ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 379/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 379/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța, secția I civilă, sub nr. 10790/118/2011, reclamanții R.D.

și S.M. au chemat în judecată pe pârâții D.M., H.S., B.S. și SC L.C.R. SA

solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâții la

plata sumei de 110.000 lei reprezentând daune interese.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că la data de 30 iulie 2008, la punctul de lucru din

Medgidia aparținând SC L.C.R. SA, a avut loc un accident de munca soldat cu

decesul tatălui lor R.M.

Reclamanții au mai

susținut că în dosarul penal constituit ca urmare a acestui accident pârâții au

fost obligați la plata unor sume de bani reprezentând daune materiale și morale

către celelalte părți civile, iar față de ei nu s-a dispus obligarea la plata

vreunei sume de bani, deși erau îndreptățiți.

În drept, au fost

invocate prevederile art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ.

În apărare, pârâta SC

L.C.R. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepție,

necompetența materială a Tribunalului Constanța în soluționarea cauzei.

În susținerea acestei

excepții, pârâta a arătat că pretențiile reclamanților izvorăsc dintr-o faptă

cauzatoare de prejudicii, astfel că în materie de competență sunt incidente

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Aceeași excepție a

fost invocată prin întâmpinare și de pârâtul B.Ș., în considerarea temeiului

juridic al acțiunii reprezentat de dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Reclamanții au

apreciat că față de calitatea de comerciant a pârâtei SC L.C. SA și față de

cuantumul pretențiilor deduse judecății, cererea trebuie soluționată de Secția

Comercială a Tribunalului Constanța.

Prin încheierea din

data de 19 octombrie 2011 instanța a constatat natura comercială a cauzei având

ca obiect drepturi bănești și a înaintat dosarul spre soluționare la Tribunalul

Constanța, secția a II a civilă.

Pentru a se pronunța

în acest sens, instanța a reținut că între reclamanți și pârâți nu există

raporturi de muncă, acestea derulându-se doar între tatăl reclamanților,

defunctul R.M. și pârâta SC L.C.R. SA

Față de obiectul

cererii-acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 și 1000 alin.

(3) C. proc. civ. și raportat la faptul ca unul dintre pârâți, respectiv SC

L.C.R. SA, are calitatea de comerciant, sunt incidente dispozițiile art. 4 C.com. care instituie o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile comerciantului. Deși

textul legii se referă la contractele și obligațiile comerciantului, în

realitate, cu excepțiile menționate expres de lege, toate obligațiile

comerciantului, indiferent de izvorul lor, au caracter comercial.

Cu ocazia

soluționării cauzei înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția II civilă,

sub nr. 10790/118/2011, pârâtul B.Ș. a învederat că litigiul penal a fost

soluționat în mod irevocabil sens în care a depus la dosar copia minutei

deciziei penale nr. 209 din 16 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul

Constanța în Dosar nr. 5144/256/2008 având ca obiect apel și copia minutei

deciziei penale nr. 471 din 18 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța

în Dosar nr. 5144/256/2008 având ca obiect recurs.

A arătat pârâtul că,

în faza de judecată a apelului, celor doi reclamanți li s-a recunoscut dreptul

de a se constitui părți civile în dosarul penal, iar latura civilă a fost

soluționată în mod favorabil.

Citați cu mențiunea

dacă mai insistă în acțiune pentru termenul de judecată din data de 19 iunie 2012,

reclamanții au formulat precizări la acțiune, învederând că își modifică

câtimea obiectului cererii.

În acest context

reclamanții au arătat că solicită obligarea pârâților la plata sumei de 191.760

lei.

În temeiul art. 57 alin.

(3) C. proc. civ. au formulat cerere de chemare în judecată a numiților R.E. și

G.I. în calitate de moștenitori ai defunctului R.M. - victima accidentului de

muncă (soție, respectiv fiică).

În motivarea cererii

reclamanții au arătat că prin soluționarea definitivă a Dosarului penal nr. 5144/256/2008

pârâții au fost obligați la plata unor sume de bani reprezentând daune

materiale (cheltuieli de înmormântare) și daune morale.

Suma de 191.760 lei pretinsă

prin precizări reprezintă daune interese - beneficiu nerealizat: activul

patrimonial de sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârșit fapta

ilicită.

În speță, beneficiul

nerealizat include veniturile pe care le-ar fi primit partea vătămată

participând în condițiile obișnuite la relațiile juridice civile și se compune

din totalitatea veniturilor care ar fi fost obținute de autorul lor până la

vârsta pensionării, respectiv: 940x12=11280 lei/ an; 11280x17 ani=191.760 lei.

