ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 302/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 8486 din 14 iunie 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive în privința capetelor de cerere având ca obiect restituirea sumei percepute cu titlu de comision de administrare și a dobânzii percepute începând cu luna mai 2009. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B. (fostă F.) R.N. în contradictoriu cu pârâta SC C.E.I. I.F.N.

SA București și a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 pct. 5.1 lit. c) (referitoare la comisionul de administrare) și pct. 5.2 (referitoare la posibilitatea revizuirii cuantumului comisioanelor) din contractul de facilitate de credit și de garanție din 20 octombrie 2008. A respins capetele de cerere având ca obiect restituirea sumei percepute cu titlu de comision de administrare și a dobânzii percepute începând cu luna mai 2009, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă, precum și celelalte capete de cerere ca neîntemeiate, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Că la 20 octombrie 2008, s-a încheiat între reclamanta B. în calitate de împrumutat și pârâta SC C.E.I.

I.F.N. SA București, în calitate de împrumutător (creditor ipotecar), contractul de credit și de garanție, având ca obiect suma de 90.250 euro, perioada de creditare fiind de 360 de luni. Sintetizând solicitările reclamantei, astfel cum au fost formulate prin cererea introductivă și cererile precizatoare ulterioare, instanța a constatat că este învestită cu următoarele capete de cerere: - anularea clauzelor 8.14, 5.1.lit. c)și d) și 5.2; - modificarea clauzelor 4.3 și 4.1; - restituirea sumelor în cuantum de 3.775,16 euro reprezentând contravaloarea comisioanelor abuziv percepute începând cu 30 noiembrie 2009 și până la soluționarea cauzei și în cuantum de 239,08 euro, reprezentând suma care rezultă din calculul dobânzii aplicată de pârâtă la o perioadă de 365/366 de zile, în loc de 360 de zile, conform contractului de credit.

Reclamanta și-a întemeiat solicitările pe caracterul abuziv al clauzelor contractuale inserate în convenția de credit, invocând în principal dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. În raport de dispozițiile legale citate, instanța a reținut că pentru a se constata existența unei clauze, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăși o astfel de clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei - credințe.

- În ceea ce privește clauza 5.1 lit. c), referitoare la comisionul de administrare, cu privire la care în contract s-a prevăzut că acest comision este lunar, fiind în cuantum de 0,15%, instanța a reținut că aceasta e o clauză abuzivă în raport de prevederile art. 4 alin. (1) și alin. (2) Legii nr. 193/2000, ceea ce determină aplicarea sancțiunii nulității absolute, deoarece nu a fost negociată, că această clauză, prin ea însăși, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind indicate în contract toate elementele necesare pentru perceperea acestui comision, că în cuprinsul convenției de credit nu există o definire a activităților pe care pârâta le prestează în schimbul comisionului de administrare, precum și faptul că nu respectă exigențele bunei-credințe, inserarea comisionului de administrare vătămând interesele patrimoniale ale reclamantei, urmărindu-se în realitate obținerea unui avantaj disproporționat față de prestația efectuată de pârâtă, stabilirea comisionului în discuție reprezentând o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menționată cu acest titlu în contract în detrimentul reclamantei.

- Și cu privire la clauza inserată în art. 5.2 din contract, prin care s-a prevăzut că creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.3, s-a reținut că este abuzivă întrucât este preformulată, că ea dă dreptul comerciantului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind caracteristicile produselor și serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu, că nu s-a probat de către pârâtă existența unei negocieri, că ea creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece nu este precizat nici un criteriu obiectiv în raport de care împrumutătorul are dreptul de a revizui nivelul comisioanelor, fiind îndeplinită și cerința nerespectării exigențelor bunei-credințe, din moment ce pârâta a stipulat în favoarea sa dreptul de a revizui cuantumul comisioanelor în lipsa oricărui criteriu obiectiv care să poată justifica în mod rezonabil o eventuală creștere a valorii lor cu influențe asupra costului total al creditului.

- Referitor la clauza art. 4.1 din convenția de credit, instanța a reținut că, potrivit acestei prevederi, dobânda anuală a creditului este de 5,50% pe an și se va aplica la soldul creditului de la prima tragere din credit, calculându-se la un număr de 360 de zile pe an, după formula menționată și că această prevedere contractuală stabilește în mod clar și fără echivoc modul de calcul al dobânzii, formula nefiind susceptibilă de vreo modificare din partea pârâtei, că această clauză nu este abuzivă, întrucât prin inserarea ei în contract nu se creează vreun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care dobânda se determină în baza unor coordonate clar exprimate, reclamanta având posibilitatea reală să previzioneze prețul creditului la încheierea contractului.

