R.K. și A.K. împotriva Regatului Unit

Reclamanții, resortisanții Regatului Unit și soțul și soțul și soția, s-au născut în 1972 și, respectiv, 1976, și trăiesc în Oldham. Reclamanții au avut o fiică M. născută la 24 iulie 1998. La 26 septembrie 1998, M. a strigat cu durere atunci când a fost luată de bunica mamă. Părinții și bunica au dus M. la spital. Infirmiera de triaj a făcut o notă de informații furnizate de familie. Această notă a afirmat că mama, mai degrabă decât bunica, a “anunțat” M. Razele X au arătat o fractură ultimă-încomună a midshaft-ul femurului. Deși s-a observat că nu există antecedente de boală osoasă metabolică în familie, nu s-a remarcat că părinții erau primii veri, un incident relevant pentru o posibilă stare genetică.

Nici mama, nici bunica vorbeau mult engleza; nici un interpret Pushtu a fost furnizat. Un medic consultant pediatru, dr Blumenthal, a interogat părinții și bunica dimineața următoare, din nou fără un interpret. El a remarcat că niciunul dintre ei nu părea să știe cum a avut loc leza. El a concluzionat că a fost o leziune inflige și le-a spus părinților acest lucru. 10. Poliția a fost informată. Părinții au fost intervievați la 27 septembrie 1998 de un asistent social. El nu a putut să comunice cu mama din cauza dificultăților lingvistice. 11. La 28 septembrie 1998, vizitatorul sănătății familiei a fost intervievat și a declarat că nu avea nici o îngrijorare în legătură cu familia. 12. La 29 septembrie 1998, poliția a intervievat părinții cu un interpret prezent.

13. La 30 septembrie 1998, un asistent social a intervievat din nou familia și a indicat că opinia medicală a fost clară că M. nu ar fi putut fi rănit prin a fi preluat în modul descris de bunica. Ea a avertizat că fără o explicație convingătoare pentru prejudiciul, o conferință de protecție a copilului ar trebui să fie numită. 14. La 14 octombrie 1998, în lumina încheierii prejudiciului neaccident al medicului, Conferința de Protecție a Copilului a hotărât să solicite un al doilea aviz, dar între timp ar trebui obținut un ordin interimar de îngrijire. A fost eliberată o astfel de ordine de îngrijire și responsabilitatea parentală acordată autorității locale la 16 octombrie 1998. 15. La 23 octombrie 1998, M. a fost externat din spital în îngrijirea mătușii sale.

Părinții au fost autorizați să afle contactul supravegheat. 16. Părinții au obținut consiliere legală și au instruit în comun un expert, cu tutorul lui M., printre altele, să clarifice dacă au fost efectuate teste pentru a exclude boala osoasă fragilă. Cu toate acestea, nu au fost efectuate teste suplimentare în această etapă. 17. La 23 decembrie 1998, judecătorul judecătorului județului a constatat că mama și bunica erau mincinoși și știau mai multe despre prejudiciul decât erau pregătiți să dezvăluie (au dat dovezi prin intermediul unui interpret pe care le-au alegat era suspect) și că, pe măsură ce tatăl era convins de nevinovăția soției sale, el a fost desqualificat ca o persoană capabilă să protejeze M. El a ordonat ca M. să fie plasat în grijă.

la 29 martie 1999, M. a suferit o a doua leziune în îngrijirea mătușii ei. Fracturi bilaterale femorale au fost găsite și după alte teste a fost diagnosticată cu osteogeneză imperfectă (“OI”, cunoscute în comun sub numele de boală osoasă fragilă). Profesorul Carty și Dr. Paterson au fost consultați în acest moment de Dr. Blumenthal și, printre altele, nu au găsit niciun motiv pentru a ajunge la un diagnostic de OI în favoarea unei leziuni neaccidențiale la momentul primei leziuni. 19. După descărcarea spitalului, M. s-a întors acasă în aprilie 1999. 20. La 17 iunie 1999, ordinul de îngrijire a fost externat și M. s-a întors la părinții ei.

În raportul său la instanța din 14 iunie 1999, gardianul ad litem a remarcat, printre altele, că acest lucru a fost un caz deosebit de perplexiv, în care un diagnostic de prejudiciu neaccidental în ceea ce privește primul prejudiciu a parut a fi cea mai probabilă explicație, în timp ce nu se potrivește cu celelalte informații, în esență pozitive, care au apărut în legătură cu familia. De asemenea, ea a remarcat că toți experții sunt de acord că dovezile medicale disponibile la instanță la momentul ordinului de îngrijire interioară erau la fel de complete ca atunci și că nu putea fi făcut un diagnostic de tulburări osoase la momentul primei leziuni. 21. Întreaga comunitate locală era conștientă că familia era suspectată de rănirea M. și familia a fost extrem de șocat și rușine.

