ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2333/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ fiscal, sub nr. x/2017, la data de 06 ianuarie 2017, reclamantul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală Infrastructură Mare - Autoritatea de Management POS Mediu din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene solicitând:

- suspendarea executării actului administrativ intitulat Raport de neconformitate înregistrat sub nr. x/19.07.2016 emis de Ministerul Fondurilor Europene prin Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu și a Deciziei nr. 74180/30.08.2016 privind soluționarea contestației formulate împotriva Raportului de neconformitate mai sus amintit, până la soluționarea definitivă a cauzei;

- anularea Deciziei nr. 74180/30.08.2016 privind soluționarea contestației formulate împotriva Raportului de neconformitate înregistrat sub nr. x/19.07.2016, emis de Ministerul Fondurilor Europene prin Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial;

- anularea Raportului de neconformitate înregistrat sub nr. x/19.07.2016, emis de Ministerul Fondurilor Europene prin Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial de Mediu.

Prin încheierea de ședință din data de 27 martie 2017, instanța a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere având ca obiect suspendarea executării actului administrativ.

În cadrul prezentului dosar a fost atașat dosarul nr. x/2017, fiind admisă excepția litispendenței prin încheierea de ședință din data de 31 mai 2017.

Prin sentința nr. 4583 din 27 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Infrastructură Mare - Autoritatea de Management POS Mediu din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene.

Împotriva sentinței nr. 4583 din 27 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ fiscal, a declarat recurs reclamantul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost motivată.

În motivare a arătat, în esență, că instanța de fond, în mod greșit, a procedat la interpretarea art. 50

1

din O.U.G. nr. 34/2006, excluzând aplicabilitatea acestuia, instanța neputând acoperi în acest fel nemotivarea, sub acest aspect, a Deciziei nr. 74180/30.08.2016 a Comisiei de soluționare a contestației cu privire la dispozițiile legale în discuție.

În același sens, recurentul-reclamant a învederat că instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 75 alin. (3) din O.U.G. nr. 34/2006, ținând cont că norma legală instituie condiționarea publicării tuturor informațiilor din anunțul de intenție de "măsura în care acestea sunt cunoscute la data anunțului de intenție", or proiectul nu era integral conturat la momentul exprimării intenției de achiziție de către autoritatea contractantă, iar operațiunile ulterioare de completare cu informații nu au modificat/alterat sub nicio formă criteriile de calificare și selecție, în sensul reglementat de prevederile art. 50

1

din O.U.G. nr. 34/2006.

Recurentul-reclamant mai susține și că instanța de fond nu a avut în vedere că prin decizia de soluționare a contestației se infirmă aspectele care au stat la baza emiterii titlului de creanță. Astfel, comisia de soluționare a contestației a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 75 alin. (3) din O.U.G. nr. 34/2006, reducerea termenului de depunere a ofertelor trebuia să aibă în vedere posibilitatea ca operatorii economici să aibă la dispoziție timp suficient, cel puțin 52 de zile de la publicarea anunțului de intenție, pentru a se informa cu privire la contractul ce urma a fi atribuit, deși prin Raportul de neconformitate s-a reținut că termenul legal de așteptare ar fi fost de 36 de zile.

O altă critică de netemeinicie și nelegalitate a hotărârii atacate constă în aceea că ar fi total nejustificată susținerea primei instanțe în sensul că prezumtiva nerespectare a termenului minim între data transmiterii anunțului de participare spre publicare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și data-limită de depunere a ofertelor, generează în mod evident un posibil prejudiciu și respectiv că s-ar fi produs o încălcare a prevederilor art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006. Ca urmare, în mod greșit echipa de control a reținut neregula constatată printr-o interpretare eronată a noțiunii de neregulă, așa cum acesta este definită în mod expres atât de legislația comunitară aplicabilă în materie, respectiv Regulamentul nr. 1083/2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de Coeziune și de abrogare a Regulamentului CE NR. 1260/1999, cât și de legislația națională, respectiv de prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a învederat că, acceptarea de către A.N.R.M.A.P. a publicării anunțului de participare confirmă faptul că, I.G.S.U., ca autoritate contractantă, în mod justificat a redus termenul cuprins între data transmiterii anunțului de participare spre publicare în JOUE și data-limita de depunere a ofertelor. Astfel, autoritatea contractantă a respectat legislația și reglementările în domeniul achizițiilor publice, în vigoare la data transmiterii spre publicare a anunțului de intenție, cât și a anunțului de participare, fapt confirmat și de către A.N.R.M.A.P., singura instituție la nivel național cu rol în reglementarea și monitorizarea achizițiilor publice, prin acceptarea anunțurilor (de intenție și de participare), cât și de U.C.V.A.P., organ responsabil pentru îndeplinirea funcției de verificare a aspectelor procedurale aferente procesului de atribuire a contractelor de achiziții publice, prin raportul emis de observatorul desemnat.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 12 martie 2018, intimatul-pârât Ministerul Fondurilor Europene a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de către instanța de fond.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatului-pârât Ministerul Fondurilor Europene și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar nemotivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Cel de al doilea motiv de casare invocat este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin Raportul de neconformitate înregistrat sub nr. x/19.07.2016, emis de Ministerul Fondurilor Europene, prin Autoritatea de Management Programul Operațional Sectorial, urmare a verificării procedurii de atribuire aferente Acordului Cadru nr. 48197/25.08.2015 "Echipamente de comunicații: lot x - A.", s-a constatat nerespectarea de beneficiarul reclamant Inspectoratul General pentru Situații de Urgență a prevederilor art. 75 alin. (3) din O.U.G. nr. 34/2006, prin acordarea operatorilor economici a unui termen de 32 de zile pentru elaborarea ofertelor, respectiv termenul cuprins între data transmiterii anunțului de participare în JOUE și termenul limită pentru depunerea ofertelor, fiind aplicată, o reducere procentuală de 2% din valoarea contractului de 2.008.000 RON fără TVA în cuantum de 40.160 RON.