Pentru dovedirea situației

de fapt, reclamanții au depus la dosar adeverința din 25 mai 2012 emisă de SC

L.C. SRL.

Ulterior, la termenul

de judecată din data de 18 septembrie 2012, R.E. și G.I. au formulat cerere de

intervenție în interes propriu solicitând obligarea pârâților la plata sumei de

191.760 lei reprezentând totalitatea veniturilor salariale pe care le-ar fi obținut

autorul lor până la împlinirea vârstei de pensionare - beneficiu

nerealizat/activul patrimonial de sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi

săvârșit fapta ilicită, soluționată în sensul admiterii în principiu conform

încheierii din data de 30 octombrie 2012.

În apărare, în raport

de precizările și susținerile intervenienților, pârâtul B.Ș. a formulat

întâmpinare solicitând respingerea acțiunii.

Pe cale de excepție a

invocat autoritatea de lucru judecat și inadmisibilitatea acțiunii.

În esență, a arătat

că reclamanții și intervenienții în interes propriu s-au constituit părți

civile în dosarul penal și au primit despăgubiri, instanțele penale soluționând

latura civilă raportându-se la disp. art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ.

Cererile de față

contravin condițiilor deduse din dispozițiile art. 19 și 20 C. proc. pen.

În plus, în

soluționarea laturii civile instanțele au ținut cont de nivelul veniturilor

obținute de victimă sens în care au arătat la pag. 60-61 din sentință că „pentru

repararea echilibrului distrus prin dispariția soțului se impune a se acorda o

reparație materială care să suplinească și pierderea confortului asigurat de

prezența soțului și standardului de viață alături de acesta” .

După pronunțarea

hotărârii penale și până la data introducerii acțiunii precizate nu s-a născut

nicio pagubă materială ori morală care să necesite o reluare a discuțiilor,

textele art. 19 și 90 C. proc. pen. fiind de strictă interpretare.

Toți copiii

defunctului erau majori la data producerii accidentului și nu îndeplineau

condiția care să determine vocația la întreținere potrivit Codului familiei.

Prejudiciul pretins a

fi reparat nu are caracter cert sub aspectul existenței, posibilității de

evaluare în timp și cuantum.

Pârâtul D.M. a

formulat la rândul său întâmpinare solicitând respingerea cererilor ca

nefondate.

Pe cale de excepție,

a invocat tardivitatea modificării cererii principale arătând că,de fapt, nu a

operat o majorare a câtimii obiectului cererii ci reclamanții au solicitat

acordarea altor daune decât cele dispuse de instanța care a judecat cauza

penală.

Totodată, pârâtul a

invocat inadmisibilitatea cererii principale și a cererii de intervenție în

interes propriu motivat de împrejurarea că reclamanții s-au constituit părți

civile în dosarul penal și nu mai au dreptul de a promova o acțiune separată cu

același obiect, la instanța civilă. O astfel de posibilitate există numai dacă

instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă ori dacă victima solicită repararea

unor pagube pe alt temei sau pagube care s-au produs, au fost descoperite după

pronunțarea hotărârii penale ceea ce nu este cazul în speță.

Pârâta SC L.C.R. SA a

formulat note scrise cu privire la natura juridică a daunelor interese, a

distincțiilor dintre răspunderea civilă contractuală și răspunderea civilă

delictuală.

Pe cale de excepție,

pârâta a invocat autoritatea de lucru judecat în raport de decizia penală nr.

471 din 18 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în Dosar nr. 5144/256/2008,

prescripția dreptului la acțiune în raport de data săvârșirii faptei ilicite

incriminată ca infracțiune - 30 iulie 2007 și data sesizării instanței civile -

3 august 2011, inadmisibilitatea cererilor întrucât reclamanții nu se

încadrează în categoria moștenitorilor care au vocație la plata unor

despăgubiri periodice: minori sau majori aflați în timpul școlarizării.

Reclamanții au

formulat concluzii scrise solicitând respingerea excepției autorității de lucru

judecat arătând că prin prezenta cerere se solicită acordarea altor daune decât

cele dispuse de instanțele penale.

Prin sentința civilă nr.