Rumele s-au răspândit în Pakistan pe care mama a fost pusă în închisoare. Relația părinților cu M. și cu bunica au fost grave afectate și perturbate ca urmare a evenimentelor. 22. La 24 septembrie 2001, părinții au adus reclamații pentru neglijență și încălcarea drepturilor lor la art. 8 împotriva spitalului și a consultantului pediatru. 23. La 4 decembrie 2002, Curtea Înaltă nu a constatat nici o datorie de îngrijire a părintilor și că Legea privind drepturile omului din 1998 („RHA 1998”) nu se aplică evenimentelor înainte de a intra în vigoare la 2 octombrie 2000. Părinții au apelat. 24. La 31 iulie 2003, în ceea ce privește cererile părinților în cele trei cauze, Curtea de Apel a renunțat în ceea ce privește acuzațiile în temeiul articolului 6 privind faptul că nu a fost implicată încălcarea acestei dispoziții, referindu-se la hotărârile din Strasbourg (Z. și alții c. Regatul Unit ([GC], nr. 29392/95, ECHR 2001V și T.P.

și K.M. Regatul Unit ([GC], nr. 28945/95, ECHR 2001V). Acesta a constatat că, deși legea internă a recunoscut acum că există o obligație de îngrijire în raport cu copiii, al căror interes superior era întotdeauna primordial, a existat un potențial conflict de interese între copilul și părinții, deoarece ar fi întotdeauna în interesul cel mai bun al părinților pentru ca copilul să nu fie eliminat. În cazul în care a fost luată în considerare dacă măsurile justificate de abuz de copii, o obligație de îngrijire ar putea fi datorată copilului, dar nu părinților. A susținut hotărârile diferitelor judecători ale Curții Județenești ca urmare. 26. După o ședință la 31 ianuarie și 1 și 2 februarie 2005, Camera Lordilor a pronunțat hotărârea la 21 aprilie 2005. Ei au afirmat ordinele făcute de judecătorii de primă instanță și Curtea de Apel.

Lord Nicholls, în hotărârea cu care majoritatea a fost de acord, a constatat, printre altele: "70. Există două caracteristici cardinale în aceste cazuri. O caracteristică este că un părinte a fost suspectat că a rănit în mod deliberat propriul copil sau că a fabricat starea medicală a copilului. Cealaltă caracteristică, care trebuie presupusă, este faptul că investigația urmată de către medici a fost efectuată neglijent. În consecință, viața părintelui suspectat a fost perturbată, într-o măsură mai mare sau mai mică, și părintele suspectat a suferit leziuni psihice. 71. Este combinația acestor caracteristici care creează problema dificilă acum înaintea Casei. În cursul obișnuit interesele părintelui și copilului sunt congruenți.

Acest lucru nu este astfel în cazul în care un părinte rănește în mod deliberat copilul său. Atunci părintele acționează cu conștient direct împotriva responsabilităților părintelui său și a interesului cel mai bun al copilului său. Astfel, răspunderea medicilor și a lucrătorilor sociali în aceste cazuri solicită să ia în considerare două interese compensatoare, fiecare de mare importanță socială: nevoia de a proteja copiii de abuzul de către proprii părinți și nevoia de a proteja părinții de interferențe inutile cu viața lor de familie. 72. Primul dintre aceste interese implică protecția copiilor ca victime ale crimei. Abuzul asupra copiilor este o conduită criminală de un caracter deosebit de reprensibil: copiii sunt membri foarte vulnerabili ai societății.

Abuzul asupra copiilor este, de asemenea, o formă de conduită criminală special greu de combatut, deoarece existența ei este dificil de descoperit. Copii și copiii tineri nu sunt în măsură să se plângă, copiii vârstnici sunt prea speriați. Dacă sursa abuzului este părintele, copilul este în pericol de protectorul său primar și natural în interiorul intimității casei sale. Aceasta crește atât riscul de abuz și înseamnă că investigația necesită intruziune în domenii foarte sensibile ale vieții familiale, cu complicația adăugată că părintele care este responsabil pentru abuz va da un cont fals al istoriei copilului. 73. Celălalt, interes compensator este interesul profund al părintelui în viața sa de familie…

