ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 302/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 302/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 8486 din 14 iunie 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a

civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive în privința

capetelor de cerere având ca obiect restituirea sumei percepute cu titlu de

comision de administrare și a dobânzii percepute începând cu luna mai 2009.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată

de reclamanta B. (fostă F.) R.N. în contradictoriu cu pârâta SC C.E.I. I.F.N.

SA București și a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 pct.

5.1 lit. c) (referitoare la comisionul de administrare) și pct. 5.2

(referitoare la posibilitatea revizuirii cuantumului comisioanelor) din

contractul de facilitate de credit și de garanție din 20 octombrie 2008.

A respins capetele de cerere având ca obiect restituirea

sumei percepute cu titlu de comision de administrare și a dobânzii percepute

începând cu luna mai 2009, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără

calitate procesuala pasivă, precum și celelalte capete de cerere ca

neîntemeiate, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a

reținut următoarele:

Că

la 20 octombrie 2008, s-a încheiat între reclamanta B. în calitate de

împrumutat și pârâta SC C.E.I. I.F.N. SA București, în calitate de împrumutător

(creditor ipotecar), contractul de credit și de garanție, având ca obiect suma

de 90.250 euro, perioada de creditare fiind de 360 de luni.

Sintetizând solicitările reclamantei, astfel cum au fost

formulate prin cererea introductivă și cererile precizatoare ulterioare,

instanța a constatat că este învestită cu următoarele capete de cerere:

-

anularea

clauzelor 8.14, 5.1.lit. c)și d) și 5.2;

-

modificarea

clauzelor 4.3 și 4.1;

-

restituirea

sumelor în cuantum de 3.775,16 euro reprezentând contravaloarea comisioanelor

abuziv percepute începând cu 30 noiembrie 2009 și până la soluționarea cauzei

și în cuantum de 239,08 euro, reprezentând suma care rezultă din calculul

dobânzii aplicată de pârâtă la o perioadă de 365/366 de zile, în loc de 360 de

zile, conform contractului de credit.

Reclamanta și-a întemeiat solicitările pe caracterul

abuziv al clauzelor contractuale inserate în convenția de credit, invocând în

principal dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din

contractele încheiate între comercianți și consumatori.

În

raport de dispozițiile legale citate, instanța a reținut că pentru a se

constata existența unei clauze, este necesară îndeplinirea cumulativă a

următoarelor cerințe: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată;

prin ea însăși o astfel de clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul creat să fie în detrimentul

consumatorului, nefiind respectată cerința bunei - credințe.

-

În ceea ce privește

clauza 5.1 lit. c), referitoare la comisionul de administrare, cu privire la

care în contract s-a prevăzut că acest comision este lunar, fiind în cuantum de

0,15%, instanța a reținut că aceasta e o clauză abuzivă în raport de

prevederile art. 4 alin. (1) și alin. (2) Legii nr. 193/2000, ceea ce determină

aplicarea sancțiunii nulității absolute, deoarece nu a fost negociată, că

această clauză, prin ea însăși, creează un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților, nefiind indicate în contract toate

elementele necesare pentru perceperea acestui comision, că în cuprinsul

convenției de credit nu există o definire a activităților pe care pârâta le

prestează în schimbul comisionului de administrare, precum și faptul că nu

respectă exigențele bunei-credințe, inserarea comisionului de administrare

vătămând interesele patrimoniale ale reclamantei, urmărindu-se în realitate

obținerea unui avantaj disproporționat față de prestația efectuată de pârâtă,

stabilirea comisionului în discuție reprezentând o modalitate de percepere a

unei dobânzi mai mari decât cea menționată cu acest titlu în contract în

detrimentul reclamantei.

-

Și cu privire la clauza

inserată în art. 5.2 din contract, prin care s-a prevăzut că creditorul va

putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului

în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința

împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.3, s-a reținut că este

abuzivă întrucât este preformulată, că ea dă dreptul comerciantului să modifice

unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind caracteristicile

produselor și serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare

a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu, că nu s-a probat de

către pârâtă existența unei negocieri, că ea creează un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece nu este

precizat nici un criteriu obiectiv în raport de care împrumutătorul are dreptul

de a revizui nivelul comisioanelor, fiind îndeplinită și cerința nerespectării exigențelor

bunei-credințe, din moment ce pârâta a stipulat în favoarea sa dreptul de a

revizui cuantumul comisioanelor în lipsa oricărui criteriu obiectiv care să poată

justifica în mod rezonabil o eventuală creștere a valorii lor cu influențe

asupra costului total al creditului.

