prejudiciului, pretinzând acordarea unor despăgubiri ce nu au făcut obiectul cercetării judecătorești de către instanța penală. În acest context, în cauza de față nu este îndeplinită cerința triplei identități de părți obiect și cauză pentru a pretinde aplicarea art. 1201 C. civ. Pe fond s-au reținut ca pertinente apărările exprimate de pârâți conform cărora prin probatoriile administrate conform art. 1169 C. civ., reclamanții nu au făcut dovada împrejurării că despăgubirile solicitate reprezintă o reparare a unor pagube născute ori descoperite după pronunțarea de către prima instanță a hotărârii penale.

Calitatea de salariat a autorului reclamanților și nivelul retribuției acestuia erau cunoscute la data intervenirii accidentului de muncă soldat cu decesul acestuia iar „lipsa activului patrimonial de sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârșit fapta ilicită” putea fi prevăzută de reclamanți și supusă controlului judiciar în fața instanței penale care a soluționat acțiunea civilă. În același context, reclamanții nu au făcut dovada că la data decesului îndeplineau condițiile deduse din art. 86 și urm. C. fam. în sensul că erau minori aflați în întreținerea autorului lor sau majori aflați în continuarea studiilor pentru a beneficia de o despăgubire apropiată de natura unei pensii de întreținere sau de urmaș (valabil și pentru soția supraviețuitoare).

Reclamații și intervenienții sunt majori, au capacitate de muncă deplină, iar soția supraviețuitoare a primit de la instanța penală o reparație care să suplinească pierderea confortului asigurat de prezența soțului și standardului de viață alături de acesta. De asemenea contravaloarea salariului pe care defunctul l-ar fi obținut până la data împlinirii vârstei de pensionare nu reprezintă un prejudiciu cert și viitor, ci unul eventual care nu poate fi acordat în condițiile art. 998-999 C. civ. întrucât nimeni nu poate garanta stabilitatea unui loc de muncă, nivelul constant al unei retribuții, capacitatea de muncă etc. Pentru toate aceste considerente, întrucât nu există temeiuri de fapt pentru suplimentarea despăgubirilor acordate de instanța penală, acțiunea principală și cererea de intervenție în interes propriu sunt nefondate.

Față de dispozițiile art. 1169 C. civ. în referire la art. 274 C. proc. civ, instanța a respins ca nefondată cererea pârâtului D.M. de acordare a cheltuielilor de judecată, reținând că acesta nu a făcut dovada sumei avansate cu titlu de onorariu avocat. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanți R.D. și S.M. și intervenienții R.E. și G.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin motivele de apel s-a solicitat desființarea hotărârii pronunțată de către Tribunalul Constanta, iar pe cale de consecința să se admită acțiunea formulata în cauza și să se dispună obligarea în solidar a paraților la plata sumei de 191.760 lei reprezentând daune materiale (suplimentar fata de cele acordate de către instanța penala).

Apelanții au arătat că, obiectul prezentei acțiuni îl reprezintă obligarea paraților la plata daunelor materiale rezultate ca urmare a săvârșirii faptei penale, iar daunele materiale solicitate prin prezenta nu reprezintă decât o suplimentare a daunelor materiale acordate de către instanța penală. Astfel, instanța care a judecat cauza penala a dispus asupra daunelor morale precum și asupra daunelor materiale - respectiv cheltuielile privind înmormântarea victimei și obiceiurile tradiționale. În speța dedusă judecății reclamanții și intervenienții au solicitat alte daune materiale decât în cauza penală, respectiv beneficiul nerealizat, în cuantumul sumei de 191.760 lei. Din acest punct de vedere au înțeles să precizeze încă o dată că prezenta acțiune este în sensul de a statua natura daunelor interese solicitate, reprezentate de cu totul altceva, respectiv de beneficiul nerealizat.

În acest sens au solicitat a se observa că prejudiciul patrimonial are două părți componente: - pierderea efectiv suferita (cheltuieli materiale, daune morale), cu privire la care s-a dispus repararea, prin hotărârea instanței penale; - beneficiul nerealizat (activul patrimonial de sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârșit fapta ilicită). Unul dintre principiile reparării prejudiciului este repararea integrală a acestuia. Pierderea efectiv suferită constă într-o micșorare a valorii active a patrimoniului păgubitului, pe când beneficiul nerealizat este lipsa activului patrimonial de sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârșit fapta ilicită. Altfel spus, dauna reală constă din acele cheltuieli pe care păgubitul, ale cărui drepturi sunt încălcate, le-a suportat sau le va suporta pentru revenirea la situația anterioară încălcării drepturilor.