Întreferirea cu viața de familie necesită justificare cogente, de dragul copiilor și al părinților. Astfel, autoritățile publice, în măsura posibilului, ar trebui să coopereze cu părinții atunci când iau decizii cu privire la copiii lor. Autoritățile publice ar trebui să dezvăluie chestiunile care se bazează pe acestea ca fiind o justificare a interferenței cu viața de familie. Părinții ar trebui să fie implicați în procesul decizional în orice măsură este adecvată pentru a-și proteja interesele în mod corespunzător. 74. Întrebarea susținută de aceste apeluri este modul în care aceste interese compensatorii sunt echilibrate mai bine atunci când un părinte este suspectat în mod incorect de a fi abuzat de copilul său.

Încrederea publică în sistemul de protecție a copilului nu poate fi menținută decât dacă se atinge un echilibru corespunzător, evitând intruziunea inutile în familii, în timp ce protejează copiii cu risc de rău semnificativ... În mod clar profesioniștii de sănătate trebuie să acționeze cu bună credință. Ei nu trebuie să acționeze nesăbușit, ceea ce este fără să se îngrijească dacă o afirmație de abuz este bine fondată sau nu. Acționând nesăbuit nu acționează în bună credință. Dar sunt profesioniști de sănătate responsabil de părinții suspectați dacă nu sunt în conformitate cu standardul de competență și îngrijire așteptat de un profesionist rezonabil în aceste circumstanțe? Sunt expuși la afirmații de către părinți pentru neglijență profesională?

... 75. În luarea în considerare aceste întrebări, punctul de plecare este de a remarca că în fiecare dintre aceste trei cazuri ... Medicii au acționat în mod corespunzător la luarea în considerare dacă părinții reclamanți au provocat în mod deliberat leziuni asupra copilului în cauză. Medicii au dreptul, într-adevăr, să ia în considerare această posibilitate. Mai departe, după ce au devenit suspecte, medicii au comunicat în mod corect suspiciunile lor la serviciile legale responsabile cu protecția copilului. Acesta este următorul pas esențial în protecția copilului... 76. În fiecare caz, părintele suspectat a fost în cele din urmă eliminat de suspiciune. Într-un caz, acesta a fost după zece zile, în celelalte cazuri după perioade mult mai lungi.

Al doilea punct de observat este că, în esență, plângerile părintelor au fost legate de perioadele pentru care au rămas sub suspiciune. În fiecare caz, plângerea părintelui se referă la efectuarea anchetei clinice pe parcursul acestor perioade; ancheta, se spune, a fost înutil prolungată. Medicii nu au reușit să efectueze testele necesare cu expediția corespunzătoare. Dacă s-ar fi realizat îngrijirea corectă și competența de la început, suspiciunile medicilor ar fi fost asemănătoare imediat sau mult mai rapid decât s-ar fi întâmplat și, în consecință, părinții ar fi fost cruțați de traumatizarea la care au fost supuși. Astfel, esența afirmațiilor este că profesioniștii de sănătate responsabili pentru protejarea unui suspect de victimă a unui copil datorează unei persoane suspectate de a fi comis o crimă împotriva copilului o datorie de a investiga suspiciunile lor, o datorie sună în daune în cazul în care acționează în bună credință, dar fără neglijență.

77. Declarat în această formă largă, aceaceasta este o propunere surprinzătoare. În acest domeniu al legii, care se referă la raportarea și investigarea crimelor suspectate, punctul de echilibrare între interesul public și interesul unei persoane suspectate a fost de mult prezența sau absența unei credințe bune... 78. Acest context este de acord cu afirmația că cei responsabili pentru protecția unui copil împotriva comportamentului criminal datorează suspectelor de autorități datorie sugerată. Existența unei astfel de datorii ar modifica fundamental echilibrul în acest domeniu al legii. Înseamnă că dacă un părinte suspectează că un copil sau un profesor la o grădiniță sau școală ar fi fost responsabil pentru abuzul copilului ei, medicul ar fi dator pentru suspect...