-

Referitor la clauza art. 4.1

din convenția de credit, instanța a reținut că, potrivit acestei prevederi,

dobânda anuală a creditului este de 5,50% pe an și se va aplica la soldul

creditului de la prima tragere din credit, calculându-se la un număr de 360 de

zile pe an, după formula menționată și că această prevedere contractuală

stabilește în mod clar și fără echivoc modul de calcul al dobânzii, formula

nefiind susceptibilă de vreo modificare din partea pârâtei, că această clauză nu

este abuzivă, întrucât prin inserarea ei în contract nu se creează vreun

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în

condițiile în care dobânda se determină în baza unor coordonate clar exprimate,

reclamanta având posibilitatea reală să previzioneze prețul creditului la

încheierea contractului.

-

Instanța a constatat că,

clauza art. 4.3 din convenția de credit care prevede că, creditorul va avea

dreptul, fără a fi însă obligat în acest sens, să revizuiască nivelul dobânzii

curente, după 12 luni de la prima utilizare a creditului, în funcție de

indicele Euribor, nu este o clauză abuzivă prin ea însăși, întrucât nu creează

în detrimentul reclamantei și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ea permițând pârâtei să

modifice rata dobânzii fără acordul reclamantei în raport de indicele de

referință Euribor, la care se adaugă un procent de 4,25% pe an, astfel că, o

astfel de clauză este permisă de art. 1 lit. a) alin. (2) din anexa Legii nr. 193/2000,

instituția financiară fiind însă obligată să aibă o motivație întemeiată și să

informeze corespunzător consumatorul, acesta din urmă având libertatea de a

rezilia contractul.

S-a mai reținut că în speță nu s-a solicitat anularea

acestei clauze, ci modificarea în sensul ca pe întreaga durată a creditului,

atunci când valoarea indicelui Euribor se va modifica, calculul dobânzii

creditului să se facă în raport de indicele menționat și că această formulă a

fost deja aplicată de către pârâtă, sumele astfel calculate fiind menționate în

graficele de rambursare, din care rezultă o scădere a dobânzii.

-

Cu

privire la clauza menționată în art. 8.14, instanța a constatat că posibilitatea

instituției de credit de a declara anticipat creditul în vederea recuperării

datoriilor împrumutatului față de bancă, în caz de neîndeplinire de către

acesta a obligațiilor din contract, alături și de posibilitatea de a debita

conturile împrumutatului și de a executa garanțiile, nu reprezintă o clauză abuzivă.

S-a

avut în vedere faptul că instituția de credit trebuie să dețină pârghii

eficiente de control în vederea asigurării rambursării creditului, pentru a se

acționa eficient în cazul nerespectării de către reclamantă a obligațiilor

stipulate în contract, punându-se astfel la adăpost de o eventuală

insolvabilitate a împrumutatului. Clauza nu creează în detrimentul reclamantei

un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece

neîndeplinirea obligațiilor de către împrumutat nu poate rămâne fără sancțiune,

cu consecința păgubirii patrimoniului împrumutătorului, suma împrumutată fiind

considerabilă. Instituția de credit are dreptul de a-și recupera prejudiciul

creat prin neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către împrumutat,

inclusiv prin executarea garanțiilor, echilibrul contractual sub acest aspect

fiind pe deplin respectat.

În ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată,

stipulat în art. 5.1 lit. d) din contract, instanța a reținut că, potrivit art.

66 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru

consumatori (modificată prin Legea nr. 288/2010), consumatorul are dreptul, în

orice moment, să se libereze în tot sau în parte de obligațiile sale care

decurg dintr-un contract de credit, beneficiind de o reducere a costului total

al creditului, astfel că, nu este necesară în speță constatarea caracterului

abuziv al clauzei.

În

ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, instanța a reținut următoarele:

La 31 martie 2009 s-a încheiat între pârâta SC C.E.I. I.F.N.