Beneficiul nerealizat include veniturile pe care le-ar fi primit persoana vătămată participând, în condiții obișnuite, la relațiile juridice civile, dacă drepturile nu i-ar fi fost încălcate. După regula generală, urmează a fi reparata (în urma antrenării răspunderii) atât dauna reală, cât și beneficiul nerealizat. În aceste condiții, beneficiul nerealizat se compune din totalitatea veniturilor care ar fi fost obținute de defunctul soț, respectiv tată până la vârsta pensionarii, respectiv: 940 lei/ luna x 12 luni=11280 lei/ an;11280 lei/ an x 17 ani (perioada până la vârsta pensionarii) = 191 760 lei. Motivarea instanței de fond precum că reclamanții, conform 1169 C. civ., nu au făcut dovada împrejurării că despăgubirile solicitate reprezintă o reparare a unor pagube născute ori descoperite după pronunțarea de către prima instanță a hotărârii penale, reprezintă o susținere nefondată și subiectivă, în contextul în care dispozițiile art. 1169 C. civ.

nu prevăd asemenea condiții inovatoare precum cele ale instanței, aceste dispoziții legale prevăzând doar că cel ce face o propunere înaintea judecații trebuie să o dovedească. De asemenea, este nefondată și motivarea instanței de fond care a apreciat că reclamanții nu au făcut dovada că aceștia se aflau în întreținerea victimei la momentul tragediei, în contextul în care R.D. era minor, R.E. nu avea niciun venit, iar celelalte două reclamante depindeau de veniturile tatălui lor. Faptul ca toți reclamanții au la acest moment capacitate de muncă nu înseamnă că aceștia nu au fost lipsiți de activul patrimonial de sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi produs fapta ilicită.

Pe de alta parte, instanța de fond a făcut o gravă confuzie între daunele morale (reparație care să suplinească pierderea confortului asigurat de prezența soțului și standardului de viață alături de acesta) și daunele materiale solicitate, reprezentate prin lipsa activului patrimonial de sporire. B.Ș., în calitate de intimat - pârât, în baza art. 115 C. proc. civ., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței civile nr. 3697 din 27 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanta. Intimatul a invocat că apelanții, nu au înțeles să menționeze „hotărârea ce se atacă", conform art. 287 C. proc. civ., fapt sancționat cu nulitatea cererii, și că nu sunt invocate „motivele de drept pe care se întemeiază apelul" conform art. 287 C. proc.

civ. A solicitat a se verifica, invocând excepția calității de reprezentant, în ce măsură procura primită de avocatul părților apelante îndeplinește condițiile legii, în sensul că acesta este mandatat prin semnătura de toți cei patru apelanți să declare, redacteze și semneze apelul pentru ei, aspect important și în lumina prevederilor art. 287 coroborat cu art. 133 C. proc. civ. Intimatul a înțeles să reitereze inadmisibilitatea pretențiilor, motivat de faptul că nu se încadrează în niciunul din temeiurile de drept care le-ar fi permis exercitarea căii civile, raportat la procesul penal soluționat în mod definitiv. În cazul dedus judecații, după pronunțarea hotărârii penale de către prima instanță penală (04 august 2010) și până la data introducerii acțiunii precizate (19 iunie 2012) nu s-a născut nicio pagubă materială ori morală care să necesite o nouă reluare a discuțiilor.

Cum textele de lege amintite (art. 19 și 20 C. proc. civ.) sunt limitativ prevăzute și de stricta interpretare, acțiunea este inadmisibilă. S-a arătat că reclamanții nu au făcut dovada că se aflau în întreținerea victimei la momentul tragediei, în dosarul penal existând certificatul de naștere al lui R.D. care dovedește că era major la data decesului. Instanțele din dosarul penal au ținut cont în soluționarea laturii civile și de nivelul veniturilor obținute de victimă, s-a avut în vedere că, „întrucât nu rezultă ca soții erau despărțiți în fapt sau că veniturile obținute de victimă aveau altă destinație, instanța apreciază că pentru repararea echilibrului distrus prin dispariția soțului se impune a se acorda o reparație materială, care să suplinească și pierderea confortului asigurat de prezența soțului și standardului de viață alături de acesta", sens în care instanța a acordat despăgubiri.

SC L.C.R. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat. Prealabil s-a invocat că cererea de apel nu cuprinde numărul sentinței apelate atacate și nu sunt indicate motivele de drept pe care apelul se întemeiază. Pe fondul cauzei, a prezentat soluția pronunțată în cauza penală și a susținut că este realmente evident faptul că, la data producerii accidentului soldat cu decesul autorului reclamanților, aceștia au cunoscut existența și cuantumul drepturilor salariale de care defunctul beneficia, aceste aspecte neconstituind în fapt un element de noutate de care reclamanții să fi luat la cunoștință după data producerii tragediei.