- Instanța a constatat că, clauza art. 4.3 din convenția de credit care prevede că, creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în acest sens, să revizuiască nivelul dobânzii curente, după 12 luni de la prima utilizare a creditului, în funcție de indicele Euribor, nu este o clauză abuzivă prin ea însăși, întrucât nu creează în detrimentul reclamantei și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ea permițând pârâtei să modifice rata dobânzii fără acordul reclamantei în raport de indicele de referință Euribor, la care se adaugă un procent de 4,25% pe an, astfel că, o astfel de clauză este permisă de art. 1 lit. a) alin. (2) din anexa Legii nr. 193/2000, instituția financiară fiind însă obligată să aibă o motivație întemeiată și să informeze corespunzător consumatorul, acesta din urmă având libertatea de a rezilia contractul.

S-a mai reținut că în speță nu s-a solicitat anularea acestei clauze, ci modificarea în sensul ca pe întreaga durată a creditului, atunci când valoarea indicelui Euribor se va modifica, calculul dobânzii creditului să se facă în raport de indicele menționat și că această formulă a fost deja aplicată de către pârâtă, sumele astfel calculate fiind menționate în graficele de rambursare, din care rezultă o scădere a dobânzii. - Cu privire la clauza menționată în art. 8.14, instanța a constatat că posibilitatea instituției de credit de a declara anticipat creditul în vederea recuperării datoriilor împrumutatului față de bancă, în caz de neîndeplinire de către acesta a obligațiilor din contract, alături și de posibilitatea de a debita conturile împrumutatului și de a executa garanțiile, nu reprezintă o clauză abuzivă.

S-a avut în vedere faptul că instituția de credit trebuie să dețină pârghii eficiente de control în vederea asigurării rambursării creditului, pentru a se acționa eficient în cazul nerespectării de către reclamantă a obligațiilor stipulate în contract, punându-se astfel la adăpost de o eventuală insolvabilitate a împrumutatului. Clauza nu creează în detrimentul reclamantei un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece neîndeplinirea obligațiilor de către împrumutat nu poate rămâne fără sancțiune, cu consecința păgubirii patrimoniului împrumutătorului, suma împrumutată fiind considerabilă. Instituția de credit are dreptul de a-și recupera prejudiciul creat prin neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către împrumutat, inclusiv prin executarea garanțiilor, echilibrul contractual sub acest aspect fiind pe deplin respectat.

În ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată, stipulat în art. 5.1 lit. d) din contract, instanța a reținut că, potrivit art. 66 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori (modificată prin Legea nr. 288/2010), consumatorul are dreptul, în orice moment, să se libereze în tot sau în parte de obligațiile sale care decurg dintr-un contract de credit, beneficiind de o reducere a costului total al creditului, astfel că, nu este necesară în speță constatarea caracterului abuziv al clauzei. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, instanța a reținut următoarele: La 31 martie 2009 s-a încheiat între pârâta SC C.E.I. I.F.N. SA București, în calitate de cedent și C.E.B.

N.V., în calitate de cesionar, un contract de cesiune de creanță, inclusiv pentru creanța izvorâtă din contractul de credit încheiat de cedent cu reclamanta, că ulterior, aceeași creanță a făcut obiectul contractului de cesiune de creanță din 05 octombrie 2011 încheiat între C.E.B. N.V., în calitate de cedent și C.E.B.R. SA, în calitate de cesionar.

Instanța a reținut, contrar afirmațiilor reclamantei, că cele două cesiuni i-au devenit opozabile prin notificare, conform adreselor din 08 aprilie 2009 și din 31 mai 2010, transmise conform borderourilor de prezentare la oficiul poștal a trimiterilor prioripost din 19 aprilie 2009 și 14 octombrie 2011. înscrisurile depuse de pârâtă nu au fost combătute în nici un mod de către reclamantă, iar faptul că aceasta a cunoscut intervenirea primei cesiuni rezultă și din faptul depunerii, odată cu cererea de chemare în judecată (introdusă la data de 26 septembrie 2011), a graficelor de rambursare în cuprinsul cărora a fost menționată în calitate de creditor E.B. N.V. Instanța a apreciat că în privința cererilor întemeiate pe caracterul abuziv al clauzelor contractuale, cu consecința anulării/modificării acestora, are calitate procesuală pasivă partea contractantă, respectiv pârâta C.I.