79... <Counsel> nu a susținut pentru o propunere atât de largă... Că datoria profesioniștilor de sănătate de a exercita o abilitate profesională și îngrijirea este datorată numai copiilor care îngrijesc primar, de obicei părinții, precum și copilului însuși… 80. Dificultățile mele inițiale... este că distincția dintre persoanele care îngrijesc primar, față de care ar fi datorată datoria, și alți suspecți față de care nu ar fi, nu este deloc convingător. Este dificil de văzut de ce, dacă un profesionist de sănătate nu datorează nici o datorie unui copil sau profesor suspectat de abuz, el ar trebui totuși să-i datoreze o astfel de datorie unui părinte suspectat de abuz. O suspiciune eronată că un copil sau profesor de școală a fost abuz un copil în îngrijirea ei poate fi foarte dăunător pentru el sau pentru ea…

81. Cu toate acestea, există o diferență majoră între părinții și mintea copilului sau profesorii de școală. În cazul suspiciunilor de părinte poate perturba viața de familie a părintelui… Deci întrebarea crucială ... este dacă această posibilă perturbare a vieții de familie inclină echilibrul în favoarea impunerii răspunderi în neglijență în cazul în care abuzul de către un părinte este suspectat greșit … 85. În opinia mea, Curtea de Apel a ajuns la concluzia corectă cu privire la această chestiune... În cele din urmă, factorul care m-a convins că, în drept comun, interferența cu viața de familie nu justifică în conformitate cu un părinte suspectat un nivel mai mare de protecție decât alți suspectați infractori este factorul etichetat convenabil „conflictul de interes”.

Un medic este obligat să acționeze în interesul cel mai bun al pacientului său. În aceste cazuri copilul este pacientul său. Medicul este responsabil cu protecția copilului, nu cu protecția părintelui. Interesul cel mai bun al copilului și al părintelui său în mod normal marșează mână în mână. Dar atunci când se ia în considerare dacă ceva nu se simte „drept”, un medic trebuie să fie capabil să acționeze unic în interesul copilului. El nu ar trebui să aibă în spatele mintei sale o conștientizare că dacă îndoielile sale despre leziunile intenționate sau abuzul sexual se dovedește nefondat, el poate fi expus la afirmații de către un părinte întunecat.

86… gravitatea abuzului de copii ca problemă socială necesită ca profesioniștii sănătății, acționând cu bună credință în ceea ce consideră că interesul cel mai bun al copilului, să nu fie supuși unor sarcini potențial contradictorii atunci când se decide dacă un copil a fost abuzat sau când se decide dacă îndoielile lor ar trebui comunicate altora, sau atunci când se decide ce măsuri suplimentare ar trebui să fie luate în vederea anchetei sau a protecției. Datoria față de copil în luarea acestor decizii nu ar trebui să fie înăbușită prin impunerea unei obligații contradictorii în favoarea părinților sau a altor persoane suspectate că au abuzat copilul… "

6. The applicants, United Kingdom nationals and husband and wife, were born in 1972 and 1976 respectively, and live in Oldham. 7. The applicants had a daughter M. born on 24 July 1998. 8. On 26 September 1998, M. screamed with pain when picked up by the maternal grandmother. The parents and grandmother took M. to the hospital. The triage nurse made a note of information given by the family. That note stated that the mother, rather than the grandmother, had “yanked” M. 9. An X-ray showed a displaced slightly-comminuted fracture of the midshaft of the femur. While it was noted that there was no history of metabolic bone disease in the family, it was not noted that the parents were first cousins, an incident relevant to a possible genetic condition.

Neither the mother nor grandmother spoke much English; no Pushtu interpreter was provided. A consultant paediatrician, Dr Blumenthal, interviewed the parents and grandmother early in the morning the next day, again without an interpreter. He noted that none of them appeared to know how the injury had occurred. He concluded that it was an inflicted injury and told the parents this. 10. The police were informed. The parents were interviewed on 27 September 1998 by a social worker. He was unable to communicate with the mother due to language difficulties. 11. On 28 September 1998 the health visitor for the family was interviewed and stated that she had had no concerns about the family. 12. On 29 September 1998 the police interviewed the parents with an interpreter present.

13. On 30 September 1998, a social worker interviewed the family again and indicated that medical opinion was clear that M. could not have been injured by being picked up in the manner described by the grandmother. She warned that without a convincing explanation for the injury a child protection conference would have to be called. 14. On 14 October 1998, in light of the doctor’s conclusion of non-accidental injury (NAI), the Child Protection Conference decided to seek a second opinion but that meanwhile an interim care order should be obtained. Such care order was issued and parental responsibility given to the local authority on 16 October 1998. 15. On 23 October 1998, M. was discharged from hospital into the care of her aunt.