3697 din 27 noiembrie 2012 s-au respins ca nefondate excepțiile

inadmisibilității acțiunii, decăderii din dreptul de a modifica acțiunea și

autorității de lucru judecat, s-au respins acțiunea și cererea de intervenție

în nume propriu ca nefondate și s-a respins ca nedovedită cererea pârâtului D.M.

privind obligarea reclamanților și intervenienților la plata cheltuielilor de

judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța a reținut următoarele:

Inadmisibilitatea

este sancțiunea procedurală aplicabilă atunci când demersul judiciar al

reclamantului nu este propice apărării dreptului subiectiv pretins sau

interesului invocat, întrucât acesta are la dispoziție o altă cale procesuală

sau atunci când, deși legea stabilește anumite condiții de exercitare a

acțiunii civile, acestea nu sunt respectate de către reclamant.

În speță, nu subzistă

niciuna din aceste situații, dat fiind că în literatura de specialitate, în

referire la cumulul răspunderii civile delictuale cu răspunderea penală s-au

făcut următoarele observații:

Dacă partea vătămată

s-a constituit parte civilă în procesul penal ea nu se mai poate adresa, pentru

aceleași pretenții cu o acțiune separată, unei instanțe civile în virtutea

principiului că odată aleasă o cale de judecată nu mai este posibil să se

recurgă la o altă cale.

Persoana vătămată

care s-a constituit parte civilă în procesul penal va putea totuși să pornească

acțiunea civilă în fața instanței civile dacă instanța penală a lăsat

nesoluționată acțiunea civilă ori dacă se pretinde repararea unor pagube care

s-au născut ori s-au descoperit după pronunțarea de către prima instanță a hotărârii

penale (art. 20 C. pen.).

În raport de aceste

distincții, cererile deduse judecății sunt admisibile.

Aprecierea asupra

existenței unor pagube care s-au născut ori s-au descoperit după pronunțarea de

către prima instanță a hotărârii penale, a vocației reclamanților de a

beneficia de repararea prejudiciului în forma pretinsă, ține de fondul

cercetării judecătorești, iar nu de inadmisibilitate privită ca sancțiune ce

intervine în condițiile în care demersul judiciar nu poate fi valorificat pe

calea aleasă.

Relativ la decăderea

reclamanților din dreptul de a modifica acțiunea, în raport de parcursul

cercetării judecătorești ce a făcut obiectul Dosarului nr. 5144/256/2008,

datele pronunțării deciziei penale nr. 209 din 16 decembrie 2011 și deciziei

penale nr. 471 din 18 mai 2012, cererea formulată la termenul din 19 iunie 2012

prin care se urmărește repararea integrală a prejudiciului suferit se

circumscrie ipotezei prevăzute de art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și a

fost promovată cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de art. 8 din

Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 1201 C.

civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același

obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută

de ele și în contra lor în aceeași calitate.

În speță, în

conformitate cu dispozițiile art. 112 C. proc. civ. și principiul

disponibilității ce guvernează desfășurarea procesului civil, reclamanții și

intervenienții au investit instanța civilă cu soluționarea unei acțiuni în

pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ.

relative la repararea integrală a prejudiciului, pretinzând acordarea unor

despăgubiri ce nu au făcut obiectul cercetării judecătorești de către instanța

penală.

În acest context, în

cauza de față nu este îndeplinită cerința triplei identități de părți obiect și

cauză pentru a pretinde aplicarea art. 1201 C. civ.

Pe fond s-au reținut

ca pertinente apărările exprimate de pârâți conform cărora prin probatoriile

administrate conform art. 1169 C. civ., reclamanții nu au făcut dovada

împrejurării că despăgubirile solicitate reprezintă o reparare a unor pagube născute

ori descoperite după pronunțarea de către prima instanță a hotărârii penale.

Calitatea de salariat

a autorului reclamanților și nivelul retribuției acestuia erau cunoscute la

data intervenirii accidentului de muncă soldat cu decesul acestuia iar „lipsa

activului patrimonial de sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârșit

fapta ilicită” putea fi prevăzută de reclamanți și supusă controlului judiciar

în fața instanței penale care a soluționat acțiunea civilă.

În același context,

reclamanții nu au făcut dovada că la data decesului îndeplineau condițiile

deduse din art. 86 și urm. C. fam. în sensul că erau minori aflați în

întreținerea autorului lor sau majori aflați în continuarea studiilor pentru a

beneficia de o despăgubire apropiată de natura unei pensii de întreținere sau

de urmaș (valabil și pentru soția supraviețuitoare).

Reclamații și

intervenienții sunt majori, au capacitate de muncă deplină, iar soția

supraviețuitoare a primit de la instanța penală o reparație care să suplinească

pierderea confortului asigurat de prezența soțului și standardului de viață

alături de acesta.