SA București, în calitate de cedent și C.E.B. N.V., în calitate de cesionar, un

contract de cesiune de creanță, inclusiv pentru creanța izvorâtă din contractul

de credit încheiat de cedent cu reclamanta, că ulterior, aceeași creanță a

făcut obiectul contractului de cesiune de creanță din 05 octombrie 2011

încheiat între C.E.B. N.V., în calitate de cedent și C.E.B.R. SA, în calitate

de cesionar.

Instanța a reținut, contrar afirmațiilor reclamantei, că

cele două cesiuni i-au devenit opozabile prin notificare, conform adreselor din

08 aprilie 2009 și din 31 mai 2010, transmise conform borderourilor de

prezentare la oficiul poștal a trimiterilor prioripost din 19 aprilie 2009 și

14 octombrie 2011. înscrisurile depuse de pârâtă nu au fost combătute în nici

un mod de către reclamantă, iar faptul că aceasta a cunoscut intervenirea

primei cesiuni rezultă și din faptul depunerii, odată cu cererea de chemare în

judecată (introdusă la data de 26 septembrie 2011), a graficelor de rambursare în

cuprinsul cărora a fost menționată în calitate de creditor E.B. N.V.

Instanța a apreciat că în privința cererilor întemeiate

pe caracterul abuziv al clauzelor contractuale, cu consecința

anulării/modificării acestora, are calitate procesuală pasivă partea

contractantă, respectiv pârâta C.I. I.F.N. SA, chiar în condițiile în care

cesiunea de creanță a devenit opozabilă debitorului cedat.

Insă, cu privire la solicitările având ca obiect

restituirea sumelor de bani ca o consecință a nulității, instanța a apreciat că

are calitate procesuală pasivă cesionarul, în patrimoniul căruia au intrat

sumele de bani obiect al obligației, însă numai de la data îndeplinirii

formalităților de opozabilitate a cesiunii. Având în vedere adresele din 08

aprilie 2009 și din 31 mai 2010, transmise conform borderourilor de prezentare

la oficiul poștal a trimiterilor Prioripost din 19 aprilie 2009 și 14 octombrie

2011, instanța a reținut în speță că prima cesiune a devenit opozabilă

reclamantei începând cu luna mai 2009. De la această dată, reclamanta a devenit

debitorul cesionarului C.E. N.V., iar sumele astfel plătite nu pot fi

restituite de către pârâta C.I. I.F.N. SA din moment ce nu au intrat în

patrimoniul său. De altfel, rezultă atât din cuprinsul notificărilor, cât și

din cuprinsul graficelor de rambursare ulterioare cesiunii că reclamantei i-au

fost aduse la cunoștință inclusiv informațiile privind conturile bancare pentru

efectuarea plăților.

Instanța

a mai reținut că în ședința publică din 07 iunie 2012, reclamanta a renunțat la

cererea prin care solicitase anterior completarea cererii de chemare în

judecată în privința cadrului procesual pasiv (cu refere la C.E.B.), înțelegând

astfel să-și valorifice pretențiile doar în contradictoriu cu pârâta C.I. I.F.N.

SA.

Pentru considerentele expuse, instanța a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive în privința capetelor de cerere având ca

obiect restituirea sumei percepute cu titlu de comision de administrare,

comision ce s-a perceput conform contractului începând cu scadența a 13-a,

respectiv luna noiembrie 2009 și a dobânzii percepute începând cu luna mai

2009, data notificării cesiunii de creanță către reclamantă. Drept consecință,

s-au respins aceste capete ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate

procesuala pasivă.

Constându-se caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art.

5 pct. 5.1 lit. c), referitoare la comisionul de administrare și pct. 5.2,

referitoare la posibilitatea revizuirii cuantumului comisioanelor, cererea de

chemare în judecată a fost admisă în parte, constatându-se nulitatea absolută a

clauzelor menționate; celelalte capete de cerere referitoare la clauzele

cuprinse în art. 8.14, 5.1.lit. d), 4.3 și 4.1, precum și capătul de cerere

având ca obiect restituirea sumei plătite cu titlu de dobândă anterior lunii

mai 2009, cerere accesorie capătului privind clauza 4.1, au fost respinse ca

neîntemeiate.

Împotriva

sentinței instanței de fond au formulat apel reclamanta B.R.N. și pârâta C.E.I.

I.F.N. SA București.