I.F.N. SA, chiar în condițiile în care cesiunea de creanță a devenit opozabilă debitorului cedat. Insă, cu privire la solicitările având ca obiect restituirea sumelor de bani ca o consecință a nulității, instanța a apreciat că are calitate procesuală pasivă cesionarul, în patrimoniul căruia au intrat sumele de bani obiect al obligației, însă numai de la data îndeplinirii formalităților de opozabilitate a cesiunii. Având în vedere adresele din 08 aprilie 2009 și din 31 mai 2010, transmise conform borderourilor de prezentare la oficiul poștal a trimiterilor Prioripost din 19 aprilie 2009 și 14 octombrie 2011, instanța a reținut în speță că prima cesiune a devenit opozabilă reclamantei începând cu luna mai 2009. De la această dată, reclamanta a devenit debitorul cesionarului C.E.

N.V., iar sumele astfel plătite nu pot fi restituite de către pârâta C.I. I.F.N. SA din moment ce nu au intrat în patrimoniul său. De altfel, rezultă atât din cuprinsul notificărilor, cât și din cuprinsul graficelor de rambursare ulterioare cesiunii că reclamantei i-au fost aduse la cunoștință inclusiv informațiile privind conturile bancare pentru efectuarea plăților. Instanța a mai reținut că în ședința publică din 07 iunie 2012, reclamanta a renunțat la cererea prin care solicitase anterior completarea cererii de chemare în judecată în privința cadrului procesual pasiv (cu refere la C.E.B.), înțelegând astfel să-și valorifice pretențiile doar în contradictoriu cu pârâta C.I. I.F.N. SA.

Pentru considerentele expuse, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive în privința capetelor de cerere având ca obiect restituirea sumei percepute cu titlu de comision de administrare, comision ce s-a perceput conform contractului începând cu scadența a 13-a, respectiv luna noiembrie 2009 și a dobânzii percepute începând cu luna mai 2009, data notificării cesiunii de creanță către reclamantă. Drept consecință, s-au respins aceste capete ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă. Constându-se caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5 pct. 5.1 lit. c), referitoare la comisionul de administrare și pct. 5.2, referitoare la posibilitatea revizuirii cuantumului comisioanelor, cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, constatându-se nulitatea absolută a clauzelor menționate; celelalte capete de cerere referitoare la clauzele cuprinse în art. 8.14, 5.1.lit.

d), 4.3 și 4.1, precum și capătul de cerere având ca obiect restituirea sumei plătite cu titlu de dobândă anterior lunii mai 2009, cerere accesorie capătului privind clauza 4.1, au fost respinse ca neîntemeiate. Împotriva sentinței instanței de fond au formulat apel reclamanta B.R.N. și pârâta C.E.I. I.F.N. SA București. Prin încheierea de ședință din 1 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a luat act de renunțarea reclamantei B.R.N., la judecata apelului declarat în cauză. Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 26 din 24 ianuarie 2013 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C.E.I. I.F.N. SA București, împotriva sentinței civile nr. 8486 din 14 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în contradictoriu cu reclamanta B.R.N.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: - A respins excepția necompetenței materiale invocată, reținând că Tribunalului București este instanța competentă material să soluționeze litigiul pe fond, în raport de cererea cu care reclamanta a învestit instanța de fond, respectiv primele două capete de cerere, având ca obiect obligații de a face, respectiv de obligare a pârâtei să elimine din contract clauzele abuzive și să aplice o anumită formulă de calcul a ratei lunare, precum și capătul trei de cerere, evaluabil în bani, și de prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ., în vigoare la data sesizării instanței de fond, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2005, care stabileau competența tribunalului în primă instanță în legătură cu procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare peste 100.000 lei, precum și cu procesele și cererile în aceeași materie al căror obiect era neevaluabil în bani, avându-se în vedere și natura comercială a litigiului, prin raportare la calitatea de comerciant a pârâtei și la natura contractului încheiat, fiind incidente și prevederile art. 4 și 56 C. com., în vigoare la acea dată.