De asemenea contravaloarea

salariului pe care defunctul l-ar fi obținut până la data împlinirii vârstei de

pensionare nu reprezintă un prejudiciu cert și viitor, ci unul eventual care nu

poate fi acordat în condițiile art. 998-999 C. civ. întrucât nimeni nu poate

garanta stabilitatea unui loc de muncă, nivelul constant al unei retribuții,

capacitatea de muncă etc.

Pentru toate aceste

considerente, întrucât nu există temeiuri de fapt pentru suplimentarea

despăgubirilor acordate de instanța penală, acțiunea principală și cererea de

intervenție în interes propriu sunt nefondate.

Față de dispozițiile art.

1169 C. civ. în referire la art. 274 C. proc. civ, instanța a respins ca

nefondată cererea pârâtului D.M. de acordare a cheltuielilor de judecată,

reținând că acesta nu a făcut dovada sumei avansate cu titlu de onorariu

avocat.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanți R.D. și S.M. și intervenienții R.E. și G.I.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de apel

s-a solicitat desființarea hotărârii pronunțată de către Tribunalul Constanta,

iar pe cale de consecința să se admită acțiunea formulata în cauza și să se

dispună obligarea în solidar a paraților la plata sumei de 191.760 lei

reprezentând daune materiale (suplimentar fata de cele acordate de către instanța

penala).

Apelanții au arătat

că, obiectul prezentei acțiuni îl reprezintă obligarea paraților la plata

daunelor materiale rezultate ca urmare a săvârșirii faptei penale, iar daunele

materiale solicitate prin prezenta nu reprezintă decât o suplimentare a

daunelor materiale acordate de către instanța penală.

Astfel, instanța care

a judecat cauza penala a dispus asupra daunelor morale precum și asupra

daunelor materiale - respectiv cheltuielile privind înmormântarea victimei și obiceiurile

tradiționale.

În speța dedusă judecății

reclamanții și intervenienții au solicitat alte daune materiale decât în cauza

penală, respectiv beneficiul nerealizat, în cuantumul sumei de 191.760 lei.

Din acest punct de

vedere au înțeles să precizeze încă o dată că prezenta acțiune este în sensul

de a statua natura daunelor interese solicitate, reprezentate de cu totul

altceva, respectiv de beneficiul nerealizat.

În acest sens au solicitat

a se observa că prejudiciul patrimonial are două părți componente:

- pierderea efectiv suferita

(cheltuieli materiale, daune morale), cu privire la care s-a dispus repararea,

prin hotărârea instanței penale;

- beneficiul

nerealizat (activul patrimonial de sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar

fi săvârșit fapta ilicită).

Unul dintre principiile

reparării prejudiciului este repararea integrală a acestuia.

Pierderea efectiv

suferită constă într-o micșorare a valorii active a patrimoniului păgubitului,

pe când beneficiul nerealizat este lipsa activului patrimonial de sporire care

ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârșit fapta ilicită.

Altfel spus, dauna

reală constă din acele cheltuieli pe care păgubitul, ale cărui drepturi sunt

încălcate, le-a suportat sau le va suporta pentru revenirea la situația

anterioară încălcării drepturilor.

Beneficiul nerealizat

include veniturile pe care le-ar fi primit persoana vătămată participând, în

condiții obișnuite, la relațiile juridice civile, dacă drepturile nu i-ar fi

fost încălcate.

După regula generală,

urmează a fi reparata (în urma antrenării răspunderii) atât dauna reală, cât și

beneficiul nerealizat.

În aceste condiții,

beneficiul nerealizat se compune din totalitatea veniturilor care ar fi fost

obținute de defunctul soț, respectiv tată până la vârsta pensionarii,

respectiv: 940 lei/ luna x 12 luni=11280 lei/ an;11280 lei/ an x 17 ani

(perioada până la vârsta pensionarii) = 191 760 lei.

Motivarea instanței

de fond precum că reclamanții, conform 1169 C. civ., nu au făcut dovada

împrejurării că despăgubirile solicitate reprezintă o reparare a unor pagube

născute ori descoperite după pronunțarea de către prima instanță a hotărârii

penale, reprezintă o susținere nefondată și subiectivă, în contextul în care

dispozițiile art. 1169 C. civ. nu prevăd asemenea condiții inovatoare precum

cele ale instanței, aceste dispoziții legale prevăzând doar că cel ce face o

propunere înaintea judecații trebuie să o dovedească.