Altă fundamentare a faptului că reclamanții nu erau îndreptățiți la plata sumelor reclamate este aceea că, deși având calitatea de succesori ai defunctului R.M., aceștia nu aveau vocația de a beneficia de o prestație periodică întrucât la data producerii accidentului aceștia nu erau minori sau majori aflați în timpul școlarizării și nu se aflau în întreținerea legală sau chiar benevolă a victimei. Chiar și în aceasta situație, reclamanții ar fi fost obligați să facă proba veniturilor obținute de victimă din munca salariată. Susținerea avocatului ales al apelanților reclamanți potrivit căreia numitul R.D. ar fi fost minor la data producerii accidentului soldat cu decesul autorului său este eronată și poate fi constatată printr-un simplu calcul matematic între data nașterii lui R.D., respectiv 06 iulie 1989 și data producerii accidentului, respectiv 30 iulie 2008. Pârâtul D.M., prin întâmpinare a solicitat respingerea ca nefondat a apelului.

Potrivit principiului electa una via, non datur recursus ad alteram, dacă victima s-a constituit parte civilă în procesul penal, aceasta nu mai are dreptul de a promova ulterior o acțiune separată, cu același obiect, la instanța civilă. O astfel de posibilitate există numai dacă instanța penală a lăsat acțiunea civilă nesoluționată ori dacă victima solicită repararea unor pagube pe alt temei juridic, ori solicită pagube care s-au produs ori au fost descoperite după pronunțarea hotărârii penale, astfel cum prevăd disp. art. 20 C. proc. pen. În cauza de față, atât reclamanții cât și intervenientele, constituiți părți civile în cauza penală, au primit daune materiale și morale, instanțele penale soluționând latura civilă prin raportare la disp.

art. 998 și urm. C. civ. În plus, după pronunțarea hotărârii penale, nu s-au născut și nici nu au fost descoperite pagube care să justifice promovarea unei acțiuni separate la instanța civilă. În soluționarea laturii civile, instanțele penale au avut în vedere că acoperirea prejudiciului încercat de moștenitorii lui R.M. să fie integrală, efectivă și justă, urmărindu-se acoperirea prejudiciului actual dar și a celui viitor. Instanțele penale au ținut cont și de nivelul veniturilor obținute de victima R.M.

(filele 60 - 61 din sentința penală nr. 1585/2010 a Judecătoriei Medgidia) sens în care instanța a precizat că "pentru repararea echilibrului distrus prin dispariția soțului, se impune a se acorda o reparație materială care să suplinească și pierderea confortului asigurat de prezența soțului și a standardului de viață alături de acesta". După finalizarea procesului penal, prin acțiunea civilă modificată, reclamanții au solicitat beneficiul nerealizat compus din totalitatea veniturilor care ar fi fost obținute de defunct până la data pensionării, luând în calcul un venit de 940 lei/ lună. Acest venit ce rezultă din adeverința nr. 686 din 25 mai 2012 eliberată de angajatorul defunctului, nu are mențiunea "brut" sau "net" dar este însoțit de mențiunea "în lunile lucrate…" fapt ce conduce la concluzia că valoarea acestui venit nu se caracterizează prin certitudine.

În ceea ce privește susținerile apelanților potrivit cu care aceștia ar fi îndreptățiți la plata sumelor solicitate, chiar dacă nu se aflau în întreținerea defunctului, ci doar prin simpla lor calitate de soție respectiv copii ai acestuia, s-au arătat următoarele: În doctrină și jurisprudență s-a statuat, în referire la despăgubirile acordate persoanelor apropriate defunctului, că o primă distincție care trebuie făcută este aceea după cum persoanele rămase au dreptul la pensie de urmaș, ori nu au acest drept. Dacă cei îndreptățiți la despăgubiri au dreptul la pensie de urmaș, aceștia au obligația să se adreseze mai întâi autorităților, pentru stabilirea pensiei de urmaș și numai dacă pensia nu acoperă integral prejudiciul încercat prin pierderea susținătorului, pot sesiza instanța civilă printr-o acțiune întemeiată prin disp.

art. 998 - 999 C. civ., pentru obținerea despăgubirilor complementare. În raport de prevederile art. 86 și urm. C. fam., este în afara oricărui dubiu că au vocație de a cere despăgubiri persoana/persoanele care primeau efectiv întreținere de la defunct, sau care, deși nu primeau efectiv întreținere, îndeplineau, la data decesului, condițiile cerute de C. fam. pentru a obține întreținere. Nu au dreptul la despăgubiri persoanele care nu întrunesc la data decesului condiția de a se afla în nevoie, neavând putința unui câștig din muncă din cauza incapacității de a munci (art. 86 alin. (2) C. fam.). În cauza de față nu s-a făcut dovada că reclamanții și intervenientele se aflau în întreținerea defunctului la data decesului, toți descendenții acestuia fiind majori la acea dată, și nici nu s-a făcut dovada incapacității de muncă a vreunuia dintre aceștia.