- Instanța a respins critica pârâtei de excludere a reclamantei din categoria consumatorilor, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reținând ca fiind irelevant faptul că aceasta este absolventă a unei facultăți de drept și că în acest context nu se poate pretinde că reclamanta, la debutul carierei sale într-o profesie juridică, se situa pe o poziție de egalitate cu reprezentanții băncii, cu atât mai mult cu cât nicio dovadă din cele administrate în cauză nu a condus la concluzia că la data încheierii contractului de credit, aceasta era practician al dreptului în domeniul bancar, astfel că este evident că încheierea contractului de credit a fost făcută în scop personal (pentru dobândirea unei locuințe), fără legătură cu activitatea sa liberală.

- Critica apelantei prin care a susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reținut faptul că clauza înscrisă la art. 5 lit. c) din Condițiile speciale ale convenției de credit, referitoare la comisionul de administrare, a fost respinsă, instanța de apel reținând că aceasta se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractului prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului, avându-se în vedere că aceasta nu e suficient de clară, nu este exprimată într-un limbaj inteligibil, și dă posibilitatea băncii să o interpreteze în interes propriu, creând un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

- Curtea a constatat că, clauza înscrisă la 5 lit. c) privind perceperea comisionului de administrare din Condițiile speciale ale convenției de credit, se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv și că instanța de fond era în drept să facă această analiză prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000, întrucât a reținut că respectiva clauză nu este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, în condițiile în care din contract nu au reieșit activitățile prestate în schimbul perceperii acestui comision de administrate, iar acesta nu a fost adus la cunoștința reclamantei la momentul încheierii contractului, nefiind nici negociată, fiind evidentă starea de constrângere în care se afla aceasta, determinată de termenul pentru perfectarea actelor și de sancțiunea pierderii avansului plătit în caz de depășire a acestui termen și dezechilibrul semnificativ pe care îl produce această clauză în detrimentul reclamantei, prin raportare la prima parte a perioadei de creditare, în care comisionul nu are o valoare neglijabilă ci dimpotrivă, este superioară ratei de credit.

Referitor la neîndeplinirea condiției de bună-credință, curtea a apreciat că aceasta decurge firesc din stipularea unei clauze pentru o prestație inexistentă sau injustă, fiind înfrânt astfel principiul consacrat de art. 969 - 970 C. civ. Sub aspectul dezechilibrului semnificativ în detrimentul reclamantei, s-a reținut că acesta nu se examinează exclusiv prin prisma consecințelor produse pe parcursul executării contractului, ci și prin prisma consecințelor potențiale, viitoare, pârâta nefurnizând nicio garanție că pe parcursul derulării contractului nu va pune în aplicare această clauză și că nu va revizui în folosul său comisioanele din contract. De asemenea s-a reținut că, și clauzele înscrise la art. 5.2 și art. 8.16 din contract sunt clauze abuzive în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Împotriva Deciziei civile nr. 26 din 24 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs pârâta SC C.E.I. I.F.N. SA București, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului său, schimbarea în parte a sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamantei. În criticile formulate, recurenta pârâtă, după o prezentare a situației de fapt a susținut în esență următoarele: 1. Că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu greșita aplicare a prevederilor art. 1 și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, avându-se în vedere faptul că intimata reclamantă nu are calitatea de consumator și care tocmai în considerarea acestei calități se bucură de protecția instituită de Legea nr. 193/2000.

Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, consumatorul este acea persoană fizică care acționează în afara activității sale comerciale, industriale, de producție sau liberale, ori reclamanta având calitatea de avocat nu poate susține că s-au impus anumite clauze contractuale sau că este o persoană care nu are cunoștințe de specialitate și care nu înțelege conținutul actelor pe care le semnează. Mai mult decât atât, definiția consumatorului trebuie interpretată din perspectiva considerentului nr. 5 al Directivei nr. 93/13, care stabilește cauza pentru care s-au instituit normele de protecție a consumatorului.

2. Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reținut faptul că, clauza înscrisă la 5 lit. c privind perceperea comisionului de administrare din Condițiile speciale ale convenției de credit, nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv. Recurenta a susținut că dobânda și comisionul de risc fac parte din prețul contractului, prețul contractului fiind o componentă a obiectului contractului, astfel că, clauzele cuprinse în convenția de credit încheiată de părți, art. 5 lit. c), este exprimată clar și inteligibil astfel că nu poate face obiectul controlului instanței de judecată cu privire la caracterul abuziv.