De asemenea, este

nefondată și motivarea instanței de fond care a apreciat că reclamanții nu au

făcut dovada că aceștia se aflau în întreținerea victimei la momentul

tragediei, în contextul în care R.D. era minor, R.E. nu avea niciun venit, iar

celelalte două reclamante depindeau de veniturile tatălui lor.

Faptul ca toți reclamanții

au la acest moment capacitate de muncă nu înseamnă că aceștia nu au fost

lipsiți de activul patrimonial de sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi

produs fapta ilicită.

Pe de alta parte,

instanța de fond a făcut o gravă confuzie între daunele morale (reparație care

să suplinească pierderea confortului asigurat de prezența soțului și standardului

de viață alături de acesta) și daunele materiale solicitate, reprezentate prin

lipsa activului patrimonial de sporire.

B.Ș., în calitate de

intimat - pârât, în baza art. 115 C. proc. civ., a formulat întâmpinare prin

care a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței civile nr. 3697

din 27 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanta.

Intimatul a invocat

că apelanții, nu au înțeles să menționeze „hotărârea ce se atacă", conform

art. 287 C. proc. civ., fapt sancționat cu nulitatea cererii, și că nu sunt

invocate „motivele de drept pe care se întemeiază apelul" conform art. 287

C. proc. civ.

A solicitat a se

verifica, invocând excepția calității de reprezentant, în ce măsură procura

primită de avocatul părților apelante îndeplinește condițiile legii, în sensul

că acesta este mandatat prin semnătura de toți cei patru apelanți să declare,

redacteze și semneze apelul pentru ei, aspect important și în lumina

prevederilor art. 287 coroborat cu art. 133 C. proc. civ.

Intimatul a înțeles să

reitereze inadmisibilitatea pretențiilor, motivat de faptul că nu se încadrează

în niciunul din temeiurile de drept care le-ar fi permis exercitarea căii

civile, raportat la procesul penal soluționat în mod definitiv.

În cazul dedus

judecații, după pronunțarea hotărârii penale de către prima instanță penală (04

august 2010) și până la data introducerii acțiunii precizate (19 iunie 2012) nu

s-a născut nicio pagubă materială ori morală care să necesite o nouă reluare a

discuțiilor.

Cum textele de lege

amintite (art. 19 și 20 C. proc. civ.) sunt limitativ prevăzute și de stricta

interpretare, acțiunea este inadmisibilă.

S-a arătat că

reclamanții nu au făcut dovada că se aflau în întreținerea victimei la momentul

tragediei, în dosarul penal existând certificatul de naștere al lui R.D. care dovedește

că era major la data decesului.

Instanțele din

dosarul penal au ținut cont în soluționarea laturii civile și de nivelul

veniturilor obținute de victimă, s-a avut în vedere că, „întrucât nu rezultă ca

soții erau despărțiți în fapt sau că veniturile obținute de victimă aveau altă

destinație, instanța apreciază că pentru repararea echilibrului distrus prin

dispariția soțului se impune a se acorda o reparație materială, care să

suplinească și pierderea confortului asigurat de prezența soțului și standardului

de viață alături de acesta", sens în care instanța a acordat despăgubiri.

SC L.C.R. SA a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat.

Prealabil s-a invocat

că cererea de apel nu cuprinde numărul sentinței apelate atacate și nu sunt

indicate motivele de drept pe care apelul se întemeiază.

Pe fondul cauzei, a

prezentat soluția pronunțată în cauza penală și a susținut că este realmente

evident faptul că, la data producerii accidentului soldat cu decesul autorului reclamanților,

aceștia au cunoscut existența și cuantumul drepturilor salariale de care

defunctul beneficia, aceste aspecte neconstituind în fapt un element de noutate

de care reclamanții să fi luat la cunoștință după data producerii tragediei.

Altă fundamentare a

faptului că reclamanții nu erau îndreptățiți la plata sumelor reclamate este

aceea că, deși având calitatea de succesori ai defunctului R.M., aceștia nu

aveau vocația de a beneficia de o prestație periodică întrucât la data

producerii accidentului aceștia nu erau minori sau majori aflați în timpul

școlarizării și nu se aflau în întreținerea legală sau chiar benevolă a

victimei. Chiar și în aceasta situație, reclamanții ar fi fost obligați să facă

proba veniturilor obținute de victimă din munca salariată.

Susținerea avocatului

ales al apelanților reclamanți potrivit căreia numitul R.D. ar fi fost minor la

data producerii accidentului soldat cu decesul autorului său este eronată și poate

fi constatată printr-un simplu calcul matematic între data nașterii lui R.D.,

respectiv 06 iulie 1989 și data producerii accidentului, respectiv 30 iulie 2008.

