CASE OF R.K. AND A.K. v. THE UNITED KINGDOM

Reclamanții, resortisanții Regatului Unit și soțul și soțul și soția, s-au născut în 1972 și, respectiv, 1976, și trăiesc în Oldham. Reclamanții au avut o fiică M. născută la 24 iulie 1998. La 26 septembrie 1998, M. a strigat cu durere atunci când a fost luată de bunica mamă. Părinții și bunica au dus M. la spital. Infirmiera de triaj a făcut o notă de informații furnizate de familie. Această notă a afirmat că mama, mai degrabă decât bunica, a “anunțat” M. Razele X au arătat o fractură ultimă-încomună a midshaft-ul femurului. Deși s-a observat că nu există antecedente de boală osoasă metabolică în familie, nu s-a remarcat că părinții erau primii veri, un incident relevant pentru o posibilă stare genetică. Nici mama, nici bunica vorbeau mult engleza; nici un interpret Pushtu a fost furnizat. Un medic consultant pediatru, dr Blumenthal, a interogat părinții și bunica dimineața următoare, din nou fără un interpret. El a remarcat că niciunul dintre ei nu părea să știe cum a avut loc leza. El a concluzionat că a fost o leziune inflige și le-a spus părinților acest lucru. 10. Poliția a fost informată. Părinții au fost intervievați la 27 septembrie 1998 de un asistent social. El nu a putut să comunice cu mama din cauza dificultăților lingvistice. 11. La 28 septembrie 1998, vizitatorul sănătății familiei a fost intervievat și a declarat că nu avea nici o îngrijorare în legătură cu familia. 12. La 29 septembrie 1998, poliția a intervievat părinții cu un interpret prezent. 13. La 30 septembrie 1998, un asistent social a intervievat din nou familia și a indicat că opinia medicală a fost clară că M. nu ar fi putut fi rănit prin a fi preluat în modul descris de bunica. Ea a avertizat că fără o explicație convingătoare pentru prejudiciul, o conferință de protecție a copilului ar trebui să fie numită. 14. La 14 octombrie 1998, în lumina încheierii prejudiciului neaccident al medicului, Conferința de Protecție a Copilului a hotărât să solicite un al doilea aviz, dar între timp ar trebui obținut un ordin interimar de îngrijire. A fost eliberată o astfel de ordine de îngrijire și responsabilitatea parentală acordată autorității locale la 16 octombrie 1998. 15. La 23 octombrie 1998, M. a fost externat din spital în îngrijirea mătușii sale. Părinții au fost autorizați să afle contactul supravegheat. 16. Părinții au obținut consiliere legală și au instruit în comun un expert, cu tutorul lui M., printre altele, să clarifice dacă au fost efectuate teste pentru a exclude boala osoasă fragilă. Cu toate acestea, nu au fost efectuate teste suplimentare în această etapă. 17. La 23 decembrie 1998, judecătorul judecătorului județului a constatat că mama și bunica erau mincinoși și știau mai multe despre prejudiciul decât erau pregătiți să dezvăluie (au dat dovezi prin intermediul unui interpret pe care le-au alegat era suspect) și că, pe măsură ce tatăl era convins de nevinovăția soției sale, el a fost desqualificat ca o persoană capabilă să protejeze M. El a ordonat ca M. să fie plasat în grijă. la 29 martie 1999, M. a suferit o a doua leziune în îngrijirea mătușii ei. Fracturi bilaterale femorale au fost găsite și după alte teste a fost diagnosticată cu osteogeneză imperfectă (“OI”, cunoscute în comun sub numele de boală osoasă fragilă). Profesorul Carty și Dr. Paterson au fost consultați în acest moment de Dr. Blumenthal și, printre altele, nu au găsit niciun motiv pentru a ajunge la un diagnostic de OI în favoarea unei leziuni neaccidențiale la momentul primei leziuni. 19. După descărcarea spitalului, M. s-a întors acasă în aprilie 1999. 