Prin urmare, clauzele referitoare la comisionul de administrare, la dobândă sau alte costuri, sunt elemente ce formează costul total al creditului. Acest cost împreună cu masa de profit a băncii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a contractului creditului de consum. Clauzele reglementate la art. 5 lit. c) din Condițiile speciale ale convenției de credit au fost negociate, susținând în acest sens, că la încheierea convenției de credit, clienților băncii li se comunică Condițiile generale și se discută și negociază Condițiile speciale, care conțin și obligațiile cele mai importante ale acestora, fapt confirmat prin semnătura lor, clauze ce sunt obligatorii pentru părți.

Conținutul acestor condiții standard este elaborat de bancă, clientul putând să le accepte și să intre într-un raport juridic contractual cu instituția de credit sau să le refuze și să nu încheie contractul. Recurenta a susținut, că numai condițiile generale din convenție ridică din perspectiva dreptului consumatorului, problema clauzelor abuzive, justificat de caracterul nenegociabil al acestora, legată practic de imposibilitatea obiectivă a clientului de a influența conținutul acestora. Prin urmare, legislația reține prezumția inexistenței negocierii clauzelor numai în ceea ce privește condițiile standard preformulate, nu și în cazul condițiilor speciale, față de care eventuala probă a inexistenței negocierii cade în sarcina consumatorului.

3. Clauza contractuală prin care s-a reglementat modalitatea de calcul/de percepere a comisionului de administrare și condițiile modificării unilaterale a acesteia, respectiv art. 5 lit. c) din Condițiile speciale, nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă trebuie să îndeplinească unele condiții: a) să nu fi fost negociată; b) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei credințe; c) să nu se refere la obiectul principal al contractului.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al clauzei 5 lit. c) din Condițiile speciale ale convenției de credit, arată că, aceasta din urmă a semnat convenția de credit menționată, iar, părțile, prin semnarea acesteia, au declarat în mod expres că i) sunt de acord cu costurile contractului și ii) cunosc și acceptă drepturile și obligațiile ce le revin conform clauzelor contractuale. Instanța de apel a analizat în mod incomplet și superficial îndeplinirea cumulativă a acestor condiții.

Clauza conținută în art. 5 lit. c) din contract nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cât timp, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000, este permisă cuprinderea în contracte a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Prin urmare, a subliniat recurenta, că dreptul lor de a modifica unilateral comisionul de administrare, era legat de stabilirea a două condiții, anume existența unei motivații întemeiate și informarea corespunzătoare a împrumutaților, or, potrivit clauzelor de la art. 5 lit. c), banca avea posibilitatea de a modifica această clauză numai în cazul apariției unor schimbări semnificative a situației de pe piața monetară, iar banca era obligată să informeze consumatorul despre acest lucru, conform art. 7 alin. (2) lit. c) din Condițiile generale, astfel că nu se poate reține existența vreunui abuz caracterizat de însăși existența clauzei. De asemenea, s-a susținut de recurentă că împrumutata, în situația în care nu era de acord cu modificarea comisionului de administrare ar fi avut posibilitatea de a solicita rezilierea contractului și că instanța de apel a apreciat, în mod neîntemeiat, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În opinia recurentei, instanța de apel nu a analizat în ce constă dezechilibrul semnificativ și nu a motivat de ce a reținut că respectiva clauză creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților, fără să analizeze în ce constă acesta și să motiveze acest aspect. Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că părțile au negociat clauza conținută la art. 5 lit. c) din contract. Clauza în discuție este prevăzută în Condițiile speciale ale convenției de credit care nu au caracterul unui contract de adeziune, această clauză fiind discutată și negociată cu reclamanta, adeziunea vizând doar Condițiile generale ale contractului de credit. Având în vedere că reclamanta a semnat contractul de credit, inclusiv Condițiile speciale aferente, nu se poate considera că această clauză nu a fost negociată, fiind obligatorii pentru părți, potrivit art. 969 C. civ.