Pârâtul D.M., prin

întâmpinare a solicitat respingerea ca nefondat a apelului.

Potrivit principiului

electa una via, non datur recursus ad alteram, dacă victima s-a constituit

parte civilă în procesul penal, aceasta nu mai are dreptul de a promova

ulterior o acțiune separată, cu același obiect, la instanța civilă.

O astfel de

posibilitate există numai dacă instanța penală a lăsat acțiunea civilă

nesoluționată ori dacă victima solicită repararea unor pagube pe alt temei

juridic, ori solicită pagube care s-au produs ori au fost descoperite după

pronunțarea hotărârii penale, astfel cum prevăd disp. art. 20 C. proc. pen.

În cauza de față,

atât reclamanții cât și intervenientele, constituiți părți civile în cauza

penală, au primit daune materiale și morale, instanțele penale soluționând

latura civilă prin raportare la disp. art. 998 și urm. C. civ. În plus, după

pronunțarea hotărârii penale, nu s-au născut și nici nu au fost descoperite

pagube care să justifice promovarea unei acțiuni separate la instanța civilă.

În soluționarea

laturii civile, instanțele penale au avut în vedere că acoperirea prejudiciului

încercat de moștenitorii lui R.M. să fie integrală, efectivă și justă,

urmărindu-se acoperirea prejudiciului actual dar și a celui viitor.

Instanțele penale au

ținut cont și de nivelul veniturilor obținute de victima R.M. (filele 60 - 61

din sentința penală nr. 1585/2010 a Judecătoriei Medgidia) sens în care instanța

a precizat că "pentru repararea echilibrului distrus prin dispariția

soțului, se impune a se acorda o reparație materială care să suplinească și

pierderea confortului asigurat de prezența soțului și a standardului de viață

alături de acesta".

După finalizarea

procesului penal, prin acțiunea civilă modificată, reclamanții au solicitat

beneficiul nerealizat compus din totalitatea veniturilor care ar fi fost

obținute de defunct până la data pensionării, luând în calcul un venit de 940

lei/ lună.

Acest venit ce

rezultă din adeverința nr. 686 din 25 mai 2012 eliberată de angajatorul

defunctului, nu are mențiunea "brut" sau "net" dar este

însoțit de mențiunea "în lunile lucrate…" fapt ce conduce la

concluzia că valoarea acestui venit nu se caracterizează prin certitudine.

În ceea ce privește

susținerile apelanților potrivit cu care aceștia ar fi îndreptățiți la plata

sumelor solicitate, chiar dacă nu se aflau în întreținerea defunctului, ci doar

prin simpla lor calitate de soție respectiv copii ai acestuia, s-au arătat

următoarele:

În doctrină și

jurisprudență s-a statuat, în referire la despăgubirile acordate persoanelor

apropriate defunctului, că o primă distincție care trebuie făcută este aceea

după cum persoanele rămase au dreptul la pensie de urmaș, ori nu au acest

drept.

Dacă cei îndreptățiți

la despăgubiri au dreptul la pensie de urmaș, aceștia au obligația să se

adreseze mai întâi autorităților, pentru stabilirea pensiei de urmaș și numai

dacă pensia nu acoperă integral prejudiciul încercat prin pierderea

susținătorului, pot sesiza instanța civilă printr-o acțiune întemeiată prin

disp. art. 998 - 999 C. civ., pentru obținerea despăgubirilor complementare.

În raport de

prevederile art. 86 și urm. C. fam., este în afara oricărui dubiu că au vocație

de a cere despăgubiri persoana/persoanele care primeau efectiv întreținere de

la defunct, sau care, deși nu primeau efectiv întreținere, îndeplineau, la data

decesului, condițiile cerute de C. fam. pentru a obține întreținere.

Nu au dreptul la

despăgubiri persoanele care nu întrunesc la data decesului condiția de a se

afla în nevoie, neavând putința unui câștig din muncă din cauza incapacității

de a munci (art. 86 alin. (2) C. fam.).

În cauza de față nu

s-a făcut dovada că reclamanții și intervenientele se aflau în întreținerea

defunctului la data decesului, toți descendenții acestuia fiind majori la acea

dată, și nici nu s-a făcut dovada incapacității de muncă a vreunuia dintre

aceștia.

În plus, după cum

just a reținut și instanța de fond, suma de 191.760 lei solicitată prin cererea

modificatoare nu reprezintă un prejudiciu cert, nici sub aspectul existenței,

nici sub aspectul posibilității de evaluare, din perspectiva cuantumului și a

duratei în timp.