Prin

încheierea de ședință din 1 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a

V-a civilă, a luat act de renunțarea reclamantei B.R.N., la judecata apelului

declarat în cauză.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin

Decizia civilă nr. 26 din 24 ianuarie 2013 a respins ca nefondat apelul

declarat de pârâta C.E.I. I.F.N. SA București, împotriva sentinței civile nr. 8486

din 14 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în

contradictoriu cu reclamanta B.R.N.

Pentru

a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

-

A respins excepția

necompetenței materiale invocată, reținând că Tribunalului București este

instanța competentă material să soluționeze litigiul pe fond, în raport de

cererea cu care reclamanta a învestit instanța de fond, respectiv primele două

capete de cerere, având ca obiect obligații de a face, respectiv de obligare a

pârâtei să elimine din contract clauzele abuzive și să aplice o anumită formulă

de calcul a ratei lunare, precum și capătul trei de cerere, evaluabil în bani,

și de prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., în vigoare la data

sesizării instanței de fond, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2005,

care stabileau competența tribunalului în primă instanță în legătură cu procesele

și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare peste 100.000

lei, precum și cu procesele și cererile în aceeași materie al căror obiect era

neevaluabil în bani, avându-se în vedere și natura comercială a litigiului,

prin raportare la calitatea de comerciant a pârâtei și la natura contractului

încheiat, fiind incidente și prevederile art. 4 și 56 C. com., în vigoare la

acea dată.

-

Instanța a respins

critica pârâtei de excludere a reclamantei din categoria consumatorilor, astfel

cum este definită de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reținând ca fiind

irelevant faptul că aceasta este absolventă a unei facultăți de drept și că în

acest context nu se poate pretinde că reclamanta, la debutul carierei sale

într-o profesie juridică, se situa pe o poziție de egalitate cu reprezentanții

băncii, cu atât mai mult cu cât nicio dovadă din cele administrate în cauză nu

a condus la concluzia că la data încheierii contractului de credit, aceasta era

practician al dreptului în domeniul bancar, astfel că este evident că

încheierea contractului de credit a fost făcută în scop personal (pentru

dobândirea unei locuințe), fără legătură cu activitatea sa liberală.

- Critica apelantei prin care a susținut că instanța de

fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (6) din

Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reținut faptul că clauza înscrisă

la art. 5 lit. c) din Condițiile speciale ale convenției de credit, referitoare

la comisionul de administrare, a fost respinsă, instanța de apel reținând că

aceasta se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub

aspectul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al

contractului prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului,

avându-se în vedere că aceasta nu e suficient de clară, nu este exprimată

într-un limbaj inteligibil, și dă posibilitatea băncii să o interpreteze în

interes propriu, creând un dezechilibru între drepturile și obligațiile

părților.

- Curtea a constatat că, clauza înscrisă la 5 lit. c)

privind perceperea comisionului de administrare din Condițiile speciale ale

convenției de credit, se încadrează în categoria clauzelor care pot face

obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv și că instanța de fond era în

drept să facă această analiză prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (5) lit.

b) din Legea nr. 193/2000, întrucât a reținut că respectiva clauză nu este

exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, în condițiile în care din contract

nu au reieșit activitățile prestate în schimbul perceperii acestui comision de

administrate, iar acesta nu a fost adus la cunoștința reclamantei la momentul

încheierii contractului, nefiind nici negociată, fiind evidentă starea de

constrângere în care se afla aceasta, determinată de termenul pentru

perfectarea actelor și de sancțiunea pierderii avansului plătit în caz de

depășire a acestui termen și dezechilibrul semnificativ pe care îl produce

această clauză în detrimentul reclamantei, prin raportare la prima parte a

perioadei de creditare, în care comisionul nu are o valoare neglijabilă ci

dimpotrivă, este superioară ratei de credit.

Referitor la neîndeplinirea condiției de bună-credință,

curtea a apreciat că aceasta decurge firesc din stipularea unei clauze pentru o

prestație inexistentă sau injustă, fiind înfrânt astfel principiul consacrat de

art. 969 - 970 C. civ.

Sub

aspectul dezechilibrului semnificativ în detrimentul reclamantei, s-a reținut

că acesta nu se examinează exclusiv prin prisma consecințelor produse pe

parcursul executării contractului, ci și prin prisma consecințelor potențiale,

viitoare, pârâta nefurnizând nicio garanție că pe parcursul derulării

contractului nu va pune în aplicare această clauză și că nu va revizui în

folosul său comisioanele din contract.