The parents were allowed supervised contact. 16. The parents obtained legal advice and jointly instructed an expert, with M.’s guardian, inter alia, to clarify whether tests had been carried out to exclude brittle bone disease. However no further tests were carried out at this stage. 17. On 23 December 1998, the County Court judge found that the mother and grandmother were liars and knew more about the injury than they were prepared to reveal (they had given evidence through an interpreter which they allege was suspect) and that as the father was convinced of the innocence of his wife, he was disqualified as a person capable of protecting M. He ordered M. to be placed in care. M. remained with her aunt who lived a few hundred yards from the family home.

18. On 29 March 1999, M. sustained a second injury in her aunt’s care. Bilateral femoral fractures were found and following further tests she was diagnosed with osteogenesis imperfecta (“OI”, commonly known as brittle bone disease). Professor Carty and Dr Paterson were consulted at this time by Dr Blumenthal and inter alia did not find any ground for reaching a diagnosis of OI in preference to a non-accidental injury at the time of the first injury. 19. After discharge from hospital, M. returned home in April 1999. 20. On 17 June 1999, the care order was discharged and M. returned to her parents. In her report to the court dated 14 June 1999, M.’s guardian ad litem noted, inter alia, that this had been a particularly perplexing case, in which a diagnosis of non-accidental injury in respect of the first injury had appeared to be the most likely explanation while not fitting with the other information, essentially positive, which had emerged about the family.

She also noted that all the experts agreed that medical evidence available to the court at the time of the interim care order was as complete as it could be at that time and that a diagnosis of bone disorder could not have been made at the time of the first injury. 21. The entire local community were aware that the family had been suspected of harming M. and the family had been extremely shocked and shamed. Rumours had spread to Pakistan that the mother had been put in prison. The parents’ relationship with M. and with the grandmother were severely affected and disrupted as a result of events. 22. On 24 September 2001 the parents brought claims for negligence and breach of their Article 8 rights against the hospital trust and the consultant paediatrician.

23. On 4 December 2002, the High Court found no duty of care was owed to the parents and that the Human Rights Act 1998 (“HRA 1998”) did not apply to events before it came into force on 2 October 2000. The parents appealed. 24. Leave to appeal to the Court of Appeal was granted. Two other cases raising similar issues were considered at the same time. 25. On 31 July 2003, concerning the parents’ claims in the three cases, the Court of Appeal held as regards allegations under Article 6 that no violation of this provision was involved, referring to Strasbourg judgments (Z. and Others v. the United Kingdom ([GC], no. 29392/95, ECHR 2001V and T.P. and K.M. v. the United Kingdom ([GC], no. 28945/95, ECHR 2001V).

It found that while domestic law now recognised that there was a duty of care in relation to children, whose best interests were always paramount, there was a potential conflict of interest between the child and the parents, as it would always be in the parents’ best interests for the child not to be removed. Where consideration was being given to whether child abuse justified measures, a duty of care could be owed to the child but not to the parents. It upheld the rulings of the various County Court judges as a result. 26. After a hearing on 31 January and 1 and 2 February 2005, the House of Lords gave judgment on 21 April 2005. They affirmed the orders made by the first-instance judges and Court of Appeal.

Lord Nicholls, in his judgment with which the majority agreed, found inter alia: "70. There are two cardinal features in these cases. One feature is that a parent was suspected of having deliberately harmed his or her own child or having fabricated the child’s medical condition. The other feature, which is to be assumed, is that the ensuing investigation by the doctors was conducted negligently. In consequence, the suspected parent’s life was disrupted, to a greater or lesser extent, and the suspected parent suffered psychiatric injury. 71. It is the combination of these features which creates the difficult problem now before the House. In the ordinary course the interests of parent and child are congruent.

This is not so where a parent wilfully harms his child. Then the parent is knowingly acting directly contrary to his parental responsibilities and to the best interests of his child. So the liability of doctors and social workers in these cases calls into consideration two countervailing interests, each of high social importance: the need to safeguard children from abuse by their own parents, and the need to protect parents from unnecessary interference with their family life. 72. The first of these interests involves protection of children as the victims of crime. Child abuse is criminal conduct of a particularly reprehensible character: children are highly vulnerable members of society. Child abuse is also a form of criminal conduct peculiarly hard to combat, because its existence is difficult to discover.

Babies and young children are unable to complain, older children too frightened. If the source of the abuse is the parent, the child is at risk from his primary and natural protector within the privacy of his home. This both increases the risk of abuse and means that investigation necessitates intrusion into highly sensitive areas of family life, with the added complication that the parent who is responsible for the abuse will give a false account of the child’s history. 73. The other, countervailing interest is the deep interest of the parent in his or her family life… Interference with family life requires cogent justification, for the sake of children and parents alike. So public authorities, should, so far as possible, cooperate with the parents when making decisions about their children.