Autoritatea de Management a reținut următoarele:

Din coroborarea datelor privind termenul limită pentru depunerea ofertelor, data publicării anunțului de intenție, modificările aduse acestuia prin cele două erate succesive, respectiv data publicării anunțului de participare, rezultă că reclamantul a acordat operatorilor economici un termen de 32 zile pentru elaborarea ofertelor, respectiv termenul cuprins între data transmiterii anunțului de participare în JOUE și termenul limită pentru depunerea ofertelor. De asemenea, anunțul de intenție a fost modificat succesiv prin două erate, schimbările produse de erate având ca obiect modificarea descrierii bunurilor ce urmează a fi achiziționate, a cantităților aferente acestora, a valorii estimate, precum și reducerea numărului operatorilor economici cu care instituția va încheia acordul cadru.

Prin Decizia nr. 74180/30.08.2016 a fost respinsă contestația formulată de reclamantul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență împotriva Raportului de neconformitate sub nr. x/19.07.2016.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de fond nu a exclus în mod greșit aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 50^1 din O.U.G. nr. 34/2006, făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, prevederi reținute de altfel și de către autoritatea pârâtă prin raportul de neconformitate și prin decizia de soluționare a contestației.

Astfel, potrivit prevederilor art. 71 din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii:

"Fără a afecta aplicabilitatea prevederilor prezentei ordonanțe de urgență referitoare la perioadele minime care trebuie asigurate între, pe de o parte, data transmiterii spre publicare a anunțurilor de participare sau data transmiterii invitațiilor de participare și, pe de altă parte, data limită pentru depunerea ofertelor/candidaturilor, autoritatea contractantă are obligația de a stabili perioada respectivă în funcție de complexitatea contractului și/sau de cerințele specifice, astfel încât operatorii economici interesați să beneficieze de un interval de timp adecvat și suficient pentru elaborarea ofertelor și pentru pregătirea documentelor de calificare care sunt solicitate prin documentația de atribuire".

De asemenea, conform art. 72 alin. (1) lit. c) din aceeași ordonanță, autoritatea contractantă are obligația de a prelungi perioada pentru elaborarea ofertelor în cazul în care perioada de timp stabilită potrivit art. 71 nu este suficientă pentru elaborarea ofertelor și/sau pentru pregătirea documentelor de calificare care sunt solicitate prin documentația de atribuire.

Art. 75 din O.U.G. nr. 34/2006 prevede următoarele:

"(1) Fără a aduce atingere prevederilor art. 71, în cazul în care valoarea estimată a contractului de achiziție publică este egală sau mai mare decât cea prevăzută la art. 55 alin. (2), perioada cuprinsă între data transmiterii anunțului de participare spre publicare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și data-limită de depunere a ofertelor trebuie să fie de cel puțin 52 de zile.

(2) În cazul în care autoritatea contractantă a publicat un anunț de intenție referitor la contractul de achiziție publică ce urmează să fie atribuit, aceasta are dreptul de a reduce perioada prevăzută la alin. (1) până la 36 de zile.