În plus, după cum just a reținut și instanța de fond, suma de 191.760 lei solicitată prin cererea modificatoare nu reprezintă un prejudiciu cert, nici sub aspectul existenței, nici sub aspectul posibilității de evaluare, din perspectiva cuantumului și a duratei în timp. Prin decizia civilă nr. 66 din 6 iunie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul declarat de către apelanții reclamanți R.D. și S.M. și de apelanții intervenienți R.E. și G.I., împotriva sentinței civile nr. 3697 din 27 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 10790/118/2011, în contradictoriu cu intimații pârâți D.M., H.S., B.S. și SC L.C.R.

SA, ca nefondat. Excepțiile nulității apelului și a lipsei calității de reprezentant, nu au mai fost analizate, părțile renunțând la acestea. Curtea a reținut că prima instanță a analizat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția autorității de lucru judecat, concluzionând că cererea reclamanților apelanți este admisibilă și nu există autoritate de lucru judecat întrucât în prezenta cauză reclamanții apelanți și intervenienții solicită o sumă de bani care nu a făcut obiectul cercetării în fața instanței penale, respectiv beneficiul nerealizat, constând în salariul pe care l-ar fi primit defunctul până la pensionare. Modul de soluționare a acestor excepții nu a fost criticat de intimați în cadrul unui apel.

De asemenea, prin întâmpinare au fost formulate apărări ce privesc soluția pronunțată în fondul cauzei. În speță este necontestat faptul că apelanții din prezenta cauză s-au constituit părți civile în Dosarul penal cu nr. 5144/256/2008 și au fost despăgubiți irevocabil cu următoarele sume de bani: - câte 10.000 lei R.E. și G.I. cu titlu de daune materiale : - suma de 50.000 lei R.E. cu titlu de daune morale; - câte 20.000 lei G.I., R.D. și S.M. cu titlu de daune morale. Instanța penală a analizat calitatea fiecăruia de îndreptățit la despăgubiri, astfel că în prezenta cauză nu sunt relevante susținerile intimaților referitoare la aflarea sau nu în întreținerea defunctului a reclamantului apelant R.D.

sau cele referitoare la soția defunctului, raportate desigur la data decesului. Trebuie subliniat, tot în privința vocației apelanților, că practica a admis că sunt datorate despăgubiri ca urmare a vătămării unui interes și în situația în care defunctul întreținea o persoană fără să aibă această obligație. Obiectul prezentei cauze îl constituie un presupus „beneficiu nerealizat” al defunctului, constând în contravaloarea salariului pe care l-ar fi primit acesta până la pensionare. Apelanții și-au motivat acțiunea prin aceea că, în cazul răspunderii civile delictuale se datorează atât prejudiciul efectiv cât și beneficiul nerealizat, previzibil sau neprevizibil. În opinia lor, prin acțiunea penală au obținut prejudiciul efectiv suferit iar prin prezenta acțiune solicită beneficiul nerealizat.

În cazurile în care se acordă despăgubiri persoanelor aflate în întreținere în cazul decesului întreținătorului ca urmare a unei fapte ilicite, nu putem vorbi de „prejudiciu nerealizat” în sensul definit de către legea civilă. Persoanele îndreptățite au dreptul la daunele materiale suportate la care se adaugă daune morale menite să asigure confortul avut în timpul vieții întreținătorului. În speță, instanța penală a analizat prejudiciul efectiv suferit prin deces, stabilind în acest sens daunele materiale - acestea constau în cheltuielile de înmormântare, eventuale cheltuieli de spitalizare, etc. și a stabilit și daunele morale, acestea fiind raportate, ca regulă, la nivelul de trai asigurat de către întreținător.