De

asemenea s-a reținut că, și clauzele înscrise la art. 5.2 și art. 8.16 din

contract sunt clauze abuzive în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Împotriva

Deciziei civile nr. 26 din 24 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, a declarat recurs pârâta SC C.E.I. I.F.N. SA

București, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticând-o pentru

nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei,

admiterea apelului său, schimbarea în parte a sentinței, în sensul respingerii

acțiunii reclamantei.

În criticile formulate, recurenta pârâtă, după o

prezentare a situației de fapt a susținut în esență următoarele:

1.

Că

hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu greșita aplicare a prevederilor

art. 1 și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, avându-se în vedere faptul

că intimata reclamantă nu are calitatea de consumator și care tocmai în

considerarea acestei calități se bucură de protecția instituită de Legea nr. 193/2000.

Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000,

consumatorul este acea persoană fizică care acționează în afara activității

sale comerciale, industriale, de producție sau liberale, ori reclamanta având

calitatea de avocat nu poate susține că s-au impus anumite clauze contractuale

sau că este o persoană care nu are cunoștințe de specialitate și care nu

înțelege conținutul actelor pe care le semnează. Mai mult decât atât, definiția

consumatorului trebuie interpretată din perspectiva considerentului nr. 5 al

Directivei nr. 93/13, care stabilește cauza pentru care s-au instituit normele

de protecție a consumatorului.

2.

Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit

prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod

nelegal a reținut faptul că, clauza înscrisă la 5 lit. c privind perceperea

comisionului de administrare din Condițiile speciale ale convenției de credit,

nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul

caracterului abuziv.

Recurenta

a susținut că dobânda și comisionul de risc fac parte din prețul contractului,

prețul contractului fiind o componentă a obiectului contractului, astfel că,

clauzele cuprinse în convenția de credit încheiată de părți, art. 5 lit. c),

este exprimată clar și inteligibil astfel că nu poate face obiectul controlului

instanței de judecată cu privire la caracterul abuziv.

Prin

urmare, clauzele referitoare la comisionul de administrare, la dobândă sau alte

costuri, sunt elemente ce formează costul total al creditului.

Acest

cost împreună cu masa de profit a băncii, formează prețul contractului de

credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a contractului

creditului de consum.

Clauzele reglementate la art. 5 lit. c) din Condițiile

speciale ale convenției de credit au fost negociate, susținând în acest sens,

că la încheierea convenției de credit, clienților băncii li se comunică

Condițiile generale și se discută și negociază Condițiile speciale, care conțin

și obligațiile cele mai importante ale acestora, fapt confirmat prin semnătura

lor, clauze ce sunt obligatorii pentru părți.

Conținutul acestor condiții standard este elaborat de

bancă, clientul putând să le accepte și să intre într-un raport juridic

contractual cu instituția de credit sau să le refuze și să nu încheie

contractul.

Recurenta a susținut, că numai condițiile generale din

convenție ridică din perspectiva dreptului consumatorului, problema clauzelor

abuzive, justificat de caracterul nenegociabil al acestora, legată practic de

imposibilitatea obiectivă a clientului de a influența conținutul acestora. Prin

urmare, legislația reține prezumția inexistenței negocierii clauzelor numai în

ceea ce privește condițiile standard preformulate, nu și în cazul condițiilor

speciale, față de care eventuala probă a inexistenței negocierii cade în

sarcina consumatorului.

3.

Clauza contractuală prin care s-a reglementat modalitatea de calcul/de

percepere a comisionului de administrare și condițiile modificării unilaterale

a acesteia, respectiv art. 5 lit. c) din Condițiile speciale, nu este o clauză

abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 4 din Legea

nr. 193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă trebuie să

îndeplinească unele condiții: a) să nu fi fost negociată; b) să creeze un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar

cerințelor bunei credințe; c) să nu se refere la obiectul principal al

contractului.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei de constatare

a caracterului abuziv al clauzei 5 lit. c) din Condițiile speciale ale

convenției de credit, arată că, aceasta din urmă a semnat convenția de credit

menționată, iar, părțile, prin semnarea acesteia, au declarat în mod expres că

i) sunt de acord cu costurile contractului și ii) cunosc și acceptă drepturile

și obligațiile ce le revin conform clauzelor contractuale.