(3) Reducerea prevăzută la alin. (2) este permisă în cazul în care anunțul de intenție a conținut toate informațiile care sunt prevăzute pentru anunțul de participare - în măsura în care acestea sunt cunoscute la data publicării anunțului de intenție - și a fost transmis spre publicare cu cel mult 12 luni și cu cel puțin 52 de zile înainte de data transmiterii spre publicare a anunțului de participare.

(4) În cazul în care anunțul de participare este transmis, în format electronic, spre publicare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, perioada prevăzută la alin. (1) sau, după caz, la alin. (2) se poate reduce cu 7 zile.

(5) În cazul în care autoritatea contractantă publică în SEAP întreaga documentație de atribuire și permite, începând cu data publicării anunțului de participare, accesul direct și nerestricționat al operatorilor economici la această documentație, atunci aceasta are dreptul de a reduce perioada prevăzută la alin. (1), precum și cele rezultate în urma aplicării prevederilor alin. (4) cu 5 zile.

(6) Reducerea prevăzută la alin. (5) este permisă numai în cazul în care anunțul de participare conține precizări privind adresa de Internet la care documentația de atribuire este disponibilă."

Dispozițiile art. 50 din O.U.G. nr. 34/2006 prevăd că "(1) În cazul în care prevederile prezentei ordonanțe de urgență stabilesc obligația publicării anunțului în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, atunci anunțul respectiv nu poate fi publicat la nivel național înainte de data transmiterii acestuia către Comisia Europeană.

(2) Anunțul publicat la nivel național nu trebuie să conțină alte informații față de cele existente în anunțul publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și trebuie să menționeze data transmiterii către Comisia Europeană" .

Nu în ultimul rând, art. 50

1

prevede:"(1) Eratele prevăzute la art. 49 alin. (2) lit. c) se verifică de Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice în termen de două zile de la data primirii în SEAP.

(2) Prevederile art. 49 alin. (3) - (7) se aplică în mod corespunzător.

(3) Modificarea/Completarea criteriilor de calificare și selecție, în condițiile prevăzute la art. 179 alin. (4), se face în mod obligatoriu prin publicarea unei erate și cu prelungirea perioadei necesare elaborării candidaturilor/ofertelor.

(4) În cazul contractelor a căror valoare este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la art. 55 alin. (2), autoritatea contractantă publică orice modificare/completare a informațiilor cuprinse în anunțul de participare, prin intermediul eratei, atât în SEAP, cât și în JOUE.

(5) Este interzisă modificarea/completarea informațiilor cuprinse în invitația de participare/anunțul de participare prin intermediul clarificărilor și fără publicarea unei erate".

Înalta Curte reține că modificările introduse prin cele două erate se referă la descrierea bunurilor ce urmează a fi achiziționate, a cantităților aferente acestora, a valorii estimate, precum și reducerea numărului operatorilor economici cu care autoritatea contractantă va încheia acordul cadru, acestea fiind modificări și completări majore, care impun aplicarea dispozițiilor art. 75 din O.U.G. nr. 34/2006, în condițiile în care, așa cum corect a reținut și instanța de fond, acestea se referă expres la informațiile pe care trebuie să le cuprindă anunțul de participare și nu doar la criteriile de calificare și selecție.

De asemenea, aspectele vizate de modificările introduse prin cele două erate puteau fi în mod obiectiv cunoscute de către autoritatea contractantă încă de la data anunțului de intenție, fiind lipsite de relevanță susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora în mod greșit instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 75 alin. (3) din O.U.G. nr. 34/2006.

Cu privire la criticile recurentului-reclamant referitoare la nemotivarea actelor administrativ fiscale contestate, Înalta Curte, în acord cu considerentele instanței de fond, apreciază că intimatul-pârât și-a îndeplinit obligația de a motiva în fapt și în drept actele administrativ fiscale contestate.

Înalta Curte are în vedere că principiul motivării impune necesitatea ca autoritatea care emite un act administrativ să arate, în mod expres, elementele de fapt și de drept care determină adoptarea deciziei respective. Motivarea reprezintă un element esențial pentru formarea convingerii cu privire la legalitatea și oportunitatea actului administrativ, constituind, totodată, o garanție a alegerii soluției optime de către organul de decizie.

Amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz. Așadar, deși motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, prin prisma obiectivului său, care este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului.

Motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește, în primul rând, o funcție de transparență în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; desigur ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului și să fie realizată de autorul său.

În cazul de față, atât prin Raportul de neconformitate înregistrat sub nr. x/19.07.2016, precum și prin Decizia nr. 74180/30.08.2016, se poate observa că emitentul actelor administrativ fiscale a indicat care este situația de fapt și a precizat temeiurile de drept care au stat la baza întocmirii acestora, iar recurentul-reclamant nu indică în mod concret și nu face dovada producerii unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actelor contestate.