4. În ceea ce privește clauzele prevăzute în art. 5.2 și art. 8.16 din contract, privind posibilitatea pârâtei de a revizui cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării contractului de credit în funcție de politica sa de creditare, în mod greșit a reținut instanța că acestea sunt abuzive, în condițiile în care au fost negociate, nu au creat dezechilibru în detrimentul reclamantei, iar comisionul de administrare nu a fost modificat. Particularizând, în ce privește caracterul negociat al clauzei prevăzute la art. 5 acesta, a arătat că acesta rezultă pe de-o parte din faptul că este inserată în condițiile speciale ale contractului, în care părțile individualizează toate aspectele legate de acordarea creditului și pe de altă parte din dispozițiile art. 8.16 din contract, conform cu care .împrumutatul/codebitorul declară că au citit, înțeles și acceptat clauzele prezentului contract și că acestea au fost negociate cu C.E.I.

în conformitate cu prevederile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, cu modificările ulterioare." Faptul că această clauză a fost concepută doar pentru situații de excepție rezultă și din faptul că ea nu a fost aplicată până în prezent, valoarea comisionului de administrare rămânând neschimbată. Analizând legalitatea Deciziei civile nr. 26 din 24 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, din perspectiva criticilor formulate de pârâtă și a temeiurilor de drept invocate, se apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Recurenta a susținut sub un prim aspect nelegalitatea deciziei din perspectiva aprecierii greșite a instanței de apel asupra calității de consumator a reclamantei, critică care este nefondată.

În ceea ce privește noțiunea de consumator se constată că art. 2 din Legea nr. 193/2000, astfel cum a fost modificată, a preluat definiția dată de art. 2 alin. (1) lit. b) din Directiva nr. 93/13/ CEE, atribuind această calitate oricărei persoane fizice sau grup de persoane fizice care, prin încheierea contractului de consum, acționează în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale. Se reține astfel că protecția consumatorului este asigurată atât de norma internă, cât și de cea comunitară, prin consumator fiind vizată direct persoana fizică sau grupul de persoane fizice care, acționează în afara activității sale profesionale și care nu urmăresc obținerea unui profit, urmărindu-se protejarea consumatorului ce se află într-o situație de inferioritate față de profesionist atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare.

Or, raportat la convenția de credit încheiată de părți, reclamanta are calitatea de consumator, fiind persoană fizică ce are un contract de credit pentru nevoi personale. 2. Înalta Curte nu poate reține nici critica privind aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Astfel art. 4 alin. (6) din lege transpune art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și prevede că, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Sub rezerva analizării acestei prevederi în cadrul fiecărei clauze a convenției de credit se poate constata că nici legea internă și nici Directiva nr. 93/13 nu exclud clauzele referitoare la obiectul contractului de la controlul caracterului abuziv, fiind reglementată, cu titlu de excepție, posibilitatea analizării acestora, numai în situația în care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Or, instanța nu poate reține critica recurentei sub acest aspect, prin care exclude orice intervenție a instanței de judecată în analizareacaracterului abuziv al clauzelor ce fac obiectul convenției, fără nici o circumstanțiere.

Este de observat că art. 3 din Directiva nr. 93/13, atribuie noțiunii de clauză abuzivă, clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună credință, atunci când provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ce decurg din contract, în defavoarea consumatorului. Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevede că sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul și care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Rezultă astfel că din cele două reglementări, din dreptul intern și din dreptul comunitar, se desprind aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv, respectiv, clauza să nu fie negociată individual și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor. Prin art. 4 alin. (3) din Lege, se instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

În cauză, cum banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu reclamanta clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incuba conform art. 4 alin. (3) din Lege, prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată, astfel că în mod corect s-a reținut că, contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu poate să intervină, putând doar să adere sau nu la el. Faptul că, clauza contestată a putut fi cunoscută de către reclamantă de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care aceștia nu au posibilitatea de a influența conținutul respectivei clauze, putând doar să refuze încheierea contractului.

Or, tocmai această situație, de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de profesionistul instituție de credit, este cea care a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniștilor. Mai mult decât atât, art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influențeze conținutul clauzei, cum este și contractul de credit în cauză. În ceea ce privește a doua condiție ce atrage caracterul abuziv al unei clauze, crearea unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, aprecierea îndeplinirii ei se va face în cadrul fiecărei clauze, în raport de criticile recurentei pe acest aspect.