Instanța

de apel a analizat în mod incomplet și superficial îndeplinirea cumulativă a

acestor condiții.

Clauza conținută în art. 5 lit. c) din contract nu

creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților,

cât timp, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000, este permisă

cuprinderea în contracte a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de

servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile

de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe

pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o

motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să

informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și

acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Prin urmare, a subliniat recurenta, că dreptul lor de a

modifica unilateral comisionul de administrare, era legat de stabilirea a două

condiții, anume existența unei motivații întemeiate și informarea corespunzătoare

a împrumutaților, or, potrivit clauzelor de la art. 5 lit. c), banca avea

posibilitatea de a modifica această clauză numai în cazul apariției unor

schimbări semnificative a situației de pe piața monetară, iar banca era

obligată să informeze consumatorul despre acest lucru, conform art. 7 alin. (2)

lit. c) din Condițiile generale, astfel că nu se poate reține existența vreunui

abuz caracterizat de însăși existența clauzei.

De

asemenea, s-a susținut de recurentă că împrumutata, în situația în care nu era

de acord cu modificarea comisionului de administrare ar fi avut posibilitatea

de a solicita rezilierea contractului și că instanța de apel a apreciat, în mod

neîntemeiat, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților.

În

opinia recurentei, instanța de apel nu a analizat în ce constă dezechilibrul

semnificativ și nu a motivat de ce a reținut că respectiva clauză creează un

dezechilibru semnificativ între obligațiile părților, fără să analizeze în ce

constă acesta și să motiveze acest aspect.

Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că părțile au

negociat clauza conținută la art. 5 lit. c) din contract.

Clauza în discuție este prevăzută în Condițiile speciale

ale convenției de credit care nu au caracterul unui contract de adeziune,

această clauză fiind discutată și negociată cu reclamanta, adeziunea vizând

doar Condițiile generale ale contractului de credit.

Având în vedere că reclamanta a semnat contractul de

credit, inclusiv Condițiile speciale aferente, nu se poate considera că această

clauză nu a fost negociată, fiind obligatorii pentru părți, potrivit art. 969 C.

civ.

8.16 din contract, privind posibilitatea pârâtei de a revizui cuantumul

comisioanelor pe parcursul derulării contractului de credit în funcție de

politica sa de creditare, în mod greșit a reținut instanța că acestea sunt

abuzive, în condițiile în care au fost negociate, nu au creat dezechilibru în

detrimentul reclamantei, iar comisionul de administrare nu a fost modificat.

Particularizând,

în ce privește caracterul negociat al clauzei prevăzute la art. 5 acesta, a

arătat că acesta rezultă pe de-o parte din faptul că este inserată în

condițiile speciale ale contractului, în care părțile individualizează toate

aspectele legate de acordarea creditului și pe de altă parte din dispozițiile art.

8.16 din contract, conform cu care .împrumutatul/codebitorul declară că au

citit, înțeles și acceptat clauzele prezentului contract și că acestea au fost

negociate cu C.E.I. în conformitate cu prevederile Legii 193/2000 privind

clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, cu

modificările ulterioare."

Faptul

că această clauză a fost concepută doar pentru situații de excepție rezultă și

din faptul că ea nu a fost aplicată până în prezent, valoarea comisionului de

administrare rămânând neschimbată.

Analizând legalitatea Deciziei civile nr. 26 din 24

ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, din

perspectiva criticilor formulate de pârâtă și a temeiurilor de drept invocate,

se apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1.

Recurenta

a susținut sub un prim aspect nelegalitatea deciziei din perspectiva aprecierii

greșite a instanței de apel asupra calității de consumator a reclamantei,

critică care este nefondată.

În

ceea ce privește noțiunea de consumator se constată că art. 2 din Legea nr. 193/2000,

astfel cum a fost modificată, a preluat definiția dată de art. 2 alin. (1) lit.

b) din Directiva nr. 93/13/ CEE, atribuind această calitate oricărei persoane

fizice sau grup de persoane fizice care, prin încheierea contractului de

consum, acționează în afara activității sale comerciale, industriale sau de

producție, artizanale sau liberale.