20. La 17 iunie 1999, ordinul de îngrijire a fost externat și M. s-a întors la părinții ei. În raportul său la instanța din 14 iunie 1999, gardianul ad litem a remarcat, printre altele, că acest lucru a fost un caz deosebit de perplexiv, în care un diagnostic de prejudiciu neaccidental în ceea ce privește primul prejudiciu a parut a fi cea mai probabilă explicație, în timp ce nu se potrivește cu celelalte informații, în esență pozitive, care au apărut în legătură cu familia. De asemenea, ea a remarcat că toți experții sunt de acord că dovezile medicale disponibile la instanță la momentul ordinului de îngrijire interioară erau la fel de complete ca atunci și că nu putea fi făcut un diagnostic de tulburări osoase la momentul primei leziuni. 21. Întreaga comunitate locală era conștientă că familia era suspectată de rănirea M. și familia a fost extrem de șocat și rușine. Rumele s-au răspândit în Pakistan pe care mama a fost pusă în închisoare. Relația părinților cu M. și cu bunica au fost grave afectate și perturbate ca urmare a evenimentelor. 22. La 24 septembrie 2001, părinții au adus reclamații pentru neglijență și încălcarea drepturilor lor la art. 8 împotriva spitalului și a consultantului pediatru. 23. La 4 decembrie 2002, Curtea Înaltă nu a constatat nici o datorie de îngrijire a părintilor și că Legea privind drepturile omului din 1998 („RHA 1998”) nu se aplică evenimentelor înainte de a intra în vigoare la 2 octombrie 2000. Părinții au apelat. 24. La 31 iulie 2003, în ceea ce privește cererile părinților în cele trei cauze, Curtea de Apel a renunțat în ceea ce privește acuzațiile în temeiul articolului 6 privind faptul că nu a fost implicată încălcarea acestei dispoziții, referindu-se la hotărârile din Strasbourg (Z. și alții c. Regatul Unit ([GC], nr. 29392/95, ECHR 2001V și T.P. și K.M. Regatul Unit ([GC], nr. 28945/95, ECHR 2001V). Acesta a constatat că, deși legea internă a recunoscut acum că există o obligație de îngrijire în raport cu copiii, al căror interes superior era întotdeauna primordial, a existat un potențial conflict de interese între copilul și părinții, deoarece ar fi întotdeauna în interesul cel mai bun al părinților pentru ca copilul să nu fie eliminat. În cazul în care a fost luată în considerare dacă măsurile justificate de abuz de copii, o obligație de îngrijire ar putea fi datorată copilului, dar nu părinților. A susținut hotărârile diferitelor judecători ale Curții Județenești ca urmare. 26. După o ședință la 31 ianuarie și 1 și 2 februarie 2005, Camera Lordilor a pronunțat hotărârea la 21 aprilie 2005. Ei au afirmat ordinele făcute de judecătorii de primă instanță și Curtea de Apel. Lord Nicholls, în hotărârea cu care majoritatea a fost de acord, a constatat, printre altele: "70. Există două caracteristici cardinale în aceste cazuri. O caracteristică este că un părinte a fost suspectat că a rănit în mod deliberat propriul copil sau că a fabricat starea medicală a copilului. Cealaltă caracteristică, care trebuie presupusă, este faptul că investigația urmată de către medici a fost efectuată neglijent. În consecință, viața părintelui suspectat a fost perturbată, într-o măsură mai mare sau mai mică, și părintele suspectat a suferit leziuni psihice. 71. Este combinația acestor caracteristici care creează problema dificilă acum înaintea Casei. În cursul obișnuit interesele părintelui și copilului sunt congruenți. Acest lucru nu este astfel în cazul în care un părinte rănește în mod deliberat copilul său. Atunci părintele acționează cu conștient direct împotriva responsabilităților părintelui său și a interesului cel mai bun al copilului său. Astfel, răspunderea medicilor și a lucrătorilor sociali în aceste cazuri solicită să ia în considerare două interese compensatoare, fiecare de mare importanță socială: nevoia de a proteja copiii de abuzul de către proprii părinți și nevoia de a proteja părinții de interferențe inutile cu viața lor de familie. 