Prin decizia civilă nr.

66 din 6 iunie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal a respins apelul declarat de către apelanții

reclamanți R.D. și S.M. și de apelanții intervenienți R.E. și G.I., împotriva

sentinței civile nr. 3697 din 27 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul

Constanța în Dosarul nr. 10790/118/2011, în contradictoriu cu intimații pârâți D.M.,

H.S., B.S. și SC L.C.R. SA, ca nefondat.

Excepțiile nulității

apelului și a lipsei calității de reprezentant, nu au mai fost analizate,

părțile renunțând la acestea.

Curtea a reținut că prima

instanță a analizat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția autorității

de lucru judecat, concluzionând că cererea reclamanților apelanți este

admisibilă și nu există autoritate de lucru judecat întrucât în prezenta cauză

reclamanții apelanți și intervenienții solicită o sumă de bani care nu a făcut

obiectul cercetării în fața instanței penale, respectiv beneficiul nerealizat,

constând în salariul pe care l-ar fi primit defunctul până la pensionare.

Modul de soluționare

a acestor excepții nu a fost criticat de intimați în cadrul unui apel. De

asemenea, prin întâmpinare au fost formulate apărări ce privesc soluția

pronunțată în fondul cauzei.

În speță este

necontestat faptul că apelanții din prezenta cauză s-au constituit părți civile

în Dosarul penal cu nr. 5144/256/2008 și au fost despăgubiți irevocabil cu

următoarele sume de bani:

- câte 10.000 lei

R.E. și G.I. cu titlu de daune materiale

:

- suma de 50.000 lei

R.E. cu titlu de daune morale;

- câte 20.000 lei

G.I., R.D. și S.M. cu titlu de daune morale.

Instanța penală a

analizat calitatea fiecăruia de îndreptățit la despăgubiri, astfel că în

prezenta cauză nu sunt relevante susținerile intimaților referitoare la aflarea

sau nu în întreținerea defunctului a reclamantului apelant R.D. sau cele

referitoare la soția defunctului, raportate desigur la data decesului.

Trebuie subliniat,

tot în privința vocației apelanților, că practica a admis că sunt datorate

despăgubiri ca urmare a vătămării unui interes și în situația în care defunctul

întreținea o persoană fără să aibă această obligație.

Obiectul prezentei

cauze îl constituie un presupus „beneficiu nerealizat” al defunctului, constând

în contravaloarea salariului pe care l-ar fi primit acesta până la pensionare.

Apelanții și-au motivat acțiunea prin aceea că, în cazul răspunderii civile

delictuale se datorează atât prejudiciul efectiv cât și beneficiul nerealizat,

previzibil sau neprevizibil. În opinia lor, prin acțiunea penală au obținut

prejudiciul efectiv suferit iar prin prezenta acțiune solicită beneficiul

nerealizat.

În cazurile în care

se acordă despăgubiri persoanelor aflate în întreținere în cazul decesului

întreținătorului ca urmare a unei fapte ilicite, nu putem vorbi de „prejudiciu

nerealizat” în sensul definit de către legea civilă.

Persoanele

îndreptățite au dreptul la daunele materiale suportate la care se adaugă daune

morale menite să asigure confortul avut în timpul vieții întreținătorului.

În speță, instanța

penală a analizat prejudiciul efectiv suferit prin deces, stabilind în acest

sens daunele materiale - acestea constau în cheltuielile de înmormântare,

eventuale cheltuieli de spitalizare, etc. și a stabilit și daunele morale,

acestea fiind raportate, ca regulă, la nivelul de trai asigurat de către

întreținător.

O condiție esențială

în cazul prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, este ca acesta să fie

cert. Nu se poate confunda prejudiciul cert cu prejudiciul eventual. În cazul

de față, apelanții solicită un prejudiciu eventual, acesta depinzând de diverși

factori imposibil de identificat. Astfel, nu se cunoaște dacă defunctul ar fi

avut același loc de muncă până la pensionare și cu același nivel salarial, nu

se cunoaște dacă nu ar fi murit anterior pensionării din diverse alte cauze

etc.

Practica a stabilit

în mod constant că în situații similare, când acțiunea civilă a fost

soluționată de instanța penală, partea se poate adresa instanței civile numai

în cazul în care ulterior soluționării acțiunii de către instanța penală, se

constată că paguba nu a fost integral reparată și acest fapt rezultă din probe

noi.