Se

reține astfel că protecția consumatorului este asigurată atât de norma internă,

cât și de cea comunitară, prin consumator fiind vizată direct persoana fizică

sau grupul de persoane fizice care, acționează în afara activității sale

profesionale și care nu urmăresc obținerea unui profit, urmărindu-se protejarea

consumatorului ce se află într-o situație de inferioritate față de profesionist

atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare.

Or, raportat la convenția de credit încheiată de părți,

reclamanta are calitatea de consumator, fiind persoană fizică ce are un

contract de credit pentru nevoi personale.

2.

Înalta Curte nu poate reține nici critica privind

aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel

art. 4 alin. (6) din lege transpune art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și

prevede că, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea

obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface

cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile

oferite în schimb pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt

exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Sub rezerva analizării acestei prevederi în cadrul

fiecărei clauze a convenției de credit se poate constata că nici legea internă

și nici Directiva nr. 93/13 nu exclud clauzele referitoare la obiectul

contractului de la controlul caracterului abuziv, fiind reglementată, cu titlu

de excepție, posibilitatea analizării acestora, numai în situația în care

aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Or,

instanța nu poate reține critica recurentei sub acest aspect, prin care exclude

orice intervenție a instanței de judecată în analizareacaracterului abuziv al

clauzelor ce fac obiectul convenției, fără nici o circumstanțiere.

Este

de observat că art. 3 din Directiva nr. 93/13, atribuie noțiunii de clauză

abuzivă, clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în

contradicție cu exigența de bună credință, atunci când provoacă un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților ce decurg din contract,

în defavoarea consumatorului.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevede că sunt

abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul și care

prin ele însele sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul

consumatorului și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților.

Rezultă astfel că din cele două reglementări, din dreptul

intern și din dreptul comunitar, se desprind aceleași condiții care imprimă unei

clauze contractuale caracter abuziv, respectiv, clauza să nu fie negociată

individual și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor.

Prin

art. 4 alin. (3) din Lege, se instituie o prezumție relativă a caracterului

abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze

standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată numai prin dovada

scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a

unor clauze ale acestuia.

În

cauză, cum banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu reclamanta

clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incuba conform art.

4 alin. (3) din Lege, prezumția relativă instituită de lege nu a fost

răsturnată, astfel că în mod corect s-a reținut că, contractul de credit este

unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu poate să

intervină, putând doar să adere sau nu la el.

Faptul că, clauza contestată a putut fi cunoscută de

către reclamantă de la momentul încheierii contractului nu este suficient

pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care aceștia nu au

posibilitatea de a influența conținutul respectivei clauze, putând doar să

refuze încheierea contractului.

Or, tocmai această situație, de abuz de putere dominantă

și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de

profesionistul instituție de credit, este cea care a impus adoptarea

legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar

și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile

profesioniștilor.

Mai

mult decât atât, art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, prevede că se consideră

întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată

în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influențeze conținutul clauzei,

cum este și contractul de credit în cauză.

În

ceea ce privește a doua condiție ce atrage caracterul abuziv al unei clauze,

crearea unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului,

aprecierea îndeplinirii ei se va face în cadrul fiecărei clauze, în raport de

criticile recurentei pe acest aspect.

Instanța

va reține ca principiu general, prevederile art. 4 alin. (1) teza II din lege

potrivit cu care, o clauză este abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu

alte prevederi din contract, creează un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor.

Astfel, pentru a se stabili dacă această condiție este

îndeplinită, instanța trebuie să se raporteze la natura bunurilor sau a

serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la circumstanțele existente la

momentul încheierii contractului, lucru pe care instanța de apel l-a făcut.

Referitor

la aprecierea bunei credințe, care deși nu constituie o condiție în sine a

stabilirii caracterului abuziv a unor clauze, urmează a fi analizată poziția de

negociere a părților în vederea constatării, dacă profesionistul a acționat

corect și echitabil față de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie

să țină cont.

În cauză, față de cele de mai sus, nu se poate reține că

interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în considerare, în

condițiile în care aceștia se află într-o poziție de inferioritate față de

profesionist atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de

informare, în condițiile unui contract de adeziune.

Și

dacă ar exista diferențe între textul normativ comunitar și cel al actului

normativ intern, se observă că în principiu cele două texte reglementează

aceeași situație și că nu poate fi reținută o prioritate de aplicare a

legislației comunitare față de legislația internă, în condițiile în care ambele

acte normative reglementează aceeași situație, excluzând de la analiza

caracterului abuziv doar acele clauze care sunt exprimate într-un limbaj clar

și inteligibil.