O condiție esențială în cazul prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, este ca acesta să fie cert. Nu se poate confunda prejudiciul cert cu prejudiciul eventual. În cazul de față, apelanții solicită un prejudiciu eventual, acesta depinzând de diverși factori imposibil de identificat. Astfel, nu se cunoaște dacă defunctul ar fi avut același loc de muncă până la pensionare și cu același nivel salarial, nu se cunoaște dacă nu ar fi murit anterior pensionării din diverse alte cauze etc. Practica a stabilit în mod constant că în situații similare, când acțiunea civilă a fost soluționată de instanța penală, partea se poate adresa instanței civile numai în cazul în care ulterior soluționării acțiunii de către instanța penală, se constată că paguba nu a fost integral reparată și acest fapt rezultă din probe noi.

În speță nu s-a invocat faptul că paguba nu a fost integral reparată (se solicită expres „beneficiul nerealizat al defunctului) și nu s-a invocat probe noi, suma solicitată fiind cunoscută la momentul soluționării acțiunii civile de către instanța penală. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții R.D. și S.M. și intervenientele R.E. și G.I., fără a încadra în drept motivele de recurs. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă suplimentarea daunelor materiale deja acordate de către instanța penală. Instanța penală a dispus numai asupra daunelor materiale reprezentate de cheltuielile de înmormântare și asupra daunelor morale, nepronunțându-se asupra beneficiului nerealizat de către autor și care se compune din totalitatea veniturilor care ar fi fost obținute de acesta, până la vârsta pensionării, respectiv drepturile salariale.

Greșit au reținut instanțele că nu au făcut dovada că se aflau în întreținerea autorului la data decesului, R.D. fiind elev iar ceilalți depindeau în mod real de veniturile realizate de defunct. Prejudiciul produs este unul cert, făcându-se dovada drepturilor salariale încasate lunar iar faptul că au capacitate de muncă nu are relevanță sub aspectul reparării pagubei. Intimații-pârâți D.M. și B.S. au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului, arătând că motivele de recurs așa cum au fost dezvoltate nu se încadrează în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului. SC L.C.R. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Excepția nulității recursului este nefondată. Motivele de recurs așa cum au fost dezvoltate vizează greșita interpretare și aplicare a legii în ce privește noțiunea de prejudiciu material și calitatea de persoane îndreptățite a obține repararea acestuia. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prejudiciul, ca element al răspunderii delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană. Prejudiciul trebuie să fie întotdeauna rezultatul încălcării unui drept subiectiv recunoscut de lege sau al unui interes, care nu alcătuiește un drept subiectiv. Pentru ca prejudiciul, astfel cum a fost definit mai înainte să fie susceptibil de reparare trebuie însă să fie cert și să nu fi fost încă reparat.

Caracterul cert al prejudiciului presupune ca acesta să fie sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare. Dacă prejudiciul actual este prejudiciul deja produs la data la care se pretinde repararea lui, prejudiciul viitor este acela, care, deși nu s-a produs încă, este sigură că se va produce în viitor, el fiind, astfel, și susceptibil de evaluare. Prejudiciul viitor, care este cert, nu trebuie confundat însă cu prejudiciu eventual, care este lipsit de certitudine și deci nu poate justifica acordarea de despăgubiri. Este un simplu prejudiciu eventual prejudiciul invocat de succesorii victimei și, care la data decesului, nu întruneau condițiile pentru primirea unei pensii de întreținere.

Simpla invocare de către aceștia că în viitor ar fi beneficiat de salariile încasate de către defunct până la pensionare, reprezintă o simplă eventualitate care nu poate justifica acordarea actuală a despăgubirilor. Succesorii victimei, trebuie să întrunească, la data decesului, condiția care determină însăși nașterea dreptului la întreținere și anume aceea de a se afla în stare de nevoie, neavând putința unui câștig din muncă, din cauza incapacității de a munci. Succesorii, aflați în întreținerea victimei, majori și apți de muncă, nu pot pretinde că pe viitor să li se asigure de către cel vinovat de moartea victimei aceleași condiții pe care le aveau în timpul vieții celui care presta întreținerea, fără să se încadreze sau să se afle în situația de excepție în sensul că se află în continuarea de studii, până la terminarea acestora și fără a depăși vârsta de 26 de ani.

Salariile pe care victima le-ar fi putut încasa până la data pensionării, dacă nu ar fi intervenit evenimentul decesului, nu reprezintă un prejudiciu cert ci un prejudiciu eventual, deoarece depinde de diverși factori imposibil de identificat și nici nu poate fi evaluat. Având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu cert și nici dovada că reclamanților li s-a încălcat vreun drept subiectiv sau vreun interes legitim, în mod fondat a fost respinsă acțiunea. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge excepția nulității recursului și recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimații - pârâți D.M. și B.S. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții R.D. și S.M. și de intervenientele R.E. și G.I. împotriva deciziei nr. 66 din 06 iunie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 februarie 2014.