În consecință, Înalta Curte constată că actele administrativ fiscale litigioase sunt motivate în fapt și în drept, dând posibilitatea destinatarului actului să conteste măsurile dispuse și, totodată, instanței să verifice legalitatea actului administrativ.

Cu privire la criticile recurentului-reclamant referitoare la faptul că pretinsele nereguli constatate prin actele administrative contestate nu au avut nici un impact financiar, conform dispozițiilor art. 27 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011, Înalta Curte are în vedere că în privința prejudiciului, indicarea în concret a acestuia nu este o condiție pentru constatarea neregulii, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011. Astfel, neregula reprezintă, potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011, orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene, prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general. Această definire a neregulii, care se raportează și la prejudiciul potențial, rezultă și din cadrul normativ european.

În conformitate cu jurisprudența consolidată a Înaltei Curți de Casație și Justieție, secția de contencios administrativ și fiscal (după adoptarea soluției de principiu din 24 noiembrie 2014), în reglementarea O.U.G. nr. 66/2011, aplicarea corecției financiare pentru recuperarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora nu este condiționată de existența unui prejudiciu asupra bugetului Uniunii Europene/fondurilor publice naționale (cu excepția situațiilor expres și limitativ prevăzute în anexa la ordonanța de urgență în care aplicarea corecției financiare este condiționată de existența prejudiciului).

Așadar, criticile formulate cu privire la lipsa prejudiciului sunt neîntemeiate. Este de principiu că prejudiciul produs se materializează în afectarea intereselor financiare ale Uniunii, iar prin adoptarea diverselor reglementări în materia gestionării fondurilor europene, intenția legiuitorului a fost să se asigure că cheltuielile efectuate de Uniunea Europeană în contextul fondurilor structurale să fie strict limitate la agenții care respectă normele de drept al Uniunii și să nu fie utilizate pentru a finanța activități care sunt contrare acestuia (Hotărârea GUE din 15 septembrie 2005, Comisia/Irlanda, C-199/03, punctul 26, Concluziile avocatului general Leger prezentate în cauza C-44/96, Mannesmann Anlagenbau Austria și alții, punctul 108, Concluziile avocatului general B. prezentate în cauza C-465/10, Chambre de Commerce et d'Industrie de l'Indre, punctul 59). În consecință, cheltuielile efectuate cu încălcarea dreptului Uniunii sunt considerate, în mod firesc, ca aducând atingere bugetului UE (Concluziile avocatului general B. prezentate în cauza C-465/10, Chambre de Commerce et d'Industrie de l'Indre, punctul 60).

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene (Hotărârea GUE din 15 septembrie 2005, Irlanda/Comisia, C-199/03, punctul 31, Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de Commerce et d'Industrie de l'Indre, C-465/10, punctul 47), "inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta grav interesele financiare ale Uniunii". Astfel, un stat membru care a acordat asistență financiară din partea FEDR poate, pentru a preveni și pentru a urmări în justiție abaterile, să revoce această asistență și să solicite beneficiarului în cauză rambursarea finanțării menționate (Hotărârea GUE din 22 ianuarie 2004, COPPI, C-271/01, punctul 48, Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de Commerce et d'Industrie de l'Indre, C-465/10, punctul 32).

Prin urmare, statele membre au obligația să ia măsurile necesare pentru verificarea faptului că acțiunile finanțate din fondurile finanțate cu contribuția Uniunii au fost desfășurate corect, pentru prevenirea și cercetarea neregulilor și pentru recuperarea fondurilor pierdute ca urmare a unui abuz sau a unei neglijențe (Hotărârea GUE din 13 martie 2008, Vereniging și alții, C-383/06-C-385/06, punctul 37).

Se poate astfel concluziona că producerea unei nereguli în utilizarea fondurilor europene acționează cu prioritate clauza de salvgardare a bugetului U.E., fără să fie necesară existența unui prejudiciu concret asupra bugetului U.E.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că producerea unor nereguli, abateri, fraude, produce automat un prejudiciu bugetului U.E., iar statele membre au obligația de a solicita de la beneficiari restituirea fondurilor utilizate, în mod necorespunzător. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, "încălcarea unor obligații a căror respectare prezintă o importanță fundamentală pentru buna funcționare a unui sistem comunitar { . . . . . . . . . .} poate fi sancționată prin pierderea unui drept conferit de reglementarea Uniunii" (Hotărârea GUE din 12 octombrie 1995, Cereol Italia, C-104/94, punctul 24, Hotărârea din 24 ianuarie 2002, Conserve Italia/Comisia, C-500/99 P, punctele 100-102, precum și Ordonanța din 16 decembrie 2004, APOL și AIPO/Comisia, C-222/03 P, punctul 53). Regula generală este ca orice abatere să conducă la retragerea avantajului obținut nejustificat (Hotărârea GUE pronunțată în cauza C-199/03 -punctul 15 și Concluziile avocatului general B. pronunțate în cauza C-465/10, punctul 73).