În speță nu s-a invocat

faptul că paguba nu a fost integral reparată (se solicită expres „beneficiul

nerealizat al defunctului) și nu s-a invocat probe noi, suma solicitată fiind

cunoscută la momentul soluționării acțiunii civile de către instanța penală.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții R.D. și S.M. și

intervenientele R.E. și G.I., fără a încadra în drept motivele de recurs.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a arătat că obiectul cererii de chemare în judecată îl

reprezintă suplimentarea daunelor materiale deja acordate de către instanța

penală.

Instanța penală a

dispus numai asupra daunelor materiale reprezentate de cheltuielile de

înmormântare și asupra daunelor morale, nepronunțându-se asupra beneficiului

nerealizat de către autor și care se compune din totalitatea veniturilor care

ar fi fost obținute de acesta, până la vârsta pensionării, respectiv drepturile

salariale.

Greșit au reținut

instanțele că nu au făcut dovada că se aflau în întreținerea autorului la data

decesului, R.D. fiind elev iar ceilalți depindeau în mod real de veniturile

realizate de defunct.

Prejudiciul produs

este unul cert, făcându-se dovada drepturilor salariale încasate lunar iar

faptul că au capacitate de muncă nu are relevanță sub aspectul reparării

pagubei.

Intimații-pârâți D.M.

și B.S. au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității

recursului, arătând că motivele de recurs așa cum au fost dezvoltate nu se

încadrează în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., iar în subsidiar, au

solicitat respingerea recursului.

SC L.C.R. SA a depus

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Excepția nulității

recursului este nefondată.

Motivele de recurs

așa cum au fost dezvoltate vizează greșita interpretare și aplicare a legii în

ce privește noțiunea de prejudiciu material și calitatea de persoane

îndreptățite a obține repararea acestuia.

Recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Prejudiciul, ca

element al răspunderii delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ

suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă

persoană.

Prejudiciul trebuie

să fie întotdeauna rezultatul încălcării unui drept subiectiv recunoscut de

lege sau al unui interes, care nu alcătuiește un drept subiectiv.

Pentru ca

prejudiciul, astfel cum a fost definit mai înainte să fie susceptibil de

reparare trebuie însă să fie cert și să nu fi fost încă reparat.

Caracterul cert al

prejudiciului presupune ca acesta să fie sigur, atât în privința existenței,

cât și în privința posibilității de evaluare.

Dacă prejudiciul

actual este prejudiciul deja produs la data la care se pretinde repararea lui,

prejudiciul viitor este acela, care, deși nu s-a produs încă, este sigură că se

va produce în viitor, el fiind, astfel, și susceptibil de evaluare.

Prejudiciul viitor,

care este cert, nu trebuie confundat însă cu prejudiciu eventual, care este

lipsit de certitudine și deci nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

Este un simplu

prejudiciu eventual prejudiciul invocat de succesorii victimei și, care la data

decesului, nu întruneau condițiile pentru primirea unei pensii de întreținere.

Simpla invocare de

către aceștia că în viitor ar fi beneficiat de salariile încasate de către

defunct până la pensionare, reprezintă o simplă eventualitate care nu poate

justifica acordarea actuală a despăgubirilor.

Succesorii victimei,

trebuie să întrunească, la data decesului, condiția care determină însăși

nașterea dreptului la întreținere și anume aceea de a se afla în stare de

nevoie, neavând putința unui câștig din muncă, din cauza incapacității de a

munci.

Succesorii, aflați în

întreținerea victimei, majori și apți de muncă, nu pot pretinde că pe viitor să

li se asigure de către cel vinovat de moartea victimei aceleași condiții pe

care le aveau în timpul vieții celui care presta întreținerea, fără să se

încadreze sau să se afle în situația de excepție în sensul că se află în

continuarea de studii, până la terminarea acestora și fără a depăși vârsta de

26 de ani.

Salariile pe care

victima le-ar fi putut încasa până la data pensionării, dacă nu ar fi

intervenit evenimentul decesului, nu reprezintă un prejudiciu cert ci un

prejudiciu eventual, deoarece depinde de diverși factori imposibil de

identificat și nici nu poate fi evaluat.

Având în vedere că în

cauză nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu cert și nici dovada că

reclamanților li s-a încălcat vreun drept subiectiv sau vreun interes legitim,

în mod fondat a fost respinsă acțiunea.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a

se respinge excepția nulității recursului și recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimații - pârâți D.M. și B.S.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții R.D. și S.M. și de intervenientele R.E.

și G.I. împotriva deciziei nr. 66 din 06 iunie 2013 a Curții de Apel Constanța,

secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 05 februarie 2014.