În

consecință, atât sub imperiul legislației comunitare, cât și al celei

naționale, nu se regăsește o excludere de plano de la controlul caracterului

abuziv al unor clauze ce vizează definirea obiectul contractului, caracterul

adecvat al prețului sau remunerației, ci se impune o analiză a acestor tipuri

de clauze prin raportare la modul de redactare clar și inteligibil.

3.

Înalta Curte, constată că este nefondată și critica prin care recurenta

consideră că, clauza contractului ce reglementează dreptul băncii de a percepe

comisionul de administrare nu este abuzivă.

Pct.

3.5 din Secțiunea 3 Costuri, din condițiile generale ale Convenției de credit

prevede că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează

băncii un comision de administrare, aplicat la soldul creditului, pe toată

perioada creditării și că modul de calcul și scadența acestuia se stabilesc în

Condițiile speciale.

În ceea ce privește criticile recurentei cu privire la art.

5 lit. c) din Condițiile speciale ale convenției de credit încheiate între

părți, clauza ce prevede obligația reclamanților de a achita un comisionul de

administrare stabilit aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de

scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, acestea nu pot

fi primite.

Așa cum s-a reținut în partea de început a

considerentelor, atât legea națională cât și Directiva nr. 93/13/ CEE exclud

din sfera controlului caracterului abuziv elementele obiectului principal al

contractului, justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de

serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, însă

cu condiția ca aceste clauze să fie clare, neechivoce și exprimate într-un

limbaj inteligibil, iar sub acest aspect, instanța de apel a făcut o delimitare

clară între clauzele ce nu pot forma obiect al controlului, apreciind în mod

corect că, în situația în care clauza nu este definită, neclară, echivocă ori

exprimată printr-un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizei din

perspectiva caracterului abuziv.

În

mod corect a reținut instanța de apel că, clauza referitoare la comisionul de

administrare nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanta,

deoarece contractul încheiat cu aceasta a fost unul tip, preformulat cu clauze

nenegociabile.

Potrivit

recurentei, comisionul de administrare prevăzut de art. 5 lit. c) din

Condițiile speciale ale convenției de credit reprezintă costul perceput de

bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de

bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării

convenției exista posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a

producerii unui eveniment nesigur și viitor, constând în materializarea

riscului de credit sau a riscului de piață.

Înalta

Curte constată că, comisionul de administrare este perceput pentru punerea la

dispoziție a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu

privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinației acestuia și

cum clauza referitoare la comisionul de administrare nu este exprimată în mod

clar și inteligibil, în mod corect instanța de apel a procedat la analizarea

caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Astfel,

clauza privind comisionul de administrare este abuzivă în sensul art. 4 alin. (1)

și (6) din Legea nr. 193/2000 republicată, deoarece, pe de o parte, pentru

acordarea creditului se percep două costuri (fără ca distincția dintre acestea

să fie exprimată în mod clar și inteligibil), iar, pe de altă parte, față de

valoarea comisionului de administrare pe toată durata contractului, s-a creat

în detrimentul intimaților-consumatori și contrar cerințelor bunei-credințe, un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

și art. 8.16 din contract, privind posibilitatea pârâtei de a revizui cuantumul

comisioanelor pe parcursul derulării contractului de credit în funcție de

politica sa de creditare, se constată că în mod corect a reținut instanța că

acestea sunt abuzive, în condițiile în care acestea sunt preformulate și nu au

fost negociate cu reclamanta, iar sub aspectul dezechilibrului produs în

detrimentul reclamantei, acesta se examinează atât prin prisma consecințelor

produse pe parcursul executării contractului, cât și prin prisma consecințelor

viitoare, pârâta nefăcând dovada că pe parcursul derulării contractului nu va

pune în aplicare aceste clauze și că nu va revizui în folosul său aceste

clauze.

În consecință, pentru considerentele expuse, cum instanța

de apel a pronunțat o decizie conformă cu textele de lege incidente în cauză, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

pârâtei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C.E.I.

I.F.N. SA București împotriva Deciziei civile nr. 26 din 24 ianuarie 2013,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2014.