Astfel, "Curtea s-a pronunțat că, în executarea obligațiilor care le revin, statele membre nu au nicio competență de apreciere privind oportunitatea solicitării restituirii fondurilor Uniunii Europene acordate în mod necorespunzător sau ilegal" (Concluziile avocatului general B. prezentate în cauza C-465/10, punctul 39, Hotărârea din 13 martie 2008, Vereniging și alții, C-383/06-C-385/06, punctul 38) și că există o "obligație pentru statele membre, fără a fi necesară o abilitare prevăzută de dreptul național, de recuperare a fondurilor pierdute ca urmare a unui abuz sau a unei neglijențe" (Hotărârea Vereniging și alții, C-383/06-C-385/06, punctul 40, Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de Commerce et d'Industrie de l'Indre, C-465/10, punctul 35).

Prin urmare, obligația de recuperare a fondurilor U.E. intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu.

Astfel, în cauza dedusă judecății, așa cum s-a reținut prin Raportul de neconformitate înregistrat sub nr. x/19.07.2016, precum și prin Decizia nr. 74180/30.08.2016, autoritatea contractantă nu a respectat termenul legal de depunere a ofertelor, fapt ce atrage incidența dispozițiilor Anexei 1 punctul 3 intitulat "Fraude în cadrul contractelor și achizițiilor publice" din H.G. nr. 875/2011 pentru aprobarea pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011, care menționează între indicatorii de fraudă și reducerea nejustificată a termenelor legale.

Înalta Curte constată că abaterea reținută de către intimatul-pârât este reglementată legal ca fiind indicator de fraudă, încălcând, de asemenea, și prevederile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, care stabilesc principiile care stau la baza atribuirii contractului de achiziție publică, respectiv nediscriminarea, tratamentul egal și recunoașterea reciprocă.

Aceste principii au ca scop favorizarea dezvoltării unei concurențe efective între operatorii economici participanți la o procedură de achiziție publică, prin asigurarea unor șanse egale în elaborarea ofertelor și supunerea acestora acelorași criterii de evaluare. Nerespectarea termenului legal de depunere a ofertelor, a limitat posibilitatea operatorilor economici de obținere de la furnizori sau producători a unor prețuri competitive și, implicit, a limitat participarea unui număr mai mare de agenți economici interesați, care ar fi stimulat competitivitatea și obținerea unor oferte mai avantajoase pentru autoritatea contractantă.

Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în acord cu opinia instanței de fond, apreciază că în mod corect s-a constatat încălcarea prevederilor art. 2 alin. (2) referitoare la principiile care stau la baza atribuirii contractului de achiziție publică, precum și cele ale art. 75 din O.U.G. nr. 34/2006.

În ceea ce privește argumentele recurentului-reclamant referitor la acceptarea, fără obiecțiuni, a anunțului de participare de către A.N.R.M.A.P., Înalta Curte reține că aceste susțineri nu prezintă relevanță în raport de competențele autorităților nominalizate în cuprinsul O.U.G. nr. 34/2006, cu atribuții în constatarea neregulilor și stabilirea corecțiilor financiare.

De asemenea, potrivit art. 32

4

alin. (2) din H.G. nr. 457/2008:

"În exercitarea atribuției prevăzute la alin. (1), autoritatea de management nu este condiționată în luarea deciziilor de activitățile desfășurate de A.N.R.M.A.P. și U.C.V.A.P. potrivit dispozițiilor art. 32

2

și 32

3

".

Prin urmare, independent de rezultatul verificărilor efectuate de către A.N.R.M.A.P. sau U.C.V.A.P., ministerul pârât are dreptul de a efectua propriile verificări și de a dispune măsurile care se impun, legislația specifică activității de verificare procedurală nelimitând în vreun fel competențele pârâtului, în raport de constatările altor organe cu atribuții în domeniu.

Ca atare, nici atribuțiile instanței de judecată, învestită cu examinarea legalității actelor administrative emise de pârât în exercitarea activității de verificare, nu sunt îngrădite sau afectate în vreun fel de poziția adoptată de A.N.R.M.A.P. și U.C.V.A.P. cu privire la procedura de achiziție publică analizată în speță.

În consecință, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență împotriva sentinței nr. 4583 din 27 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2020.