Instanța va reține ca principiu general, prevederile art. 4 alin. (1) teza II din lege potrivit cu care, o clauză este abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor. Astfel, pentru a se stabili dacă această condiție este îndeplinită, instanța trebuie să se raporteze la natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la circumstanțele existente la momentul încheierii contractului, lucru pe care instanța de apel l-a făcut. Referitor la aprecierea bunei credințe, care deși nu constituie o condiție în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze, urmează a fi analizată poziția de negociere a părților în vederea constatării, dacă profesionistul a acționat corect și echitabil față de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să țină cont.

În cauză, față de cele de mai sus, nu se poate reține că interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în considerare, în condițiile în care aceștia se află într-o poziție de inferioritate față de profesionist atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, în condițiile unui contract de adeziune. Și dacă ar exista diferențe între textul normativ comunitar și cel al actului normativ intern, se observă că în principiu cele două texte reglementează aceeași situație și că nu poate fi reținută o prioritate de aplicare a legislației comunitare față de legislația internă, în condițiile în care ambele acte normative reglementează aceeași situație, excluzând de la analiza caracterului abuziv doar acele clauze care sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

În consecință, atât sub imperiul legislației comunitare, cât și al celei naționale, nu se regăsește o excludere de plano de la controlul caracterului abuziv al unor clauze ce vizează definirea obiectul contractului, caracterul adecvat al prețului sau remunerației, ci se impune o analiză a acestor tipuri de clauze prin raportare la modul de redactare clar și inteligibil. 3. Înalta Curte, constată că este nefondată și critica prin care recurenta consideră că, clauza contractului ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de administrare nu este abuzivă. Pct. 3.5 din Secțiunea 3 Costuri, din condițiile generale ale Convenției de credit prevede că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de administrare, aplicat la soldul creditului, pe toată perioada creditării și că modul de calcul și scadența acestuia se stabilesc în Condițiile speciale.

În ceea ce privește criticile recurentei cu privire la art. 5 lit. c) din Condițiile speciale ale convenției de credit încheiate între părți, clauza ce prevede obligația reclamanților de a achita un comisionul de administrare stabilit aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, acestea nu pot fi primite.

Așa cum s-a reținut în partea de început a considerentelor, atât legea națională cât și Directiva nr. 93/13/ CEE exclud din sfera controlului caracterului abuziv elementele obiectului principal al contractului, justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, însă cu condiția ca aceste clauze să fie clare, neechivoce și exprimate într-un limbaj inteligibil, iar sub acest aspect, instanța de apel a făcut o delimitare clară între clauzele ce nu pot forma obiect al controlului, apreciind în mod corect că, în situația în care clauza nu este definită, neclară, echivocă ori exprimată printr-un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.

În mod corect a reținut instanța de apel că, clauza referitoare la comisionul de administrare nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanta, deoarece contractul încheiat cu aceasta a fost unul tip, preformulat cu clauze nenegociabile. Potrivit recurentei, comisionul de administrare prevăzut de art. 5 lit. c) din Condițiile speciale ale convenției de credit reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției exista posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment nesigur și viitor, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață.

Înalta Curte constată că, comisionul de administrare este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinației acestuia și cum clauza referitoare la comisionul de administrare nu este exprimată în mod clar și inteligibil, în mod corect instanța de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, clauza privind comisionul de administrare este abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 republicată, deoarece, pe de o parte, pentru acordarea creditului se percep două costuri (fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar și inteligibil), iar, pe de altă parte, față de valoarea comisionului de administrare pe toată durata contractului, s-a creat în detrimentul intimaților-consumatori și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

4. Și în ceea ce privește clauzele prevăzute în art. 5.2 și art. 8.16 din contract, privind posibilitatea pârâtei de a revizui cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării contractului de credit în funcție de politica sa de creditare, se constată că în mod corect a reținut instanța că acestea sunt abuzive, în condițiile în care acestea sunt preformulate și nu au fost negociate cu reclamanta, iar sub aspectul dezechilibrului produs în detrimentul reclamantei, acesta se examinează atât prin prisma consecințelor produse pe parcursul executării contractului, cât și prin prisma consecințelor viitoare, pârâta nefăcând dovada că pe parcursul derulării contractului nu va pune în aplicare aceste clauze și că nu va revizui în folosul său aceste clauze.

În consecință, pentru considerentele expuse, cum instanța de apel a pronunțat o decizie conformă cu textele de lege incidente în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C.E.I. I.F.N. SA București împotriva Deciziei civile nr. 26 din 24 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2014.