72. Primul dintre aceste interese implică protecția copiilor ca victime ale crimei. Abuzul asupra copiilor este o conduită criminală de un caracter deosebit de reprensibil: copiii sunt membri foarte vulnerabili ai societății. Abuzul asupra copiilor este, de asemenea, o formă de conduită criminală special greu de combatut, deoarece existența ei este dificil de descoperit. Copii și copiii tineri nu sunt în măsură să se plângă, copiii vârstnici sunt prea speriați. Dacă sursa abuzului este părintele, copilul este în pericol de protectorul său primar și natural în interiorul intimității casei sale. Aceasta crește atât riscul de abuz și înseamnă că investigația necesită intruziune în domenii foarte sensibile ale vieții familiale, cu complicația adăugată că părintele care este responsabil pentru abuz va da un cont fals al istoriei copilului. 73. Celălalt, interes compensator este interesul profund al părintelui în viața sa de familie. ... Întreferirea cu viața de familie necesită justificare cogente, de dragul copiilor și al părinților. Astfel, autoritățile publice, în măsura posibilului, ar trebui să coopereze cu părinții atunci când iau decizii cu privire la copiii lor. Autoritățile publice ar trebui să dezvăluie chestiunile care se bazează pe acestea ca fiind o justificare a interferenței cu viața de familie. Părinții ar trebui să fie implicați în procesul decizional în orice măsură este adecvată pentru a-și proteja interesele în mod corespunzător. 74. Întrebarea susținută de aceste apeluri este modul în care aceste interese compensatorii sunt echilibrate mai bine atunci când un părinte este suspectat în mod incorect de a fi abuzat de copilul său. Încrederea publică în sistemul de protecție a copilului nu poate fi menținută decât dacă se atinge un echilibru corespunzător, evitând intruziunea inutile în familii, în timp ce protejează copiii cu risc de rău semnificativ... În mod clar profesioniștii de sănătate trebuie să acționeze cu bună credință. Ei nu trebuie să acționeze nesăbușit, ceea ce este fără să se îngrijească dacă o afirmație de abuz este bine fondată sau nu. Acționând nesăbuit nu acționează în bună credință. Dar sunt profesioniști de sănătate responsabil de părinții suspectați dacă nu sunt în conformitate cu standardul de competență și îngrijire așteptat de un profesionist rezonabil în aceste circumstanțe? Sunt expuși la afirmații de către părinți pentru neglijență profesională? ... 75. În luarea în considerare aceste întrebări, punctul de plecare este de a remarca că în fiecare dintre aceste trei cazuri ... Medicii au acționat în mod corespunzător la luarea în considerare dacă părinții reclamanți au provocat în mod deliberat leziuni asupra copilului în cauză. Medicii au dreptul, într-adevăr, să ia în considerare această posibilitate. Mai departe, după ce au devenit suspecte, medicii au comunicat în mod corect suspiciunile lor la serviciile legale responsabile cu protecția copilului. Acesta este următorul pas esențial în protecția copilului... 76. În fiecare caz, părintele suspectat a fost în cele din urmă eliminat de suspiciune. Într-un caz, acesta a fost după zece zile, în celelalte cazuri după perioade mult mai lungi. Al doilea punct de observat este că, în esență, plângerile părintelor au fost legate de perioadele pentru care au rămas sub suspiciune. În fiecare caz, plângerea părintelui se referă la efectuarea anchetei clinice pe parcursul acestor perioade; ancheta, se spune, a fost înutil prolungată. Medicii nu au reușit să efectueze testele necesare cu expediția corespunzătoare. Dacă s-ar fi realizat îngrijirea corectă și competența de la început, suspiciunile medicilor ar fi fost asemănătoare imediat sau mult mai rapid decât s-ar fi întâmplat și, în consecință, părinții ar fi fost cruțați de traumatizarea la care au fost supuși. Astfel, esența afirmațiilor este că profesioniștii de sănătate responsabili pentru protejarea unui suspect de victimă a unui copil datorează unei persoane suspectate de a fi comis o crimă împotriva copilului o datorie de a investiga suspiciunile lor, o datorie sună în daune în cazul în care acționează în bună credință, dar fără neglijență. 