Public authorities should disclose matters relied upon by them as justifying interference with family life. Parents should be involved in the decision-making process to whatever extent is appropriate to protect their interests adequately. 74. The question raised by these appeals is how these countervailing interests are best balanced when a parent is wrongly suspected of having abused his child. Public confidence in the child protection system can only be maintained if a proper balance is struck, avoiding unnecessary intrusion in families while protecting children at risk of significant harm... Clearly health professionals must act in good faith. They must not act recklessly, that is without caring whether an allegation of abuse is well-founded or not.

Acting recklessly is not acting in good faith. But are health professionals liable to the suspected parents if they fall short of the standard of skill and care expected of any reasonable professional in the circumstances? Are they exposed to claims by the parents for professional negligence? ... 75. In considering these questions the starting point is to note that in each of these three cases... the doctors acted properly in considering whether the claimant parents had deliberately inflicted injury on the child in question. The doctors were entitled, indeed bound to consider this possibility. Further, having become suspicious, the doctors rightly communicated their suspicions to the statutory services responsible for child protection.

That is the essential next step in child protection... 76. In each case the suspected parent was eventually cleared of suspicion. In one case this was after ten days, in the other cases after much longer periods. The second point to note is that, essentially, the parents’ complaints related to the periods for which they remained under suspicion. In each case the parent’s complaint concerns the conduct of the clinical investigation during these periods; the investigation, it is said, was unnecessarily protracted. The doctors failed to carry out the necessary tests with appropriate expedition. Had due care and skill been realised from the outset, the doctors’ suspicions would have been allayed at once or much more speedily than occurred, and, in consequence, the parents would have been spared the trauma to which they were subjected.

Thus the essence of the claims is that the health professionals responsible for protecting a suspected child victim owe a person suspected of having committed a crime against the child a duty to investigate their suspicions, a duty sounding in damages if they act in good faith but carelessly. 77. Stated in this broad form, this is a surprising proposition. In this area of the law, concerned with the reporting and investigation of suspected crime, the balancing point between the public interest and the interest of a suspected individual has long been the presence or absence of good faith... 78. This background accords ill with the submission that those responsible for the protection of a child against criminal conduct owe suspected perpetrators the duty suggested.

The existence of such a duty would fundamentally alter the balance in this area of the law. It would mean that if a parent suspected that a babysitter or a teacher at a nursery or school might have been responsible for abusing her child, the doctor would owe a duty of care to the suspect... 79... <Counsel> did not contend for such a broad proposition... His submission was more restricted… That the health professionals’ duty to exercise due professional skill and care is owed only to the child’s primary carers, usually the parents, as well as the child himself… 80. My initial difficulty... is that the distinction between primary carers, to whom the duty would be owed, and other suspects to whom it would not, is not altogether convincing.

It is difficult to see why, if a health professional owes no duty to a childminder or teacher suspected of abuse, he should nonetheless owe such a duty to a parent suspected of abuse. An erroneous suspicion that a childminder or school teacher had been abusing a child in his or her care can be very damaging to him or her… 81. There is, however, one major difference between parents and childminders or school teachers,. In the case of a parent suspicion may disrupt the parent’s family life… So the crucial question ... is whether this potential disruption of family life tilts the balance in favour of imposing liability in negligence where abuse by a parent is erroneously suspected… 85. In my view the Court of Appeal reached the right conclusion on the issue...

Ultimately the factor which persuaded me that, at common law, interference with family life does not justify according a suspected parent a higher level of protection than other suspected perpetrators is the factor conveniently labelled ‘conflict of interest’. A doctor is obliged to act in the best interests of his patient. In these cases the child is his patient. The doctor is charged with the protection of the child, not with the protection of the parent. The best interests of a child and his parent normally march hand-in-hand. But when considering whether something does not feel ‘quite right’, a doctor must be able to act single-mindedly in the interests of the child. He ought not have to have at the back of his mind an awareness that if his doubts about intentional injury or sexual abuse prove unfounded he may be exposed to claims by a distressed parent.

86… the seriousness of child abuse as a social problem demands that health professionals, acting in good faith in what they believe are the best interests of the child, should not be subject to potentially conflicting duties when deciding whether a child may have been abused, or when deciding whether their doubts should be communicated to others, or when deciding what further investigatory or protective steps should be taken. The duty to the child in making these decisions should not be clouded by imposing a conflicting duty in favour of parents or others suspected of having abused the child… "