77. Declarat în această formă largă, aceaceasta este o propunere surprinzătoare. În acest domeniu al legii, care se referă la raportarea și investigarea crimelor suspectate, punctul de echilibrare între interesul public și interesul unei persoane suspectate a fost de mult prezența sau absența unei credințe bune... 78. Acest context este de acord cu afirmația că cei responsabili pentru protecția unui copil împotriva comportamentului criminal datorează suspectelor de autorități datorie sugerată. Existența unei astfel de datorii ar modifica fundamental echilibrul în acest domeniu al legii. Înseamnă că dacă un părinte suspectează că un copil sau un profesor la o grădiniță sau școală ar fi fost responsabil pentru abuzul copilului ei, medicul ar fi dator pentru suspect... 79... <Counsel> nu a susținut pentru o propunere atât de largă... Că datoria profesioniștilor de sănătate de a exercita o abilitate profesională și îngrijirea este datorată numai copiilor care îngrijesc primar, de obicei părinții, precum și copilului însuși. ... 80. Dificultățile mele inițiale... este că distincția dintre persoanele care îngrijesc primar, față de care ar fi datorată datoria, și alți suspecți față de care nu ar fi, nu este deloc convingător. Este dificil de văzut de ce, dacă un profesionist de sănătate nu datorează nici o datorie unui copil sau profesor suspectat de abuz, el ar trebui totuși să-i datoreze o astfel de datorie unui părinte suspectat de abuz. O suspiciune eronată că un copil sau profesor de școală a fost abuz un copil în îngrijirea ei poate fi foarte dăunător pentru el sau pentru ea. ... 81. Cu toate acestea, există o diferență majoră între părinții și mintea copilului sau profesorii de școală. În cazul suspiciunilor de părinte poate perturba viața de familie a părintelui. ... Deci întrebarea crucială ... este dacă această posibilă perturbare a vieții de familie inclină echilibrul în favoarea impunerii răspunderi în neglijență în cazul în care abuzul de către un părinte este suspectat greșit ... ... 85. În opinia mea, Curtea de Apel a ajuns la concluzia corectă cu privire la această chestiune... În cele din urmă, factorul care m-a convins că, în drept comun, interferența cu viața de familie nu justifică în conformitate cu un părinte suspectat un nivel mai mare de protecție decât alți suspectați infractori este factorul etichetat convenabil „conflictul de interes”. Un medic este obligat să acționeze în interesul cel mai bun al pacientului său. În aceste cazuri copilul este pacientul său. Medicul este responsabil cu protecția copilului, nu cu protecția părintelui. Interesul cel mai bun al copilului și al părintelui său în mod normal marșează mână în mână. Dar atunci când se ia în considerare dacă ceva nu se simte „drept”, un medic trebuie să fie capabil să acționeze unic în interesul copilului. El nu ar trebui să aibă în spatele mintei sale o conștientizare că dacă îndoielile sale despre leziunile intenționate sau abuzul sexual se dovedește nefondat, el poate fi expus la afirmații de către un părinte întunecat. 86. ... gravitatea abuzului de copii ca problemă socială necesită ca profesioniștii sănătății, acționând cu bună credință în ceea ce consideră că interesul cel mai bun al copilului, să nu fie supuși unor sarcini potențial contradictorii atunci când se decide dacă un copil a fost abuzat sau când se decide dacă îndoielile lor ar trebui comunicate altora, sau atunci când se decide ce măsuri suplimentare ar trebui să fie luate în vederea anchetei sau a protecției. Datoria față de copil în luarea acestor decizii nu ar trebui să fie înăbușită prin impunerea unei obligații contradictorii în favoarea părinților sau a altor persoane suspectate că au abuzat copilul. ..."